Istoricul Cosmin Popa explică cum a construit comunismul n mecanism de control care permitea sancționarea selectivă a cadrelor, reglarea conflictelor interne și intimidarea societății. Campaniile anticorupție apăreau ciclic, în funcție de nevoile politice ale regimului, nu de gravitatea abuzurilor, iar ele consolidau, paradoxal, un sistem în care corupția devenea parte integrantă a funcționării statului.

Foamete, frig, întuneric, cozi interminabile și umilință. Oameni obligați să reducă la minimum tot ceea ce însemna consum, de la energia electrică și până la căldura din calorifere și alimentele de bază. Așa au arătat pentru români anii ’80, în condițiile în care dictatorul Nicolae Ceaușescu a decis că România trebuie să plătească în doar câțiva ani datoria pe care o făcuse pentru a transforma o țară agrară în una puternic industrializată. Dincolo de pariul pierdut, Ceaușescu a împins economia spre prăpastie, iar pentru ca dezastrul să fie complet, a tolerat o castă privilegiată, coruptă, care l-a trădat cu prima ocazie. Și chiar dacă poate părea un paradox într-o perioadă în care Securitatea și Ceaușescu controlau totul, România însemna o țară în care corupţia devenise endemică, iar marii corupți erau chiar protejații regimului.

Despre eșecul regimului comunist – pe toate planurile, politic, economic și ideologic –, dar și despre corupția generalizată din acei ani, istoricul Cosmin Popa a detaliat în cartea „Economie, Corupţie şi Politică în România lui Nicolae Ceauşescu“, publicată la Editura Corint. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, autorul vorbește despre toate eșecurile și corupția specifice epocii.

„Weekend Adevărul“: Dacă ar fi să aruncăm o privire mai adânc în istorie, înainte de perioada pe care o tratați pe larg în carte, înainte ca România să existe ca țară, în ce măsură se poate spune că românii au fost dintotdeauna corupți sau că ar fi rămas în istorie pentru acest lucru?

Cosmin Popa: Nu, România nu este un caz special în acest sens și nu se poate spune că există o aplecare particulară a românilor pentru fenomenul corupției. De altfel, studiile și preocupările legate de corupție în România, deși sunt de dată mai recentă, totuși diversele școli de interpretare, de analiză a corupției în toate dimensiunile sale, fie că vorbim despre corupția funcțională sau corupția nefuncțională, au apărut în Occident, semn al realității că nu este un fenomen specific în România. Sigur că eu nu sunt un specialist al epocilor vechi istorice, însă menționez aici studiul colegului nostru de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Ovidiu Olar, care arată că încă din secolul al XVII-lea, societatea românească, liderii ei politici puteau opera cu aceste noțiuni într-un sens foarte modern. Asta înseamnă că exista o distincție foarte clară între interesul privat și interesul comun și, de asemenea, o accepțiune foarte clară a abuzului de funcție în folosul privat sau în folosul de grup.

Nu am fost și nu suntem mai corupți ca alții

Dar în comparație cu țările vecine nouă?

România nu este un caz particular, nu se deosebește foarte mult de vecinii săi, ba din contră. Aș spune că această corupție vernaculară, o corupție specifică organizării de clan, se constată și în România, însă rareori ea a fost transformată în sistem politic și în sistem de guvernare așa cum s-a întâmplat în perioada comunistă.

Vorbind despre corupția generalizată din perioada comunistă, în ce măsură au fost burghezii și chiaburii, dușmanii de clasă ai comuniștilor, scoși ca țapi ispășitori și prezentați românilor ca fiind infractori, mari corupți ai vremurilor?

Întotdeauna în timpul regimului comunist, indiferent de perioada pe care a traversat-o aceasta, lupta împotriva corupției a fost mai degrabă o formă de control politic și apoi o formă de control social. Pe lângă acestea, masivul transfer de proprietate pe care l-a presupus comunizarea, sovietizarea țării, este evident că a generat foarte multe oportunități de corupție pentru noile elite politice. De altfel, atunci a avut loc o masivă expropriere care a fost utilizată în folosul personal de foarte mulți dintre oamenii politici ai acelei perioade. Iar două dintre domeniile extrem de relevante, care arată cât de mari și cât de extinse au fost aceste oportunități de corupție pentru noile elite politice, sunt cel al imobilelor și cel al operelor de artă. De altfel, la sfârșitul anilor ’60, Nicolae Ceaușescu a încercat să facă un bilanț al bunurilor de artă transferate din proprietatea privată a fostelor clase dominante, ca să păstrăm taxonomia regimului, către reprezentații proletariatului.

