La 85 de ani de când România a fost obligată să cedeze Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, profesorul Silviu Miloiu, președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice, explică pentru „Adevărul“ care este istoria tumultuoasă a acestor teritorii și cum a ajuns România să fie forțată de Stalin să renunțe la ele.

„Adevărul“: La 85 de ani de când România a fost obligată să cedeze Basarabia, nordul Bucovinei și Ţinutul Herței, mulți români nu sunt deloc familiarizați cu trecutul, iar necunoscând istoria, nu pot înțelege nici prezentul. Așadar, v-aș întreba care ar fi primele mențiuni ale istoriografiei despre Basarabia și ce dovezi există că aceste teritorii ar fi aparținut cândva Moldovei și mai apoi României, după Unirea Principatelor?

Silviu Miloiu: Basarabia a fost în toată perioada medievală parte a Moldovei. Prin urmare, nu a fost o zonă distinctă din punct de vedere administrativ sau din punct de vedere politic, ci a fost integrată în cadrul Moldovei medievale, a lui Ștefan cel Mare, a înaintașilor și a urmașilor acestuia. Așa apare în sursele documentare, în mod constant, până la anul 1812.

Ce ar trebui să ne spună acest nume, Basarabia?

Sigur că terminologia de Basarabia se referă, de fapt, la partea de sud a Basarabiei de astăzi, care se presupune că ar fi fost stăpânită de Basarab I sau de unul dintre urmașii lui, dar acest lucru este, deocamdată, insuficient lămurit. În orice caz, Basarabia nu era un teritoriu pe care să-l poți percepe ca o formulă distinctă. Prutul nu era o frontieră în cadrul Moldovei medievale, ci, din contră, era unul dintre râurile peste care treceau domenii. Foarte mulți dintre boierii Moldovei aveau domenii care se întindeau pe cele două părți ale Prutului.

Exista totuși o delimitare, o împărțire administrativă a Moldovei?

Nu a fost niciun fel de deosebire între ceea ce se afla la vest de Prut sau la est de Prut. Dimpotrivă, noi avem împărțirea aceea în țara de sus, țara de jos, dar această împărțire ținea mai degrabă de axialitatea nord-sud și nu de axialitatea vest-est în cadrul Moldovei. În consecință, Basarabia medievală era, cu târgurile ei, cu dezvoltarea sa, perfect integrată în zonă, în Principatul Moldovei.

Realități bucovinene

Cum stau lucrurile în ce privește Bucovina de Nord?

Realitatea este similară: practic, vorbim de un singur principat, care, la rândul lui, nu purta termenul de Bucovina. Dacă termenul de Basarabia este, de fapt, introdus ca atare, ca o denumire ce vrea să însemne un ținut separat politic, abia de Imperiul Rus după 1812, la fel s-a întâmplat și cu Bucovina, care, practic, devine un ținut separat după 7 mai 1775. Și termenul de Bucovina, Țara Pădurilor, de asemenea, este, din acel moment, asociat cu o entitate politică.

Care era importanța Bucovinei pentru principatul Moldovei?

Practic, Bucovina este regiunea dezvoltată a Moldovei, situată în nord, la interferența cu Polonia. Capitala Moldovei, Suceava, era integrată în această parte de nord a Moldovei, multe dintre mănăstirile medievale ale Moldovei, unele dintre cele mai importante, inclusiv ctitoriile lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș și alții, au fost predominant realizate în Bucovina. Sigur, unele dintre ele au fost construite și în ținutul Neamțului de exemplu, dar Bucovina a fost poate cea importantă din această perspectivă.

Basarabia și Bucovina, între Rusia și Imperiul Habsburgic

Când au început să se schimbe lucrurile pentru aceste teritorii și când au fost ele desprinse de Moldova?

