Legea care a nenorocit țăranul român. L-a făcut dependent de marii moșieri, l-a expus abuzurilor și a dus la izbucnirea Răscoalei de la 1907

Răscoala de la 1907 a fost provocată de cauze mai vechi și mai adânci decât o neînțelegere punctuală cu un arendaș sau altul. În primul rând a fost vorba despre incapaciatea politicienilor români de după jumătatea secolului al XIX lea de a găsi soluții pentru rezolvarea chestiunii țărănești.

Răscoala țărănească a fost înăbușită în sânge FOTO wikimedia commons

În luna februarie a anului 1907, pe moșiile unui nepot al fostului domnitor Mihail Sturza, de la Flămânzi, județul Botoșani, arendată de frații Fischer, a izbucnit ultima mare răscoală țărănească din istoria Europei.

Sărăciți și împovărați de abuzurile fraților Fischer, cu învoielile agricole amânate la limita disperării, țăranii din Flămânzi, sătui de plângerile fără răspuns adresate Prefecturii Botoșani, au venit să ceară socoteală pentru toate cele îndurate. Focul răscoalei s-a aprins din sat în sat și a cuprins Vechiul Regat de la un capăt la altul. În multe zone din țară, țăranii înarmați cu furci și topoare au incendiat conacele, casele arendașilor și chiar i-au agresat pe oamenii de pe moșie. Răscoala a fost înăbușită în sânge, la fel ca în evul mediu. Autoritățile au scos armata din cazărmi și au ordonat soldaților să tragă în țărani. Aproximativ 2500 de oameni și-au pierdut viața în urma represaliilor. În unele localități s-a tras efectiv cu tunul.

Răscoala de la 1907 a scos la iveală, însă, o problemă profundă a societății românești. Deși Regatul României pășise pe drumul modernității, aproximativ 80% din populație, atât cât reprezenta țărănimea, trăia într-o mizerie lucie, batjocorită și umilită, ținută în analfabetism și afectată de alcoolism. Cauzele răscoalei de la 1907 sunt controversate. Unii preferă să creadă că a fost o răbufnire de moment a țăranilor împotriva abuzurilor arendașilor, alții spun că ar fi fost o răscoală născută din antisemitism (o parte a arendașilor erau de origine evreiască). În realitate, motivația este deosebit de complexă și are rădăcini adânci. Nu a fost nici supărare de moment, nu a fost motivată nici de ideologii extremiste.

A fost mai degrabă rodul unor politici defectuoase în gestionarea problemei agrare și a situației țărănimii. Sătenii au fost lăsați prea mult timp în mizerie și cu prea multe promisiuni deșarte. La care se adăuga și bătaia de joc a arendașilor, dornici să facă profit cu orice preț. Două măsuri legislative, în special, au dus la acumularea nemulțumirilor și în final la izbucnirea răscoalei din 1907.

O reformă bună dar aplicată după voia boierului

În secolul al XIX lea, în timp ce Europa se afla deja în plină eră industrială, în Principatele Românești aproximativ 80% din populație trăia ca în evul mediu. Adică dintr-o agricultură făcută pe mari moșii cu țărani tot mai săraci și obijduiți. Țărănimea română încă din evul mediu a fost deposedată progresiv de pământ de marii feudali laici, dar și bisericești. În secolul al XVII lea, de exemplu, era o mare de șerbi care lucrau pământurile boierilor și mănăstirilor. Fără drepturi, fără condiții de viață suportabile, doar buni de plătit dijme, de făcut clacă și de îndurat abuzuri și sărăcie.

Au fost și încercări de reformă încă din epoca fanariotă. Era însă prea puțin pentru a rezolva chestiunea țărănească în mod eficient. Țăranul român era dependent economic de moșier și efectiv nu aveau nicio perspectivă de a progresa social. Erau condamnați, din tată-n fiu la același trai mizerabil. Odată cu unirea Principatelor Române din anul 1859, Alexandru Ioan Cuza, noul domnitor a început o politică de reforme pentru a aduce țara în pas cu lumea modernă. A fost piatra de temelie a României moderne. Reformele lui Cuza au presupus și secularizarea averilor mănăstirești ceea ce a adus în proprietatea statului suprafețe mari de teren. Totodată, una dintre principalele reforme ale domniei lui Cuza a fost reforma agrară din 1864, inițiată de guvernul Mihail Kogălniceanu.

Această reformă agrară a reprezentat un moment de cotitură în modernizarea României prin desființarea iobăgiei și împroprietărirea a peste 400.000 de familii de țărani. Promulgată la 14/25 august 1864, legea a eliminat obligațiile feudale, însă a impus țăranilor răscumpărarea pământului pe o perioadă de 15 ani. Practic, țăranul era împroprietărit pe bucata de pământ pe care o lucra la moșier. Pentru pământul cedat țăranului, proprietarul (adică boierul) era despăgubit. În schimb țăranul era obligat să plătească o rată anuală timp de 15 ani.