Și care au fost rezultatele acestui bilanț?

Atunci s-a descoperit că foarte multe dintre aceste bunuri fuseseră însușite fără niciun temei legal de către aceste persoane. Unele dintre ele au fost returnate, s-au adus în proprietatea statului, iar altora li s-a pierdut urma.

Activiștii nu țineau cont de „valorile” socialismului

Ne-ați putea da aici un exemplu relevant în care unul dintre exponenții elitelor comuniste și-ar fi însușit proprietăți imobiliare sau opere de artă, iar apoi a fost descoperit chiar de autoritățile vremii?

Există câteva cazuri foarte relevante, cum este cel al fostului viceprimar al Capitalei, Doncea (n.r. – Constantin Doncea), despre care, la moartea sa, în 1973, s-a descoperit că se afla în posesia unei colecții impresionante de artă, pe care o achiziționase în diverse forme și feluri, atunci când s-a ocupat de destinele comunității artistice bucureștene din postura de viceprimar, și pe care a continuat să și-o îmbogățească pe parcursul diverselor demnități pe care le-a ocupat. La fel este și cazul imobilelor; practic, avem de-a face cu o obsesie pentru imobilele foștilor exploatatori în cazul nomenclaturii, obsesie preluată apoi în anii ’70-’80 în urma politicii ceaușiste de organizare a emigrării, nu doar a minorităților naționale, a evreilor și a germanilor, dar și a cetățenilor români de etnie română, când Securitatea și ofițerii superiori ai Securității care ocupau demnități politice au intrat în posesia unui fond impresionant locativ, tocmai ca urmare a tranzacționării acestor drepturi de emigrare, pe care le condiționau fie de vânzarea unor imobile la prețuri nereale, fie în baza unor tranzacții fictive. Deci iată că sunt două domenii care arată cât de vastă și cât de extinsă a fost această rețea de corupție, ocazionată sau generată de forma de organizare a regimului politic, care prevedea trecerea proprietății, dar şi majoritatea activelor în proprietatea statului.

Justiția comunistă, pentru unii mumă, pentru alții ciumă

Erau judecați diferit, pe baza unor reguli diferite, corupții din nomenclatură față de oamenii obișnuiți?

Da, sigur că da. Iar asta se vede și din maniera de funcționare a celebrei Legi 18 în 1968. Cu toate încercările de reformă din 1971, de demodificare, din 1974. Legea cu privire la bunurile acumulate pe căi ilicite introducea din start distincția între demnitari, deci între nomenclatură și cetățenii obișnuiți și prevedea trasee juridice diferite pentru cazurile provenite din cele două categorii. Și această lege trebuie neapărat citită în comun cu documentele interne de partid, cu instrucțiunile trimise către diversele organe de partid prin care se cerea inițial o evaluare politică a tuturor cazurilor de corupție. O evaluare care să dicteze apoi traseul ulterior al unei spețe sau altul. Deci de la început, lupta, așa-zisa luptă împotriva corupției, nu a fost decât un mecanism suplimentar de control social și politic. Nicolae Ceaușescu a tolerat mult timp și în cele mai multe cazuri derivele consumiste ale nomenclaturii și ale Securității din simplul motiv că în accepțiunea sa aceste două categorii erau cele pe care se sprijinea regimul. Nu pe proletariat, nu pe muncitorime sau intelectualitate. El știa exact că acest regim se bazează pe nomenclatură și pe Securitate.

Putem compara din acest punct de vedere privilegiile nomenclaturii comuniste cu cele ale castelor superioare sau cu nobilimea din Evul Mediu?