În timpul războaielor ruso-austro-turce se schimbă realitatea, atât în Basarabia – prin pacea de la 1812 –, cât și mai înainte, în Bucovina, prin pacea de la 1775, după războiul dintre 1768 și 1774 – abia atunci Bucovina este desprinsă din ținutul Moldovei. Pentru cazul Basarabiei există câteva etape: de pildă, la 1538, Cetatea Albă și Chilia, așadar, partea de sud a Basarabiei, au fost pierdute în favoarea otomanilor – ne referim la perioada lui Suleiman Kanuni sau Suleiman Magnificul, așa cum este cunoscut adeseori în Occident. Pe când Bucovina, în integralitatea sa, a rămas parte a Moldovei până la 1775, când va fi o altă realitate politică în cadrul Imperiului Habsburgic, până la 1918, când s-a decis reunificarea Bucovinei cu ținutul din care se desprinsese, Moldova. Și, evident, Moldova făcea parte din România, iar așa s-a ajuns la unirea Bucovinei cu România la 1918.

Dacă ar fi să ne oprim încă puțin în anii dinaintea unirii Basarabiei și Bucovinei cu România, ce s-a întâmplat cu aceste teritorii și cum s-au purtat noii stăpâni, rușii, respectiv austriecii?

Trebuie spus că în momentul în care Basarabia a fost anexată prin tratatul din 1812, i s-a oferit autonomie, o autonomie care a fost însă suprimată treptat după 1821, iar de la 1828 s-a introdus chiar administrație rusească completă și evident s-a încurajat în acel context și colonizarea cu populații diverse, fie că e vorba de ruși, de ucraineni, de bulgari, de germani, de evrei, în special în zonele de sud și de nord ale Basarabiei. La fel au început politicile de rusificare, limba română fiind chiar interzisă în școli după 1867, iar Biserica Ortodoxă fiind supusă sinodului de la Sankt Petersburg.

Schimb pe schimb?

A existat și un moment intermediar, când România a primit o parte a Basarabiei, după Mica Unire. Ce s-a întâmplat, de fapt?

Sudul Basarabiei a revenit României între 1856 și 1878, exact după Tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856. Acele trei județe – Cahul, Bolgrad și Ismail – au fost retrocedate Moldovei și în felul acesta, sudul Basarabiei a făcut parte din acel creuzet de constituire a statului român modern. Totul până la Tratatul de la Berlin de la 1878, atunci când România a fost nevoită să cedeze aceste județe Rusiei, deși am fost aliații ei în timpul războiului din 1877-1878 (n.r. – cunoscut pentru noi drept Războiul de Independență). Sigur, am primit la schimb Dobrogea, dar faptul că am fost obligați să cedăm acel teritoriu a generat foarte mari tensiuni între București și Sankt Petersburg.

Cum arăta Basarabia secolului al XIX-lea? În ce măsură era prezent spiritul românesc?

O serie întreagă de personalități ale României, ale Basarabiei secolului al XIX-lea au încercat să promoveze limba, cultura română, să constituie societăți culturale, reviste, școli confesionale. Iar o parte dintre tinerii moldoveni, ajutați fiind de acești mecena, au reușit să studieze în universitățile din străinătate, în special la Universitatea din Tartu sau Dorbat (n.r. – în Estonia de azi), unde s-a constituit și o organizație a acestora, numită „Pământenia studenților basarabeni“. Din această organizație practic se vor desprinde o serie de lideri care au contribuit la unirea Basarabiei cu țara-mamă.

Dar Bucovina ocupată de austrieci, cum arăta în acei ani?

Bucovina istorică s-a aflat sub ocupația austriacă între 1775 și 1918, o ocupație care, la fel ca și cea rusească, a fost una de tip imperial. Și trebuie spus că, în general, comunitatea românească din Bucovina s-a confruntat cu mari dificultăți în a se afirma în secolul al XIX-lea, dar spre deosebire de Rusia, în cazul Basarabiei, totuși, Imperiul Habsburgic a permis o anumită dezvoltare a școlilor, o anumită dezvoltare a culturii românești. Să nu uităm că, până la urmă, la Cernăuți a studiat și poetul nostru Mihai Eminescu, să nu uităm că au fost câțiva mari profesori români care s-au afirmat în Bucovina.

27 martie 1918: întoarcerea acasă

Referindu-ne la unirea Basarabiei și Bucovinei cu România, care era contextul internațional de după Primul Război Mondial și ce a facilitat apariția României Mari?

