Răul absolut nu a putut fi adus la viață doar de anumiți lideri fără ajutorul a milioane de oameni care s-au lăsat convinși, au crezut sau au tăcut în fața doctrinei promovate.

Caroline de Mulder, o scriitoare belgiană, profesoară de literatură la Universitatea din Gent și membră a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză a Belgiei, a captivat publicul cu romanul său provocator „Copiii lui Himmler“. Traducerea cărții, apărută anul acesta la Editura Nemira, ne poartă într-o incursiune profundă în inima Germaniei naziste, alegând o lentilă istorică dureroasă și adesea trecută cu vederea: programul nazist Lebensborn. Prin intermediul destinelor a trei personaje complexe, De Mulder reușește să creeze o narațiune puternică, ce invită la reflecție asupra naturii umane și a consecințelor ideologiilor extreme.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitoarea ne invită nu doar la o reconstituire istorică, ci şi la o analiză pătrunzătoare a modului în care femeile au fost instrumentalizate într-un sistem ideologic pervertit, chiar și atunci când aparent beneficiau de „îngrijiri excelente“ și un „cadru extrem de primitor“. Aceasta ne explică de ce a ales ficțiunea pentru a aduce la lumină această realitate brutală și complexă, dezvăluind fațeta feminină a celui de-Al Doilea Război Mondial, o perspectivă adesea ignorată în istoriografie.

„Weekend Adevărul“: „Copiii lui Himmler“ nu este doar o carte, este o explorare cutremurătoare și profund umană a unui capitol adesea ignorat din istorie – programul Lebensborn și impactul său asupra copiilor și familiilor. Ați reușit să aduceți la lumină o realitate complexă, plină de nuanțe, în care victimele și moștenirea unui sistem terifiant se împletesc. Ce v-a determinat să alegeți ficțiunea ca mediu pentru a explora o realitate istorică atât de brutală?

Caroline de Mulder: Pentru mine, a fost important să relatez Al Doilea Război Mondial mai degrabă din punctul de vedere al femeilor. Există deja multe lucrări publicate despre cel de-Al Doilea Război Mondial – ficțiune, eseuri, istorie – dar, în cele din urmă, s-a vorbit destul de puțin despre întreaga dimensiune feminină a acestui război. Femeile erau și ele prezente, chiar dacă poate nu pe front, ținând arme. Ele făceau parte din comunitățile, din popoarele aflate în război, iar eu mi-am zis că ar fi interesant să abordăm această perspectivă. Știind că s-a scris deja mult despre lagărele de exterminare, m-am gândit că ceea ce am putea considera lagărele vieții sau cel puțin locurile unde se încerca crearea vieții sunt de fapt cele două fețe ale aceleiași monede, ale aceleiași realități. Diferența este că realitatea lagărelor de exterminare a fost mult mai studiată și mai exploatată decât cealaltă fațetă, care vizează mai mult femeile, nașterile și ideea de naștere într-un univers extrem de mortifer. Acest contrast mi se pare de asemenea interesant. Suntem într-un univers al morții, moartea este pretutindeni. Și totuși, există aceste locuri foarte protejate unde se încearcă cu orice preț crearea vieții. Desigur, o anumită formă de viață – o viață considerată perfectă, cu bebeluși super-perfecți. Dar, cu toate acestea, există un contrast foarte, foarte interesant din punctul meu de vedere.

Așa cum ați menționat, maternitățile răspândite în Germania, gândite pentru purificarea rasei ariene, sunt o altă felie care se adaugă realității atât de multifațetate despre cel de-Al Doilea Război Mondial și Germania nazistă. Cum ați ales să ilustrați această realitate din istoria noastră?

Faptul că a fost foarte puțin exploatat și că avem punctul de vedere al femeilor este crucial. Apoi, într-adevăr, este o realitate destul de complexă. Acesta este motivul pentru care am trei voci narative, trei personaje. Aceste trei personaje îmi permit să explorez acest univers din toate unghiurile, cu diferite puncte de vedere. Acest lucru permite prezentarea realității într-un mod poate mai complex și mai nuanțat decât dacă ar fi fost un singur personaj. Aici, avem: cineva care participă activ la proiect, parte din personalul medical; o locatară, o tânără însărcinată care se trezește acolo fără să înțeleagă pe deplin implicațiile prezenței sale; un deținut politic care face parte dintr-o echipă de prizonieri ce trebuie să întrețină domeniul și care va vedea lucrurile de la distanță, dar care va crea și un contrapunct prin care umbra războiului se va extinde deasupra proiectului.

