Metodele horror ale Securității: tortură, reeducare și suprimarea elitelor românești

În anii 50 românii au cunoscut cea mai dură opresiune din timpul regimului comunist. Prin intermediul Securității, plină de elemente abrutizate, cei clasificați drept dușmani ai poporului, adică intelectuali, gospodari ai satelor, antreprenori au fost stâlciți în bătaie și torturați.

Comuniștii au ajuns la puterea în România cu sprijinul Armatei Roșii, a agenților sovietici, dar și al unei masive fraude electorale. Cu alte cuvinte nu aveau o bază de masă solidă. În plus, în România se constituiseră numeroase grupuri de partizani anti-comuniști iar ideea colectivizării stârnise revoltă în numeroase comunități rurale.

Tocmai de aceea pentru a staliniza eficient România și pentru a-i transforma pe români din „domni” în „tovarăși”, autoritățile comuniste au înființat după model sovietic, o poliție politică, cu un nume de tristă amintire pentru mulți români. Este vorba bineînțeles de temuta Securitate.

În anii 50, Securitatea, prin lucrătorii ei a avut misiunea dură de a frânge orice formă de rezistență anti-comunistă și totodată de a intimida populația. Încă de la început, în acel deceniu cumplit al crimelor și schingiuirilor, Securitatea a vizat „elementele dușmănoase”, adică gospodarii satelor, antreprenorii, intelectualii, toți cei care ar fi putut contesta regimul sau opune rezistență. Mulți au înfundat pușcăriile.

Însă până să ajungă după gratii trebuiau să treacă prin furcile caudine ale anchetelor Securității. Aici era torturați și bătuți. Mărturiile rămase indică cruzimea și modul în care securiștii, recrutați în general din categoriile foarte de jos ale societății, cu educație precară, au snopit în bătaie elitele urbane și rurale ale României.

Calităție securistului de anii 50: școală puțină, violent și fără meserie

Direcţia Generală a Securităţii Poporului a fost înfiinţată oficial în 1948, printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România. Potrivit istoricilor, bazele Securităţii au fost puse încă din 1944, de o divizie a NKVD condusă în România până în 1948 de colonelul Alexandru Nicolski (pe numele real Boris Grünberg). Misiunea ei era înlocuirea serviciilor secrete din ţările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. Decretul de înfiinţare conferea Securităţii rolul de „a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi".

Ca structură organizatorică cuprindea zece direcții naționale cu aproape 1200 de angajați. Numărul securiștilor a crescut de la un an la altul. Și asta fiindcă misiunile de „combatere a dușmanilor poporului” era tot mai solicitante iar „elementele reacționare” tot mai numeroase. În 1956 s-a ajuns la peste 12.800 de angajați, dintre care peste 10.500 ofițeri de Securitate.

Securiștii au fost recrutați, încă de la început din rândul categoriilor de jos ale societății. În special din rândul muncitorilor necalificați și a țăranilor săraci. Adică din rândul năpăstuiților cu frustrări sociale și economice care abia așteptau să „prelucreze” burghezi, moșieri, intelectuali și alte categorii „exploatatoare”. Inițial recrutarea s-a făcut sub atenta observație a consilierilor sovietici, oameni cu experiență în poliție politică .

„Încă de la început, consilierii sovietici, care supervizau selecţionarea, recrutarea şi pregătirea cadrelor, s-au îndreptat spre persoanele cu o slabă pregătire profesională, provenind îndeosebi din rândul muncitorilor necalificaţi. Preferinţa pentru persoanele cu „o origine socială sănătoasă” era reflectată în structura cadrelor D.G.S.P., imediat după înfiinţare: 64% muncitori, 4% ţărani, 28% funcţionari, 2% intelectuali şi 2% cu origine neprecizată(...) La 31 decembrie 1951 schema era încadrată cu 10.423 cadre. Dintre aceştia, 4.173 erau de origine muncitorească, 3.484 proveneau din ţărani săraci, 508 din ţărani mijlocaşi, 143 din muncitori agricoli, 853 din funcţionari, 131 din mici meseriaşi, iar 107 proveneau din familii de mici comercianţi”, preciza istoricul Florin Banu în „ Profilul angajatului Securităţii în anii ’50”, din „Totalitarism și Rezistență”.

