În Munții Poiana Ruscă, localnicii au păstrat vie amintirea unor înfruntări stranii între oameni și lupi, iar credința că sălbăticiunile care îi atacau adesea pe săteni ar fi oameni preschimbați în lupi continuă să le trezească fiori.

Din cele mai vechi timpuri, lupii au fost prezenți în cultura popoarelor care au trăit pe teritoriul României.

Unii istorici arătau că dacii îi considerau animale sacre și personificări ale unor zeități. Lupul era ilustrat pe steagurile de luptă ale dacilor, iar războinicii participau la ritualuri inițiatice, care presupuneau transformarea lor în fiară.

Lupul, venerat de antici

Omul de știință Mircea Eliade arăta că numele dacilor provenea de la „daoi” și desemna un trib trac din Carpați, al cărui nume era legat de credința că membrii lui se asemănau cu lupii: acționau violent, precum o haită, și aveau chiar capacitatea miraculoasă de a se transforma ritualic în lupi.

„Pentru a deveni războinic redutabil se asimila magic comportamentul fiarei, în special al lupului, şi se îmbrăca ritual pielea lupului, fie pentru a împărtăşi felul de a fi al unui carnivor, fie pentru a semnifica preschimbarea în lup”, arăta istoricul Mircea Eliade în lucrarea sa „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.

Arheologul Ion Horațiu Crișan preciza că lupul a fost cel mai des întâlnit animal în arta geto-dacică, fiind reprezentat nu doar ca steag, ci şi pe numeroase obiecte descoperite în urma cercetărilor arheologice.

„Omul modern trebuie să facă doar presupuneri cu privire la religia vechilor daci, fără să impună o anumită opinie, cel puţin atâta timp cât nu se găsesc alte informaţii certe sau descoperiri arheologice cu adevărat grăitoare cu privire la caracterul ei”, adăuga Ion Horațiu Crișan, în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” (1986).

Românii închinau sărbători lupilor

De secole, lupii au fost amintiți în sărbătorile populare ale românilor. În zilele de toamnă târzie, tradiţia celebrează Filipii, personificări ale lupilor care apar în ceata condusă de Filipul cel Mare sau Filipul cel Şchiop, sărbătoriți la Ovidenie, în 21 noiembrie, sau la Sântandrei, în 30 noiembrie.

„În nopţile de Filipi se spunea că lupoaicele căutau cu înverşunare tăciuni aprinşi. Cele care nu reuşeau să mănânce foc, simbol universal al masculinităţii şi virilităţii, rămâneau sterpe un an de zile. Pentru ca acestea să nu afle cărbuni aprinşi să-i mănânce, şi să se înmulţească astfel peste măsură, femeile nu scoteau cenuşa din vatră şi, în niciun chip, nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi”, arăta Ion Ghinoiu, în „Dicţionarul de mitologie românească” (2005).

Pricolicii, tricolicii și vârcolacii

În credințele arhaice ale românilor, „pricolicii” erau cei care, după moarte, deveneau strigoi și puteau lua înfățișarea unor lupi care bântuiau satele pentru a face rău oamenilor.

„Înfățișarea pricoliciului, ca și temperamentul și caracterul său, sunt zooantropomorfe. Uneori poartă cap de om pe trup de lup, alteori cap de lup pe trup de om. În prima ipostază reprezintă o pseudometamorfoză monstruoasă, în a doua ipostază figurează carnivorul în starea lui demonică. Este un daimon care acționează numai noaptea, în pustietăți, păduri neumblate și la răscruci de drumuri între sate”, arăta omul de știință Romulus Vulcănescu, în volumul „Mitologie Română” (1985).

Din cauza firii lui murdare și a hrănirii cu animale bolnave sau cadavre, pricoliciul era considerat purtător de boli și epidemii.

„Viața lui este limitată: trăiește, în medie, cât un lup. Dacă pricoliciul este „dezdaimonizat”, atunci poate trăi o viață normală de om. Se credea că împotriva puterii sale daimonice se putea folosi o iarbă rozacee care crește în păduri, în locurile unde un om malefic sau un lup, dându-se noaptea de trei ori peste cap, se transforma în pricolici. Numele acestei plante este „coada pricoliciului” (Aruncus silvestris)”, adăuga etnologul Romulus Vulcănescu.

Alte credințe populare păstrate de români vorbeau despre tricolici, oameni cu blană de lup. Tricolicii umblau năuci în nopțile cu lună plină, carnivori posedați de demonismul distrugerii a tot ceea ce este viu. Se năpusteau asupra mânjilor din herghelii și, odată ce îi devorau, se transformau în mânji-lupi pentru a nimici întregul grup.

„În credința populară, tricolicii erau progeniturile unor lupi fantastici sau infernali, care se împreunau cu femei având coșmaruri senzuale în păduri, sau ale unor lupoaice fantastice ori demonice care se împerecheau cu bărbați în aceleași condiții nocturne și silvestre”, arăta Romulus Vulcănescu.

Potrivit omului de știință, pricolicii și tricolicii nu trebuie confundați cu vârcolacul (la bulgari vurkoldak), o făptură daimonică jumătate om – jumătate lup, despre care se credea că se urcă în cer pentru a mușca din lună sau din soare, provocând astfel eclipse.

Lupul care a sfâșiat o familie într-o zi

Folclorul românesc este plin de povestiri despre isprăvile fantastice ale lupilor și despre credințele în personificărilor asociate acestora.

Cu ani în urmă, în satele Fărășești și Poieni (județul Timiș), ascunse pe văile abrupte de la izvoarele Begăi, la capătul unor drumuri care se afundă în pădurile Munților Poiana Ruscă, mai mulți săteni și-au văzut rudele și vecinii sfâșiați de lupi. Cele mai cumplite tragedii s-au petrecut, povestesc aceștia, prin anii ‘70, iar timpul nu le-a putut șterge din memoria colectivă.