„Raiul“ din fabrica de carne umană

Cum credeți că acest exemplu specific, din contextul istoric abordat, ne poate ajuta să înțelegem mai bine complexitatea rolului femeii în societate și interacțiunea dintre autonomie, presiuni externe și normele sociale?

În acest caz, foarte clar, există o instrumentalizare a corpului femeilor, deoarece ele sunt menite să producă ființe care, ulterior, vor deveni viitori „stăpâni ai războiului“. Deci, există o instrumentalizare, dar una consimțită. Majoritatea acestor femei erau de acord, ba chiar erau fericite să se afle într-un loc unde exista mâncare variată, îngrijiri excelente și un cadru extrem de primitor și liniștit.

În carte ați explorat relația complexă și adesea tragică a femeilor din programul Lebensborn cu propriul lor corp, devenit un mijloc pentru un scop politic pervertit. Cum ați abordat în roman această dezapropriere a corpului feminin și impactul ei psihologic și existențial asupra personajelor?

Ne regăsim, așadar, într-o fabrică de carne umană. Pare foarte armonios, foarte pașnic, mai ales în mijlocul unui război deosebit de violent. Dar, în esență, este totuși o fabrică de carne umană, deci există ceva foarte violent, cu o instrumentalizare a uterului femeilor – consimțită. Mulți cititori au făcut paralela: „Ah, parcă am fi în Margaret Atwood“. Dar aici este mai complex, pentru că, în fond, ele sunt mulțumite să fie acolo.

Romanul m-a lăsat cu o senzație profundă de neliniște și de admirație, în egală măsură. Ce a fost cel mai provocator pentru dumneavoastră în a explora psihologia acestor persoane prinse într-un sistem menit să producă perfecțiunea, dar care a generat, de fapt, traume profunde?

Ceea ce m-a uimit foarte mult este că, de fapt, multe dintre aceste femei – pentru că am citit și mărturii ale locatarilor, ale femeilor care au trăit acolo, au născut acolo – nici după război nu-și dădeau seama de implicațiile a ceea ce făcuseră. Există, de exemplu, o mărturie de care-mi amintesc, în care o femeie spune că au fost cele mai frumoase zile din viața ei în acel Lebensborn, chiar și după război. Asta mi s-a părut foarte uimitor. Așadar, exista această latură, și trebuia să arăt ambele aspecte: pe de o parte, bucuria femeilor, arătând totodată că nu era chiar atât de fericit peisajul și că, în esență, era un univers extrem de întunecat, atingând ceva fundamental oribil. Dar a fost perceput de multe dintre aceste femei ca fiind ceva foarte armonios. Asta a fost o dificultate: să pot reda aceste două realități. Da, ne confruntăm cu oameni foarte îndoctrinați, care au trăit mereu în acest mediu și care, în mare parte, nu-și pun întrebări, ci urmează curentul. Sunt, de fapt, participanți la acest „rău obișnuit“, fără a fi neapărat oameni răi. Dar care... participă.

Ce rol joacă tema identității în roman și cum explorează cartea impactul originilor și al moștenirii istorice asupra individului?

Pentru mine, toate aceste personaje sunt dezrădăcinate. Asta face războiul: dezrădăcinează oamenii, îi smulge din locul căruia îi aparțin. Așadar, toți sunt departe de casă, fără să știe dacă se vor putea întoarce vreodată. Acesta e cazul lui Marek, într-o oarecare măsură al Helgăi, și cu siguranță al lui Renné, care, în esență, nu se mai poate întoarce de unde a venit, dar care e respinsă și de locul în care se află. Prin urmare, ne regăsim cu personaje și oameni care sunt desprinși de rădăcinile lor și de sentimentul de apartenență la un loc.

Fragilitatea care ne poate salva

Într-o lume în care adesea căutăm răspunsuri clare despre bine și rău, cartea dumneavoastră ne provoacă să reflectăm la nuanțe. Se poate vorbi despre o inocență condamnată de naștere?