Sigur că unirea de la 27 martie 1918 a fost prefațată de Revoluția Rusă din februarie 1917 și, de asemenea, de lovitura de stat bolșevică din 25 octombrie același an. În acest context, foarte multe asociații de tipul organizațiilor de soldați, de învățători, de preoți au încercat să realizeze, să coaguleze o mișcare națională română care, într-un final, s-a reunit în cadrul Sfatului și au concretizat votul din 27 martie 1918 de unire cu România. Unirea a fost susținută de o majoritate a elitelor românești contestată de Rusia sovietică, care nu a recunoscut acest act, această decizie adoptată în contextul autodeterminării naționale, dar Tratatul de la Paris din 1920 a recunoscut internațional această unire.

Care au fost statele importante care au semnat acest tratat?

Acest tratat a fost semnat de puteri importante: Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. A fost și ratificat de primele trei, doar Japonia nu a ratificat ulterior acest tratat. Însă actul de reîntregire a Basarabiei a fost unul esențial, mai cu seamă că în perioada interbelică România a trebuit să facă eforturi foarte mari – România unită, evident, incluzând și elitele basarabene aici, a trebuit să desfășoare activități importante, însemnate, pentru ca Basarabia să se poată dezvolta din punct de vedere educațional, cultural, în condițiile în care nivelul educației era foarte redus înainte de 1918.

În toți acei ani, propaganda sovietică a susținut că România nu a făcut decât să ocupe și să jefuiască Basarabia, idei care mai sunt vehiculate și azi de unii. Cum au stat însă în realitate lucrurile, ce a făcut România pentru basarabeni?

Prin politicile pe care le-a desfășurat, statul român a încercat să dezvolte cunoașterea de carte. Apoi, avem legile adoptate în 1921, reforma agrară. Așa s-a ajuns ca o parte a proprietății să fie împărțită către micii proprietari, deci Basarabia a devenit o regiune de mici proprietari. În Basabaria, și în general în România, au apărut foarte multe instituții culturale și periodice românești, ceea ce a generat o renaștere culturală în perioada aceasta. Sigur, nu totul a fost pe deplin realizat în perioada interbelică și timpul a fost scurt. Și cum spuneați, a existat și multă propagandă, și aș adăuga că au fost și numeroase mișcări subversive îndreptate împotriva unirii Basarabiei cu România. Aici mă gândesc la revolta țăranilor de la Tatarbunar din 1924 (n.r. – în prezent, parte a Ucrainei și a Regiunii Odessa), dar au fost și altele mai mici de acest fel.

Au fost și greșeli ale conducerii de la București față de această regiune a țării?

Se poate spune că au fost unele greșeli. România nu a fost pe deplin consistentă în politicile sale din Basarabia, iar uneori a stârnit nemulțumiri prin faptul că au fost trimise persoane de o calitate îndoielnică să conducă din punct de vedere administrativ, educațional sau cultural anumite instituții din Basarabia. La fel s-a întâmplat și în alte regiuni care s-au unit în 1918 cu ţara-mamă. Însă, un mare plus a rămas integrarea Basarabiei, dezvoltarea educației și culturii, dar și faptul că, pentru prima dată, românii au avut drept de cetate în cadrul Basarabiei (n.e. – drept de a clădi, a fortifica un oraș, un târg).

Pofta revizionistă a dictatorului Stalin

Cum s-a ajuns la momentul ultimatumului dat de URSS, din 28 iunie 1940? În ce măsură ar fi putut fi evitat acest supliciu în contextul internațional al acelor ani?

Ceea ce s-a întâmplat în anii 1939-1940 ține, bineînțeles, de politicile revizioniste ale marilor puteri, îndeosebi ale Germaniei naziste și ale Uniunii Sovietice condusă de Stalin. Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, i-a oferit lui Stalin prilejul perfect pentru a pregăti anexarea teritoriilor românești la care aspira – în special Basarabia și Bucovina. Să nu uităm că în anexa secretă a acestui pact este specificat faptul că Uniunea Sovietică își exprimă interesul față de teritoriile românești din Răsărit. În timp ce sovieticii își exprimau acest interes, Germania își dădea cumva consimțământul ca acest lucru să se întâmple.