Majoritatea covârșitoare a celor care intrau în rândurile Securității, în anii 50 erau indivizi fără prea multă școală. Majoritatea avea șapte clase. Doar 2-3% din totalul securiștilor aveau studii superioare. Erau și indivizi care nu depășiseră ca nivel de pregătire școala primară. Cei mai mulți intraseră în cadrul Securității doar după absolvirea unui „Curs de Securitate” de maxim jumătate de an. „Au fost elemente care nici în fabrică nu s-au ţinut de treabă”, mărturisea Gheorghe Apostol.

„Din rândul muncitorilor erau preferate mai ales acele elemente declasate care formau, în terminologia marxistă, lumpenproletariatul(...) Astfel de persoane se simţeau în general incapabile să-şi însuşească o meserie şi cu atât mai puţin să şi-o îmbunătăţească. Securitatea le asigura o poziţie socială mai bună, un sentiment de siguranţă personală (riscul de a fi arestat aproape dispărea, ceea ce nu era puţin în anii în care, practic, oricine putea fi arestat pentru diverse acuzaţii), lefuri mult mai consistente şi nu le cerea în schimb decât supunere orbească şi un comportament cât mai brutal cu „duşmanii poporului”, adăuga în același articol Florin Banu.

Mulți securiști din anii 50 nici măcar nu erau capabili să întocmească rapoarte inteligibile, abia dacă puteau să-și scrie numele. În schimb băteau cu poftă și trimiteau la pușcărie, gata schingiuiți, oameni nevinovați. De exemplu, locotenentul major de Securitate Constantin Oancă era descris drept „Bătăuș feroce. Aproape analfabet. Se semna cu mare greutate”.

De aceea nici nu erau de mirare metodele folosite pentru a smulge declarații „dușmanilor poporului”. Securiștii se transformaseră mai degrabă în schingiuitori decât în anchetatori. Lipsiți de empatie, cu educație precară, băteau fără milă. Unele persoane anchetate mărturiseau și ceea ce nu făcuseră din cauza torturilor.

„M-au bătut mai rău ca pe animale”

Bătaia era constantă la anchetele Securității din anii 50. De fapt, anchetatorii nu doreau să știe neapărat adevărul ci să îi facă pe cei arestați să spună ceea ce securiștii își doreau să audă. Ei trebuiau să aresteze cât mai mulți „dușmani ai poporului” și să-i facă să mărturisească toate grozăviile.

Iar acest lucru era obținut prin tortură. Securiștii aveau răbdare, doar aia era meseria lor. Puteau bate și schingiui un om zile în șir. În unele cazuri era aplicată pur și simplu forța brută. Cel reținut de Securitate era bătut până la leșin. Era apoi dus în celulă. A doua zi o lua de la capăt. Până dădea nume și mărturisea.

„Eu care nu făcusem nimic concret şi eram tratat aşa, apăi ceilalţi. Mă băteau crunt, mă călcau în picioare şi nu ziceam nimic. În gând mă rugam la Dumnezeu şi Iisus Hristos să mă ajute să tac. Am şi leşinat la anchete. M-au bătut mai rău ca pe animale. Apoi am fost dus să fiu anchetat de Securitate la Iaşi, am fost iarăşi bătut. Dormeam direct pe ciment şi cu un bec puternic aprins în permanenţă. Nici nu mai ştiu ce am mâncat, atât era de puţin. Nu ştiu cum am supravieţuit”, mărturisea Vasile Maluș, în anul 2016.