Nu aș spune că există o responsabilitate, dar în centrul cărții stă, în fond, fragilitatea noastră umană și ceea ce numim „răul obiectiv“. Al Doilea Război Mondial, care ne apare ca fiind purtătorul răului absolut, a fost posibil nu din cauza unor monștri, chiar dacă au existat monștri, ci din cauza unor persoane obișnuite. Persoane obișnuite, precum Helga, care sunt în fond oameni buni, care nu sunt lipsiți de conștiință, dar care au făcut posibil ceva absolut monstruos. Și cred că suntem cu toții fragili. Helga este, în fond, cineva ca mine și ca dumneavoastră. Dacă acest „rău obiectiv“ a fost posibil atunci, cred că poate reapărea sub alte forme și că ne putem lăsa duși de val, la fel ca Helga, fără să știm cu adevărat. Faptul de a fi conștienți de această fragilitate ne poate permite, poate, să evităm anumite lucruri. Cred că asta e ideea. Nu există un mesaj direct, dar există această idee că suntem cu toții fragili și că, dacă această carte poate ajuta la conștientizarea acestei fragilități, poate că va contribui la o conștientizare a ceea ce suntem și a slăbiciunilor noastre. Ceea ce am încercat, în fond, să ating cu aceste personaje este latura lor universală. Pentru mine e important ca personajele mele să poarte în ele ceva universal, ceva profund uman în sensul larg al termenului.

Mulți dintre copiii Lebensborn au descoperit târziu adevărul despre originile lor. Considerați că romanul vorbește și despre trauma transgenerațională?

Anul trecut, în Franța, au apărut mai multe lucrări despre programul Lebensborn. Au fost o piesă de teatru, o nuvelă grafică și un roman. Și cred că nu este o coincidență că asta se întâmplă acum. Cred că, pentru o lungă perioadă de timp, a existat un tabu în jurul programului Lebensborn. În special pentru că acei copii născuți în cadrul programului au fost mult timp foarte maltratați și priviți foarte prost. Erau considerați „produse naziste“, „bebeluși naziști“. În realitate, ei sunt adevărate victime și erau total inocenți. Sărmanii, nu puteau face nimic. Prin urmare, nu au fost tratați într-un mod adecvat. Acum, acești oameni sunt fie foarte bătrâni, fie decedați. Și cred că de aceea, în acest moment, există un fel de omertà care se ridică și se începe să se vorbească mai mult despre asta.

Un personaj cât o istorie

Citind „Copiii lui Himmler“ am simțit adesea o rezonanță cu ideea că istoria nu este doar un șir de evenimente, ci o entitate vie care modelează destinele individuale. Ați simțit, în procesul de scriere, că personajele sunt purtători ai unei istorii care refuză să fie uitată?

De fapt, personajele mele principale sunt personaje fictive pe care le-am creat, dar, evident, nu le-am creat din nimic. Pentru a construi un personaj care era o infirmieră nazistă, am consultat multe mărturii ale infirmierelor naziste. Am citit cărți despre infirmierele naziste. Pentru a construi personajul lui Renné am ascultat mărturiile femeilor care au fost primele tunse în Franța și care își povestesc experiența (n.r. – cu referire la perioada de după eliberarea Franței de sub ocupația nazistă). Pentru Marek, cazul prizonierilor politici care au fost detașați din lagărul de la Dachau pentru a se ocupa de domeniu – această echipă a existat cu adevărat. Am consultat, în special, mărturia unui prizonier care se afla în situația lui Marek, la Nürnberg. El a depus mărturie și a povestit ce s-a întâmplat. Așadar, da, ei poartă o greutate istorică importantă. Pe niciunul dintre ei nu l-am inventat din nimic. Ei sunt, de fapt, un fel de sinteză a multor altor persoane reale, dacă vreți. Există multe diferențe.

Există o particularitate anume în crearea personajelor feminine?

Sunt interesată de latura de violență și de întuneric prezentă la femei. Există această idee că femeile sunt mai blânde. Asta mi se pare, într-un fel, puțin... nu foarte feminist să spui asta. Adică, femeia are partea ei de umanitate, partea ei de furie, partea ei de violență. Și cred că este important ca și această parte întunecată să poată fi exprimată în ficțiune. Însă, cred că suntem încă blocați. Acesta este, de asemenea, un tabu: violența femeilor, latura lor întunecată, latura lor obscură, a rămas un fel de tabu. Când vorbim despre locul femeilor în Al Doilea Război Mondial sau chiar acum, există aceste prejudecăți pozitive pe care le avem despre femei și care, de fapt, nu sunt foarte... nu sunt foarte feministe pentru mine. Recunoașterea adevăratei egalități a femeilor înseamnă și recunoașterea părții lor de umanitate, de fragilitate și de violență, de întuneric. Și cred că nu am evoluat prea mult în această privință.

„Provocarea romanului istoric: să poți lăsa deoparte latura documentară și să intri în ficțiune“

Ce anume v-a permis ficțiunea să explorați despre programul Lebensborn sau despre experiența acestor copii, aspecte pe care o lucrare non-ficțională poate nu le-ar fi putut cuprinde cu aceeași profunzime?