Țăranii au fost împroprietăriți, însă, în funcție de numărul de vite pe care-l dețineau, făcându-se distincția între fruntași, mijlocași și pălmași. Așa s-a ajuns la situația în care mulți țărani au primit numai loc de casă și grădină. Reforma agrară a lui Cuza a fost un pas important în rezolvarea problemei țărănești, dar insuficient. Ba chiar în unele situații a creat frustrări și discrepanțe. Puțini țărani dețineau un număr suficient de vite pentru a putea spera la o bucată de pământ. Restul au rămas aproape la fel de săraci și tot dependenți de marii moșieri.

„Numeroși săteni nu au primit suprafețele de pământ de care aveau nevoie, o parte a lor nefiind deloc împroprietăriți(.....)În temeiul reformei agrarare din 1864, au primit pământ 72.751 de foști clăcași din categoria fruntași, 200.132 din categoria mijlocași, 133.546 din categoria pălmașilor, iar 60.651 au primit doar locul de casă și grădină,10 prăjini fiecare. Au fost împroprietăriți 406.429 de clăcași, din totalul de 445.019. Așadar 38.590 de foști clăcași au fost excluși de la împroprietărirea propriu-zisă”, preciza Mirel Gheonea și Cristian Constantin în lucrarea „Chestiunea agrară în România. Considerații (1859-1907)”.

Conform calculelor specialiștilor pe baza documentelor, aproximativ 100.000 de familii de țărani nu au primit pământ de cultivat. Dacă este să-i adăugăm pe cei excluși de la împroprietărire dar și pe pălmași erau 250.000 de țărani fără pământ sau prea puțin teren cultivabil. Asta însemna sărăcie lucie și dependență de moșier. Nici pentru cei care primiseră mai mult pământ situația nu era ușoară. Loturile mici erau puțin productive, iar destui țărani nu aveau nici tehnologii mai moderne de a lucra pământul în mod eficient. Nu mai vorbim de nenumăratele abuzuri la împroprietărire. Moșieri în cârdășie cu primarii lăsau oamenii fără pământ sau amânau împroprietărirea.

„Pentru aplicarea acestei legi era prevăzută instituirea unor comisii de plasă formate dintr-un reprezentant al moşierilor, unul al clă­caşilor şi unul al fiscului, care aveau misiunea de a face constatareaşi repartizarea ţăranilor pe categorii, şi a unor comisii ad-hoc, alcă­tuite dintr-un reprezentant al proprietăţii şi unul al autorităţii comunale, pentru a delimita şi a împărţi pămîntul ce constituia obiectul împroprietăririi.Cu toate că ţăranii aveau reprezentanţi în comisii, în unele locuri atribuţiile acestora au fost înfăptuite mai mult de moşieri şi de primari, provocînd nemulţumirea clăcaşilor datorită nenumăratelor abuzuri şi nedreptăţi săvîrşite. Întrucît în majoritatea comunelor primarul îndeplinea rolul de reprezentant al clăcaşilor în comisiile ad-hoc,el facilita şi samavolniciile moşierilor sau arendaşilor. La Cîmpina, de pildă, locuitorii au fost chiar nevoiţi să ceară demisia primaruluipentru că acesta întîrzia mereu aplicarea legii rurale . Din sutele de conflicte ivite cu ocazia aplicării legii, numai unul semnalează faptul că primarul s-a asociat cu clăcaşii ; acest primar a fost destituit şi arestat”, preciza C. Boncu în „Cu privire la aplicarea legii rurale din 1864 în județul Prahova”.

Învoielile agricole, a doua legare de glie a țăranului

Pe lângă omisiunile reformei agrare și abuzurile săvârșite în aplicarea ei, moșierii au reușit să creeze cadrul legislativ pentru a lega din nou țăranii de moșie. Nu la fel ca în evul mediu, ci subtil, sub forma unei dependențe economice de moșier. Este vorba de infamele învoieli agricole, considerate de unii istorici drept una dintre principalele cauze care au dus la izbucnirea Răscoalei de la 1907. Pe scurt, după reforma agrară din 1864 mulți moșieri se temeau că vor rămâne fără mână de lucru. Și atunci s-au gândit la o metodă legală prin care să poată lega din nou țăranul de glie.

Limitele reformei agrare i-au ajutat. Mulți țărani fie nu aveau pământ, fie prea puțin și nu reușeau să se întrețină sau să supraviețuiască. Asta îi făcea din start dependenți de marii moșieri.

După abdicarea lui Cuza, Locotenența Domnească formată din mari moșieri precum Lascăr Catargiu sau Nicolae Golescu au găsit prilejul perfect de a profita de această categorie vulnerabilă a țărănimii pentru a găsi forță de muncă ieftină și ușor de controlat pe moșii. Așa a apărut legea „învoielilor agricole” din 1866. Învoielile agricole erau contracte de muncă încheiate între țărani și proprietarii de pământ (moșieri), prin care țăranii se obligau să presteze munci agricole pe moșii (arat, semănat, secerat etc.) în schimbul unei plăți, al folosirii unei bucăți de pământ sau al unor produse. De cele mai multe ori, munca era prestată în schimbul folosirii unei bucăți de pământ.