România făcea parte, totuși, dintr-un sistem puternic de alianțe și era protejată, teoretic, de Franța și de Anglia, două dintre marile puteri ale vremii. De ce nu a putut nimeni să împiedice acest rapt teritorial?

Stalin a așteptat ca puterile occidentale care erau principalele garante ale României să piardă războiul. Iar Franța avea să fie înfrântă în 1940, așa că nu mai putea să ajute România. Așa s-a ajuns ulterior la ultimatumurile pe care URSS le-a dat României în data de 26 iunie 1940 și 27 iunie 1940. Sigur am văzut în arhivele militare că deja Armata Română înțelesese că un asemenea eveniment este foarte posibil și atunci factorii politici fuseseră informați despre posibilitatea unei mișcări îndreptate de Uniunea Sovietică împotriva României. Însă lucrurile au evoluat foarte rapid și întreg acest proces de anexare a Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost unul extrem de dureros.

Totuși, Stalin nu a respectat nici măcar înțelegerea cu Hitler și nu s-a limitat la Basarabia, ci a anexat și Bucovina de Nord și Herța, care au revenit ulterior Ucrainei. Care a fost explicația dată de sovietici în acest caz și cum a fost primită de Adolf Hitler?

Până la urmă, Stalin, care își dorea întreaga Bucovină, a trebuit să țină cont de obiecțiile lui Hitler și, practic, într-un târg ca la piață au împărțit Bucovina în două, Bucovina de Nord care a revenit Uniunii Sovietice și Bucovina de Sud care a rămas României, iar victima colaterală a fost și Ținutul Herța care a fost anexat dincolo de linia de frontieră pe care o conveniseră marile puteri în detrimentul legislației internaționale în vigoare atunci. Și nici măcar Adolf Hitler nu a fost deloc încântat de lucrul acesta. El a reamintit faptul că Bucovina a fost teritoriu german, austriac – să nu uităm că el era la origine austriac – și, prin urmare, nu înțelegea de ce Stalin ar avea pretenții cu privire la Bucovina. Stalin a obiectat că are pretenții cu privire la Bucovina pentru că România a exploatat resursele Basarabiei în perioada interbelică, pe care evident că o considera rusească, și atunci considera ca un fel de compensație anexarea Bucovinei de Nord și a Herței. Până la urmă, Hitler, care era totuși interesat să se concentreze pe operațiunile militare împotriva Franței fără a intra în același timp în conflict cu URSS, a cedat în cele din urmă și a acceptat ca zona de nord a Bucovinei să fie cedată lui Stalin. A fost, în mod evident, un nou act samavolnic, pentru că, efectiv, nici din punct de vedere istoric, nici etnic nu se justificau pretențiile Uniunii Sovietice. De altfel, din punct de vedere al dreptului internațional nu s-au justificat deloc niciuna dintre pretențiile sovietice, nici în ceea ce privește țările baltice, nici Polonia, nici Finlanda și nici România, pentru că vorbim de parte a unui întreg proces revizionist al URSS care s-a desfășurat atunci.

Sub Imperiul Răului

Ce a urmat după acel ultimatum?

A fost o perioadă cumplită – în primul rând, faptul că Uniunea Sovietică a cerut ca în termen de 24 până la 48 de ore, România să se retragă din Basarabia. Era practic aproape imposibil ca în doar două zile să retragi de pe teritoriul Basarabiei armata, administrația. De asemenea, și pentru populația care voia să se mute în România a fost practic imposibil, având în vedere posibilitățile de transport existente. Retragerea a fost una extrem de complicată, cu mari traume și mari drame la nivel social și la nivel psihologic. Trupele sovietice au intrat foarte rapid pe teritoriul Basarabiei, însoțite de NKVD, instaurându-se astfel regimul sovietic.

Cum au acționat soveticii în momentul în care au pus piciorul în Basarabia?