Un alt deținut politic, evreu la origine, mărturisește cum a luat bătaie de un ofițer de Securitate, culmea, tot evreu. În acest caz, forța brută era mascată de un prosop umed. Erau niște ofițeri mai „eleganți” care doreau să mascheze tortura. „Am numărat patru lovituri la spate, acordate însă după ce fusesem acoperit cu un prosop umed, ca sã nu se vadã semnele. În tot timpul am auzit vocea unui tânăr locotenent, care, cu excesul de zel iudaic, a ținut nu numai să asiste la bătaie, dar să mă și tragă de perciuni”, mărturisea un deținut politic citat în „Securitatea/ Structuri, cadre, obiective și metode 1948-1967”, al CNSAS.

În general, pentru elementele puțin educate ale Securității, bătaia era cea mai la îndemână. Simplu, fără imaginație, brutal și eficient. Ca metode brute documentate în lucrarea lui Cezar Zugravu, fost deţinut politic, „Metodele de tortură din Securitate, din închisori şi din lagărele de exterminare”, sunt pomenite, bătaia la tălpi, bătaia la palme cu o cravașă sau vână de bou dar și loviturile dezlănțuite cu pumnii și picioarele.

Loviturile „libere” erau aplicate de obicei în zona gâtului, la venele jugulare, în abdomen dar și la nivelul feței. Bătăile la tălpi erau aplicate peste încălțăminte după ce victima era culcată și legată de o masă. În urma bătăilor la tălpi întreg organismul era zdruncinat și avea de suferit.

Șobolani, pisici și răstigniri

Existau însă și securiști cu imaginație, chiar dacă bolnavă. De exemplu, era introdusă o pisică pe sub cămașa victimei. Securistul stârnea pisica, o speria sau o enerva, iar aceasta din dorința de a ieși înfigea ghearele în pielea celui anchetat. Evident, pisica nu era lăsată să iasă degrabă, pentru a prelungi supliciul. Apoi era celula specială, o metodă preferată a securiștilor bucureșteni, unde deținutul era lăsat zile în șir doar în compania șobolanilor.

Victima era dezbrăcată înainte de a fi introdusă în acea încăpere. Evident existau și alte metode brutale precum bătaia cu sacul de nisip. Victima era culcată pe o masă, legată și lovită cu un sac de nisip. De multe ori erau dislocate organele interne și se producea decesul. Printre metode era practicată și crucificarea pe perete.

Așa cum spune și denumirea, victima era prinsă cu brațele și picioarele desfăcute cu sfori pe scripeți. Era ridicată deasupra pământului bătută și înfometată până mărturisea și ceea ce nu făcuse. Pe lângă acestea mai erau strivirea unghiilor, smulgerea unghiilor sau bătaia cu bețe subțiri de lemn, pe spate.

Printre cele mai dure era bătaia la testicule. Profesorul reşiţean de istorie Mircea Rusnac, autorul blogului “Istoria Banatului”, a realizat un documentar dedicat torţionarei Videi Nenici şi metodelor pe care aceasta le folosea.

„Despre activitatea ei de torţionară s-au adunat de-a lungul timpului numeroase mărturii ale foştilor deţinuţi care au cunoscut-o. Toţi vorbeau cu multă groază când se refereau la ea. Exemplificăm în continuare, pentru a întregi portretul unei femei-călău din epoca stalinistă. Episcopul greco-catolic de Lugoj, pe atunci în clandestinitate, Ioan Ploscaru, enumerând metodele de constrângere folosite de securişti, menţiona: <<Bătaia la testicule. Era specialitatea unei femei pe nume Vida, o sârboaică. Aceasta, prinzând glandele între degete, le bătea cu un beţigaş până se umflau, încât torturatul nu mai putea umbla şi avea dureri înfiorătoare. O metodă cu adevărat sadică! Mai ales pentru o femeie>>”, arată Mircea Rusnac.