Într-o singură zi, un lup îi atacase de două ori oamenii din Poieni. A ucis atunci un cioban și pe soacra acestuia și a sfâșiat-o pe soția ciobanului și pe sora acestuia.

Maria Sârbu, atunci în vârstă de vreo 30 de ani, a supraviețuit atacului și a reușit să își salveze fiica în vârstă de doar un an și jumătate de colții animalului sălbatic. A rămas însă mutilată pentru tot restul vieții.

„Era un fel de lup, dar n-am apucat să-l văd prea bine, că m-o luat din spate. M-o pus la pământ pe-o parte şi mi-o sfâşiat pielea capului pe la spate. Eu m-am ghemuit peste fată, să n-o vadă. Noroc că era mică. Apoi mi-a rupt şi faţa cu gura. Pe moment n-am simţit durerea aşa de tare, eram amorţită. M-am târât cum am putut spre sat, ţinând fata lângă mine, să n-o scap. Eram toată numai sânge”, își amintea Maria, în anul 2000, la vârsta de 81 de ani.

O femeie necunoscută intervenise atunci în ajutorul Mariei, își amintea acesta, și a reușit pentru moment să alunge animalul sălbatic, cu un ciomag. Însoțită de mama sa, care o ajunsese din urmă, grav rănită, Maria s-a îndreptat spre sat pentru a cere ajutor. Însă lupul le-a urmărit și le-a atacat din nou, aproape de casă. Bătrâna a încercat să își protejeze fiica și nepoata, însă a fost rănită grav, iar mai târziu a murit.

Tot în acea seară, în timp ce Maria fusese adusă la spitalul din Timișoara, animalul sălbatic avea să mai facă o victimă. S-a năpustit asupra soțului ei, aflat la o stână de la marginea așeszării și l-a ucis, încleștânu-și colții în gâtul acestuia. Auzind strigătele bărbatului, sora acestuia, aflată în colibă, a ieșit înarmată cu un cuțit și a reușit să îi vină de hac animalului.

„A pândit lupul și l-a atacat, reușind să îi înjunghie cu o brișcă. Apoi i-a tăiat capul. Se spune, în sat, că era ceva necurat cu acel animal, că avea trăsături de om”, povestește Mircea Pașca, un localnic din Poieni.

Superstițiile au marcat viața satului

Sătenii au rămas uluiți de întâmplarea tragică din Poieni, un loc din Munții Poiana Ruscă în care superstițiile stranii au dăinut de secole. Unul dintre ei relata despre cum, în anii ‘70, tot din cauza unui „pricolici” (spirit necurat care lua înfățișarea unui lup), oamenii au dezgropat morminte și au bătut piroane în trupurile unor deceedați bănuiți că fac rău satului. Alții cred că lupul fusese întruchiparea unui orfan al satului, dispărut în pădure.

O altă întâmplare stranie, petrecută în 1891 în același sat a ajuns în presa ungară. Atunci, sătenii au spart cavoul nobilului Ferencz Bogdanovici, în credința că dacă vor lua bucăți din haina și le vor arunca în râu vor opri ploile care devastaseră valea. Tânărul, fiu al contesei Leopoldina, se împușcase în 1881, la vârsta de 19 ani, și fusese înmormântat într-o criptă dăltuită în stâncă la marginea satului. Alte versiuni ale povestirii arătau că nu doar haina acestuia, dar trupul său fusese aruncat în apele râului, pentru a potoli furia naturii.

În Chergeș (județul Hunedoara), un alt sat de la poalele Munților Poiana Ruscă, povestea stranie a pricoliciului Sâvuță a circulat sub numeroase variante în sat.

Personajul straniu, povesteau localnicii, se scula noaptea dintr-un mormânt și cutreiera așezarea pentru a le face necazuri oamenilor, iar uneori se preschimba în câine sau lup. Într-o noapte, însă, localnicii din Chergheș l-au dezgropat și s-au răzbunat pe rămășițele acestuia, își aminteau bătrânii satului.

România, plină de lupi

Munții Carpați adăpostesc una dintre cele mai numeroase populații de lupi din Europa. În România, numărul acestor animale sălbatice este estimat la 2.500 – 3.000 de exemplare, potrivit unui raport al Comisiei Europene publicat în 2023.

La nivelul Uniunii Europene, populația totală de lupi era evaluată, pentru perioada 2013 – 2018, la 11.000 – 17.000 de exemplare, iar România deține cea mai mare concentrare de lupi dintre toate statele UE.

Populația de lupi a scăzut treptat în secolul XX, iar numărul victimelor lor s-a redus și el. Românii au păstrat superstiții și legende înfiorătoare despre lupi, dar specialiștii susțin că temerile românilor cu privire la aceste animale sunt, în general, nefondate.

„Contrar miturilor, dovezile științifice arată că lupii nu reprezintă un pericol pentru oameni: ei nu îi văd pe oameni ca pe o pradă și, în general, evită contactul cu oamenii, recunoscându-i pe aceștia drept o amenințare. Prezența lupului în peisajele europene a generat emoții negative, alimentate de preocupările legate de prădarea animalelor și competiția cu vânătorii. Cu toate acestea, realitatea este că prădarea are loc atunci când prada naturală lipsește sau când există o supraveghere sau o protecție inadecvată pentru animale”, arăta Cristian-Remus Papp, coordonator Departament Specii Sălbatice, WWF-România (Fondul Mondial pentru Natură), pe site-ul organizației.