Încă de la sfârșitul lunii iunie, începutul lunii iulie, au demarat o campanie violentă de sovietizare a Basarabiei și au început rapid colectivizarea. Așa am avut, de pildă, naționalizarea, lichidarea proprietăților private. Toate au fost elemente extrem de dificile, mai cu seamă că majoritatea populației abia începuse să se bucure nu cu mult timp înainte de dreptul de proprietate pe care l-a obținut ca urmare a legii din 1921. S-a aplicat, de asemenea, teroarea de clasă și cea etnică. De aici au rezultat deportări, arestări și execuții, iar toate acestea au culminat cu momentul 12-13 iunie 1941, când foarte multe familii au fost deportate în Siberia sau Kazahstan. A fost vorba în primul rând de intelectuali, foști funcționari ai administrației române, preoți, cei așa-numiți chiaburi, de fapt țărani care aveau ceva pământ.

Există și cifre ale acestui dezastru.

Undeva până la 30.000 de oameni au fost deportați în acest prim an de ocupație, până când Armata Română a revenit și a reintegrat Basarabia și Bucovina de Nord în teritoriul statului român pentru câțiva ani. Deci a fost un an traumatic pentru Basarabia, a fost un an în care practic toate elementele identitare basarabene, toate instituțiile, toate stările de fapt din Basarabia au fost modificate crunt și cu o viteză pe care nici măcar Uniunea Sovietică în celelalte teritorii în care se instaurase comunismul nu le-a experimentat, pentru că acolo cel puțin s-a făcut pe un termen mai lung.

Aminteați de violența cu care s-au comportat sovieticii cu românii, iar în istorie au rămas câteva momente absolut îngrozitoare, de o bestialitate ieșită din comun, când sovieticii, fie ei ruși sau ucraineni, fie militari sau civili, au măcelărit mii de oameni doar pentru că aceștia se declarau români...

Este vorba de situații în care atât, sigur, Armata Sovietică, Armata Roșie, dar și o parte din populația civilă sovietică, și trebuie să o spunem, s-au dedat la acte de violență. E vorba de acte care, fără îndoială, au rămas în memoria colectivă. Și mă refer aici la o serie de masacre – de pildă, cel de la Fântâna Albă, unde aproximativ 200 de români au fost uciși de către trupele sovietice. Asta se întâmpla la data de 1 aprilie 1941. Deci au fost aceste masacre care, în mod clar, au fost alimentate de NKVD, au fost desfășurate cu sprijinul statului sovietic, iar aici este vorba de situații absolut teribile, pentru că au fost uciși nu numai adulți, nu numai bărbați, ci și bătrâni, femei, copii și chiar sugari. Mulți au fost îngropați în cele cinci gropi comune, unii erau muribunzi. Autoritățile au încurajat acest comportament tocmai pentru a semăna teroarea în rândul populației române, pentru a-i face să se subordoneze statului sovietic, știind faptul că atunci când oamenii sunt terorizați, capacitatea lor de rezistență scade și devin mult mai predispuși să colaboreze. Așadar, chiar și cei care ar mai fi putut să aibă ceva dubii, să mai creadă încă în vreun fel de ideal comunist s-au convins în acele luni că Uniunea Sovietică nu este decât un alt imperiu al răului, la fel ca și Germania nazistă.

Păcatele istoriei

Un an mai târziu, Armata Română, alături de armatele germană, italiană, ungară, finlandeză și nu numai, a atacat Uniunea Sovietică, iar Basarabia a fost recuperată, pentru scurt timp. Ce s-a întâmplat în momentul în care Armata Română a restabilit controlul asupra Basarabiei și a Bucovinei de Nord?

Apoi, nu după mult timp, odată cu Operațiunea Barbarossa, care a fost lansată de Germania împotriva Uniunii Sovietice, România a reușit să recupereze aceste teritorii. Și e de remarcat aici și cum foștii aliați, Germania și URSS, care împărțiseră trupul Europei, au ajuns apoi să se răfuiască unii cu ceilalți. Aceasta a creat un anumit cadru, pentru că România, sigur, avea în vedere recuperarea teritoriilor pierdute, așa că a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941. Iar România a intrat în război tocmai cu acest obiectiv în minte. Basarabia a fost reintegrată, la fel și Bucovina de Nord, începând cu iulie 1941 în componența statului român.

Cum au decurs din acel moment lucrurile?