Istoricul rămâne întotdeauna în afara a ceea ce relatează, păstrând o distanță față de faptele și evenimentele care constituie istoria. Aceasta este, de altfel, o calitate a unui bun istoric: să rămână la distanță și să aibă o obiectivitate față de ceea ce relatează. Romancierul, în schimb, își asumă subiectivitatea. El încearcă să intre în interiorul lucrurilor, în interiorul personajelor, în interiorul poveștii – în acest caz, în interiorul programului Lebensborn, în interiorul acestei maternități naziste. Romancierul va încerca să-i antreneze pe cititori în interiorul acestei realități, ceea ce va implica și o formă de empatie. Nu neapărat simpatie, e foarte diferit, pentru că nu suntem neapărat de acord cu anumite lucruri scrise, dar empatie. Acest lucru permite, poate, înțelegerea modului în care acest tip de oameni au putut funcționa la acea vreme.

Cum a arătat procesul de transformare a acestei idei într-o narațiune coerentă și atât de puternică?

Am consultat toate aceste informații, desigur. Dar marea provocarea a fost să mă desprind de tot acest material documentar și să intru în ficțiune. Prima mea versiune era prea ancorată în fapte, în documente, în anecdote. Nu era bine, pentru că era prea greoaie, prea explicativă. Era mai degrabă ca un eseu despre viața într-un Lebensborn, dar nu era suficient de ficțională, nu era destul de puternică din punct de vedere narativ. Așa că am rescris totul. Pentru mine, pentru a scrie un roman istoric bun, trebuie mai întâi să integrezi totul, apoi, într-un fel, să uiți totul și să te dedici ficțiunii. Da, asta e provocarea oricărui roman istoric: să poți, la un moment dat, să lași deoparte latura documentară și să intri în ficțiune.

A scrie un roman cu toate cele cinci simțuri

Procesul de cercetare pentru un astfel de subiect trebuie să fi fost amplu și adesea tulburător. A existat un aspect, o informație sau o mărturie pe care ați descoperit-o și care v-a rămas cel mai puternic în minte, modelând fundamental felul în care ați abordat narațiunea?

Multe lucruri. Există multe aspecte foarte șocante, foarte puternice, foarte dureroase și foarte violente. Printre descoperirile mele, în special, și care va deveni unul dintre personajele cărții, este un băiețel, Jürgen, care s-a născut cu o deficiență și care a fost imediat trimis departe. Acești copii erau îndepărtați din programul Lebensborn și trimiși într-o altă instituție, la Brandenburg, pentru a fi eutanasiați. De altfel, acesta este momentul care o face pe Helga să înceapă să aibă îndoieli, de atunci începe să-și pună întrebări.

Aveți un stil narativ adesea cinematografic și un ritm senzorial distinct, în care detaliile fizice și senzațiile par să transmită o parte crucială a poveștii. Cum ați folosit această descriere kinetică și această intensitate senzorială pentru a exprima și a procesa, la nivel narativ, durerile, traumele și experiențele profunde ale personajelor, mai ales având în vedere natura subiectului?

Cred că scriem cu corpul, trăim prin corpul nostru. Suntem corpuri cu corpuri animate. Și, prin urmare, este important ca lucrurile să treacă prin cele cinci simțuri. Este adevărat că în descrieri simțurile apar mai conștient, dar cred că, inconștient, trăim cu toții prin texturi, mirosuri, fără să ne dăm seama neapărat. Dar, evident, eu am căutat să le redau într-un mod poate mai complet în carte. Lucrez cu un plan flexibil. Și, într-adevăr, atunci când scrii un roman coral, un roman cu mai multe voci, nu doar că fiecare voce trebuie să fie autonomă, dar trebuie să se și întrepătrundă într-un anumit fel. Așadar, a existat un fel de puzzle la final pentru ca totul să se îmbine bine. A fost o muncă mare de structură știind că, inițial, aveam doar două voci principale. Marek ocupa un loc foarte mic și este un personaj pe care l-am dezvoltat într-o a doua etapă, deoarece versiunile mele doar cu femei nu funcționau. Aveam nevoie de Marek, de fapt, pentru a introduce contrapunctul războiului în cartea mea. Prin acest personaj al lui Marek apar sfârșitul, durerea fizică, tortura, moartea, lagărele – el fiind detașat din lagărul de la Dachau – și toate acestea sunt aduse de acest personaj, care completează perspectiva.