Da, iar ceea ce este particular pentru România în raport cu ceea ce s-a petrecut în toate celelte țări comuniste este că Securitatea s-a transformat dintr-un simplu aparat de ordine și represiune într-un soi de aristocrație birocratică care a invadat toate instituțiile și subsistemele statului comunist. Și sigur că toate astea s-au petrecut cu permisiunea lui Nicolae Ceaușescu. Era evident că el percepea orice discuție despre corupția elitelor ca fiind periculoasă la adresa echilibrului politic al regimului, de unde și accentul pus pe infracționalitatea pură. Și asta se vede și din evoluția cazuisticii în aparatul juridic românesc. Se vede din tratamentul diverselor cazuri, tratamentul acordat instanțelor în diverse cazuri în care cetățenii obișnuiți erau judecați cu celeritate și cu mare asprime pentru infracțiuni absolut insignifiante, în timp ce marile cazuri de corupție stăteau cu anii prin tribunale, repetându-se expertize peste expertize care nu făceau decât să scadă valoarea prejudiciilor aduse.

Prosperitatea comunistă, o iluzie

Se mai putea vorbi despre existența proprietății private în România Socialistă? Și dacă da, în ce măsură și ce li se mai permitea oamenilor să dețină o proprietate?

În anii ’60 s-a constatat că, spre exemplu, agricultura necolectivizată, deci loturile de pământ aflate în proprietatea fermierilor, în proprietatea țăranilor, asigurau aproximativ 80% din consumul de produse agricole al orașelor din România. În același timp, agricultura colectivizată, agricultura socializată de-abia putea asigura cam 20% din acest fond de consum. În pofida acestei realități, fixate prin studii întreprinse chiar de către autoritățile competente de la acea vreme, în 1966, atunci când a adoptat noul statut al Cooperativelor Agricole de Producție – cel care a reintrodus posesia privată a loturilor de pământ din jurul casei, dar și transmiterea în folosință a unui lot de maximum 30 de ani pentru țăranii colectivizați –, Nicolae Ceaușescu a mai luat două decizii care, iarăși, nu făceau decât să mute această presiune economică dinspre stat, dinspre agricultura colectivizată, spre țăranii colectivizați. Și anume, a înlocuit impozitul de la hectar introdus la începutul colectivizării, în 1948, care era plătibil de către Cooperativele Agricole de Producție, cu un impozit nominal raportat la suprafața totală de teren aflată în posesia Cooperativelor Agricole de Producție plătibil fracționat de către țăranii cooperativizați. O a doua decizie la fel de importantă a fost introducerea impozitului pe venitul realizat, impozit care se aplica țăranilor necooperativizați, care aveau în proprietate loturi de pământ, pe care cultivau diverse culturi pe care le valorificau pe piața liberă.

Cum a fost gândit acest impozitpe venit și cât de mult îi împovăra pe oameni?

Acest impozit pe venitul efectiv realizat a fost însoțit și de o serie de prevederi politice, specifice mai degrabă anilor ’50, în care copiilor proveniți din astfel de familii le era interzis accesul la bursele sociale și la bursele de merit în învățământul de stat. Această măsură a generat nemulțumirea vie a acestor fermieri mai ales în zonele în care formele acestea de proprietate erau destul de prezente, deci în zonele necolectivizate, dar nu numai acolo. Și în orașe, în județe, precum Hunedoara, Ilfov, unde se cultivau loturi în proprietate privată. Ceea ce arată că preocuparea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost atât aceea de a lărgi baza de aprovizionare, cât aceea de a controla și de a combate din fașă apariția oricăror germeni capitaliști în societatea românească.

Care era situația din acest punct de vedere în celelalte state socialiste? Putem vorbi despre existența acestor germeni ai capitalismului în alte țări comuniste?

Sigur că da, au fost mai multe cazuri. Iar cazul cel mai cunoscut este cel al agriculturii poloneze necolectivizate. Aici sigur că lucrurile sunt destul de amestecate. Deci, nu este singurul caz România. Au fost astfel de germeni, a existat tolerarea inițiativei private. Și asta s-a petrecut și în Ungaria odată cu introducerea reformelor kadariste, dar și în Polonia, ba chiar și în Bulgaria. Deci, nu era cazul României unul unic, mai degrabă ceea ce a fost particular României a fost, dacă vreți, conservatorismul ideologic cu care statul comunist s-a raportat la aceste fenomene.