Armata Română a instaurat ulterior o administrație militară în Basarabia eliberată și a încercat să refacă din punct de vedere social, economic, politic realitățile de dinainte de 1940. Deci, practic, între iulie 1941 și august 1944, Basarabia a făcut din nou parte din statul român la fel ca și Bucovina de Nord. Din păcate, România nu mai era condusă de un regim democratic, nici măcar de regimul autoritar al lui Carol al II-lea, ci era condusă de mareșalul Antonescu, un militar. Și din dorința regimului Antonescu de a se răzbuna pe tot ceea ce se petrecuse anterior în Basarabia, s-a ajuns la represalii brutale împotriva comunităților evreiești din Basarabia și Bucovina de Nord. Au avut loc execuții, pogromuri locale, iar foarte mulți dintre evrei au fost deportați în Transnistria unde mulţi au murit de foame, de frig, de boli. Aceasta este pata neagră de pe obrazul guvernului român în această perioadă. Nici măcar nu se știe cu exactitate numărul de evrei care au fost uciși sau deportați în perioada 1941, dar foarte probabil au fost undeva între 45.000 și 60.000. Așa că, dacă pentru o parte a populației, pentru majoritatea românească revenirea administrației românești a însemnat că au scăpat de persecuții și de coșmarul sovietic, totuși nu am putut avea această reîntoarcere într-un mod armonios, așa cum ar fi trebuit să se întâmple. Și nu am putut avea o reintegrare armonioasă și o continuare a politicilor românești de oferire a drepturilor întregii populații, inclusiv minorităților. Pentru că în perioada interbelică, România a tratat bine minoritățile din Basarabia.

Cum a justificat Antonescu această politică dură împotriva evreilor?

Sigur că politicile regimului Antonescu din Basarabia au avut în vedere și o propagandă îndreptată împotriva comunismului, acceptată în mare măsură de populație, având în vedere experiențele prin care trecuse. Antonescu a vrut să se răzbune și a încercat să-i aresteze pe toți cei care colaboraseră cu ocupantul sovietic. Evident că acest lucru nu îl poate scuza, dar toate aceste elemente conturează până la urmă o realitate complexă, realitatea din anii 1941-1944 cu consecințe dincolo de Nistru, în zona Transnistriei, unde întâlnim un episod de tristă amintire, dar pe care trebuie să ni-l amintim și pe care noi ca români trebuie să-l conștientizăm. Și nu doar atât, ci trebuie să facem în așa fel încât asemenea lucruri să nu mai fie posibile niciodată.

Coșmar cu repetiție

Nu a durat foarte mult, iar victoriile inițiale ale trupelor germane și române din Răsărit s-au transformat într-o înfrângere catastrofală, ceea ce a făcut ca sovieticii să pună din nou stăpânire pe Basarabia și Bucovina și nu numai atât. Ce s-a întâmplat din momentul în care sovieticii au revenit acolo?

Practic, Basarabia și nordul Bucovinei au devenit obiective strategice pentru sovietici încă din august 1944. Operațiunea Iași-Chişinău, de pildă, care a fost una dintre importantele ofensive ale Armatei Roșii, a fost desfășurată sub comanda mareșalui Rodion Malinovski, care conducea al doilea front ucrainean, și a generalului Fiodor Tolbuhin, care conducea al treilea front ucrainean. Ei au reușit să înainteze în Basarabia și în Bucovina de Nord și să le reocupe, iar consecințele au fost din nou dramatice. Populația locală a suferit din nou, iar sovieticii au trecut iarăși la epurări, execuții și deportări. Toți cei care au fost bănuiți că ar fi colaborat cu Antonescu sau că s-ar fi opus Uniunii Sovietice au fost arestați sau uciși. NKVD-ul a reluat foarte rapid arestările și deportările, țintele principale fiind fostele autorități românești, prefecți, jandarmi, preoți, țăranii înstăriți, intelectualii, cei care erau considerați potențiali dușmani ai poporului. Evident că acesta era un termen în care se putea încadra practic oricine nu era pe placul regimului. Așa a urmat o nouă etapă de sovietizare forțată, inclusiv colectivizarea agriculturii, cenzura, închiderea tuturor instituțiilor românești.

Așadar, avem un episod similar cu cel din 1940?