Țăranul care semna o învoială era obligat să o execute până la capăt. Erau prevăzute sancțiuni pentru țărani, dar nu și pentru moșieri. Dacă țăranul refuza să muncească, părăsea moșia sau nu îndeplinea obligațiile, putea fi amendat, urmărit de autorități, constrâns să muncească. Având rol de lege, autoritățile locale cu ajutorul jandarmilor erau chemate să oblige țăranii să-și respecte învoiala. Cum era de așteptat aceste contracte erau total dezechilibrate ca și condiții. Moșierii stabileau condițiile, precum număr mare de zile de muncă, plăți mici, muncă suplimentară, iar țăranii acceptau din nevoie. Deși nu mai erau clăcași legal, țăranii ajungeau dependenți economic, la fel ca în evul mediu.

„Legea de reformă agrară din 1864 a dezrobit pe clăcașii de muncă și dijmă. Legea din 1864 suprima zilele de clacă. Dar adevărata libertate nu a putut fi dobândită de țărănime, pentru că legea „tocmelilor agricole” din 1866, cu adăugirile și modificările ulterioare, a legat din nou pe țăran într-un complex de condiții de muncă cu adevărat feudale. Din punct de vedere economic, moșierii aveau certitudinea că țărănimea, grosul ei, va veni să se împrumute și să lucreze cu prețuri mici, ca și în trecut, pe latifundiile lor, din cauza îngustimii legii de reformă agrară din 1864. Totuși, ei se temeau de faptul că executarea contractelor pentru muncile agricole nu era garantată prin nicio lege. Astfel, de exemplu, dacă țăranii ar fi refuzat să iasă la lucru, moșierii ar fi trebuit să intenteze procese și să se judece cu sute de oameni. Tocmai de aceea, aveau nevoie de o lege care să le asigure posibilitatea întregii exploatări a țărănimii”, preciza și Ilie Grămadă în „Învoielile agricole, una dintre cauzele fundamentale ale Răscoalei din 1907 din Moldova”.

Prin această lege a învoielilor agricole țăranii erau efectiv transformați, legal, din nou în iobagi. Nu era lăsați să-și lucreze pământurile, suferind abuzuri incredibile, greu de imaginat mai ales pentru un stat care dorea să meargă pe drumul modernității.

„ În caz că țăranii îndrăzneau să meargă o zi la lucrarea pământului lor — la prășit, secerat, cosit — moșierul făcea apel la primar, care aducea în ajutor „călărași cu schimbul, concentrați în serviciu administrativ”. Aceștia băteau pe țăranul care lucra propriul ogor și nu lucra pe moșia boierului, băteau pe nevasta sau copiii țăranului. Dacă nu găseau pe nimeni acasă, stricau tot ce găseau în singura cameră a bordeiului: oale, scaune. Acest lucru s-a repetat decenii de-a rândul în satele moldovene, în timp ce omul, țăranul, era declarat liber. Dar cele prevăzute în art. 13 din „Legea tocmelilor agricole” (din 1866) arată că toate mijloacele erau folosite de moșier pentru a-l ține în frâu și a-l exploata pe țăran. În acest articol se prevede că: „Primarii sunt datori, prin ajutorul consilierilor comunali, vătășeilor, dorobanților, secretarilor, să îndemne pe muncitorii agricoli care au contractat în conformitate cu legea de față a-și îndeplini tocmelile, la vremea, locul și după chipul cu care s-au legat prin tocmeli”, preciza Ilie Grămadă în aceeași lucrare.

Arendașii, coșmarul țăranului român

De la jumătatea secolului al XIX lea apare și un alt fenomen. Mulți mari moșieri, multe boieri vor să se mute la oraș și să trăiască în acel high-life, cu bani veniți ușor de pe domeniile lor întinse. Așa că apar arendașii. Mai precis, erau oameni de afaceri, investitori care luau în arendă pământurilor boierului. Îi plăteau acestuia suma cuvenită, suma contractată, pentru utilizarea moșiilor. Evident, arendașul trebuia să acopere și suma datorată boierului dar și să scoată profit. Și cum altfel decât eficientizând moșia. Iar prin această eficientizare se înțelegea, de multe ori, și exploatarea țăranului. Adică, țăranii săraci, dependenți de bucata de pământ a moșierilor, preluată de arendaș, erau nevoiți să încheie învoieli agricole cu condițiile aredanșului.

De multe ori erau o bătaie de joc. Țăranul muncea aproape pe nimic. „În acest proces, unii arendaşi, dispunând de sume importante debani, aveau să-şi întărească poziţiile economice, evident pe seama ruinării gospodăriilor ţărăneşti. Alături de moşieri, ei au săvârşit nenumărate abuzuri care au contribuit sensibil la înrăutăţirea situaţiei economice a unei însemnate părţi a ţărănimii, nu însă şi a economiei naţionale”, preciza Mirel Gheonea și Cristian Constantin în lucrarea deja menționată.

Tocmai de aceea au și început revolte țărănești încă din deceniul al șaptelea al secolului al XIX lea. Autoritățile și clasa politică de la acea vreme nu a învățat nimic din acele semnale de alarme. În aceste condiții a urmat răscoala de la 1907.