Dacă în perioada 1940-1941, oamenii mai puteau spera cel puțin la un potențial ajutor din partea României, de data aceasta situația era mult mai gravă, pentru că, de această dată, România era la rândul ei sub ocupație sovietică, iar trupele sovietice s-au retras din România abia în 1958, când țara era pe deplin sovietizată. În Basarabia au avut loc o serie întreagă de politici, de pildă, interzicerea alfabetului latin și a presei în limba română, s-a trecut din nou la alfabetul chirilic, au avut loc deportări în mai multe valuri între 1945 și 1951. Așadar vedem că ceea ce se întâmplase pe un termen mai scurt, între 1940-1941, s-a amplificat pe termen mai lung, obiectivul fiind totala subjugare a Basarabiei, a Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, cum era ea denumită, și epurarea sistematică a elitelor locale. De altfel, Basarabia va fi, evident, cumva remodelată din punct de vedere teritorial. O parte a Basarabiei a fost integrată în Ucraina, la fel s-a întâmplat și cu Bucovina de Nord. Iar cei care s-au opus, referindu-ne aici la românii care erau crescuți în spiritul național, mulți dintre ei au fost arestați, interogați, trimiși în lagăre de muncă sau colonii speciale în Siberia, Kazahstan, în Urali. De exemplu, cea mai amplă deportare dintre multele care au fost după 1945 a fost cea din 6 iulie 1949. Aproximativ 35.000 de persoane, în special țărani înstăriți, au fost deportați în mod brutal. Foarte multe biserici, mănăstiri au fost închise sau transformate în depozite, grajduri, uneori în muzee ale ateismului, clerul fiind adeseori arestat, deportat, executat. Iar sovieticii au continuat colonizările cu etnici ruși și ucraineni, pentru a schimba practic compoziția etnică și a slăbi identitatea românească din această regiune.

Redobândirea demnității naționale

Anii au trecut, iar în 1991, destrămarea Uniunii Sovietice a permis proclamarea independenței Republicii Moldova. Care a fost contextul?

Politicile lui Gorbaciov au dat șansa unor state ocupate de URSS să simtă gustul libertății. Perestroika a adus reforme și o anumită transparență fără precedent în URSS, dar și reducerea cenzurii. Toate acestea au făcut posibil ca națiunile să se exprime, iar în țările baltice sau în Basarabia să se discute cu adevărat ce a însemnat URSS, ce a însemnat anexarea, ocuparea unor teritorii ca politici de stat, ce a însemnat pactul Ribbentrop-Molotov. Iar în Europa Centrală și de Est, Lagărul Roșu se prăbușise, începând cu Zidul Berlinului. În aceste condiții, intelectualii de la Chișinău și localități din Moldova sovietică au început să conteste ideologia comunistă și să ceară recunoașterea identității românești a populației majoritare.

Și ce a mai urmat?

S-a format Frontul Popular din Moldova ca mișcare civică și politică care a devenit principala forță a renașterii naționale. Au început să se desfășoare mitinguri masive pentru recunoașterea limbii române ca limba oficială, revenirea la alfabetul latin și reevaluarea trecutului istoric care se falsificase. Așa s-a ajuns ca la 31 august 1989, Sovietul Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești să adopte legile privind proclamarea limbii moldovenești sau române drept limbă de stat, trecerea la alfabetul latin și recunoașterea limbii ruse ca limbă de comunicare interetnică. Din acel moment putem vorbi practic despre o redobândire a demnității naționale. Sigur că în perioada 1990-1991 s-au organizat și alegeri libere – de altfel, primele alegeri libere din istoria acestei republici sovietice formate sub egida Kremlinului, și au fost câștigate de Frontul Popular. S-a format în acel moment și primul guvern reformator care era condus de Mircea Druc, ulterior Mircea Snegur a devenit președinte, iar la 23 iunie 1990 a fost votată, după modelul baltic, o declarație de suveranitate prin care se afirma prioritatea legilor moldovenești față de cele sovietice.

Ce însemnătate a avut declarația de independență de la Chișinău?

Un an mai târziu, pe 27 august 1991, deci la doi ani după legea limbii, a fost elaborată declarația de independență față de URSS în care s-a proclamat și noul stat, Republica Moldova. În aceeași declarație a fost condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, considerat drept bază a ocupației sovietice din 1940, și practic din această dată vorbim despre statul Republica Moldova așa cum îl avem și astăzi. Însă putem vedea chiar din această declarație, prin referirea la Pactul Ribbentrop-Molotov, că practic Republica Moldova recunoaște identitatea comună cu România, o identitate care rămâne o problemă deschisă. Și cumva rămâne o posibilitate deschisă pentru ca cele două state să se reunifice într-un anumit cadru favorabil care ar putea să apară.

Care ar fi lecțiile istoriei, după atâta timp?

În primul rând, cred că ar trebui să înțelegem că pierderea Basarabiei în 1940 a fost parte a unui context internațional larg în care domina revizionismul. Pentru România, problema revizionismului rămâne una esențială. România trebuie să se opună revizionismului în continuare, așa cum a făcut-o și în perioada interbelică, trebuie să se opună politicilor imperiale care vizează destabilizarea țărilor mici și mijlocii, așa cum încearcă în acest moment Rusia lui Putin. România are un interes să păstreze echilibrul european și ordinea europeană atât cât există ea în momentul de față, să se cantoneze sau să se modeleze în funcție de politicile internaționale bazate pe dreptul internațional. Și să se înțeleagă și faptul că are nevoie de aliați puternici care să o sprijine. Fiindcă ne amintim că, în 1940, Franța, principalul nostru aliat, tocmai ce pierdea războiul împotriva Germaniei, iar Marea Britanie era atacată și bombardată de germani, deci nu am avut cei mai puternici aliați. Prin urmare, politicile de colaborare cu statele prietene, în special din cadrul Uniunii Europene și NATO, trebuie să continue. România trebuie să promoveze o întărire a componentei de securitate a Uniunii Europene și euroatlanatice, astfel încât să fie pregătită pentru orice eventualitate în cazul în care scenariul anului 1940 sau unul apropiat de acesta s-ar putea repeta. Și aș mai spune că este nevoie de politici solide în raport cu Republica Moldova, în așa fel încât ambele state să se regăsească în cadrul Uniunii Europene. Aceasta ar trebui să fie o politică esențială a statului român ca un pas către, poate, dacă se va dori cândva, o reunificare a celor două țări. Dar o reunificare în sens democratic, în sensul autodeterminării naționale și nu în alt sens, așa cum o fac puterile revizioniste precum Rusia lui Putin. Trebuie să înțelegem că nu avem alte soluții decât să ne întărim în interior, trebuie să întărim mecanismele și sistemele democratice, trebuie să devenim performanți în ceea ce privește educația și cultura pentru a avea capacitatea ca ulterior să sprijinim și această politică de reintegrare culturală, socială, intelectuală, morală a fraților de peste Prut, în cadrul unei idei românești, democratice, pașnice. Și să-i considerăm pe frații noștri basarabeni ca fiind partenerii noștri, ca fiind cei alături de care putem să construim ca două entități românești în acest moment un parcurs european și euroatlantic.

Cine este Silviu Miloiu

Silviu Miloiu este președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice si prof. univ. dr. la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. A elaborat o serie de monografii dedicate istoriei Europei Nordice și Baltice și unora dintre țările din regiune: Finlanda, Lituania. A elaborat, de asemenea, monografii și volume de documente care explorează istoria relațiilor României cu statele baltice și nordice. Este laureat al Premiului „George Iacobescu”pentru contribuții remarcabile aduse în domeniul istoriei relațiilor României cu Marea Britanie și integrării europene decernat de Ministerul britanic pentru Europa și de School of Slavonic & East European Studies. Este specializat, de asemenea, în istoria politicii externe româneşti în sec. al XX-lea.

Din 2010 conduce în România o conferință anuală de Studii Baltice și Nordice, cel mai mare eveniment de acest gen din Europa de Sud-Est. A primit decorații și premii în Finlanda, Letonia, Lituania și Marea Britanie pentru excelență în studiile baltice și nordice, precum și în studii britanice. Cercetările sale au condus la peste 30 de cărți ca autor, editor sau coautor, precum și la 100 de articole și capitole științifice publicate la nivel internațional. A fost directorul mai multor proiecte de cercetare și organizatorul principal a peste 20 de conferințe internaționale.