Se împlinesc 425 de ani de la prima unificare a provinciilor locuite de români, realizată de principele Mihai Viteazul. A fost o realizare istorică pentru un voievod român, poate cea mai importantă din toată istoria medievală a poporului nostru.

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia FOTO wikipedia

Pe data de 27 mai 1600, adică acum 425 de ani, Mihai Viteazul era proclamat „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”. Era liderul care reușea să unifice cele trei principate locuite, majoritar, de români. Deși unificarea a durat doar patru luni, a fost un act unic în istoria medievală a românilor. Acest eveniment istoric a fost speculat de istoriografia românească de secol XIX și XX și încărcat de o mitologie naționalistă care au deformat adevărul istoric. Mai mult decât atât, unirea de la 1600 a fost încărcată, artificial, de semnificații necunoscute oamenilor din aceea epocă. Semnificații contrazise de istoricii moderni, dar și de cronicarii contemporani evenimentelor.

Stăpânul Tării Românești, Transilvaniei și Moldovei

După ce a făcut pace cu turcii și după un tratat cu Rudolf al II lea, împăratul Imperiului Romano-German, Mihai Viteazul își începe seria de cuceriri. Primul teritoriu vizat de războinicul principe valah a fost Transilvania. Cardinalul Andrei Bathory, noul voievod al Transilvaniei, se aliase cu polonezii, dar aspira și la o bună înțelegere cu turcii. Mihai Viteazul, aflase de la spioni că în urma acestei înțelegeri, urma să fie înlăturat de pe tron. Profitând de faptul că nici lui Rudolf al II lea, care visa cruciade antiotomane, nu-i conveneau alianțele cardinalului Bathory, Mihai se repede asupra Transilvaniei.

După ce spulberă, la Șelimbăr, armatele cardinalului Bathory, Mihai Viteazul intră triumfător, pe 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia. În 1600, își aruncă ochii asupra Moldovei. Dorea să o scoată de sub influența poloneză. Astfel, în luna mai a anului1600, intră cu armatele în Moldova și îl alungă pe domnitorul Ieremia Movilă, marioneta polonezilor. Pe 27 mai, același an, Mihai Viteazul era domnitor al Valahiei, Moldovei și Transilvaniei. Nu era o unificare în adevăratul sens al cuvântului, mai ales că cele trei țări au continuat să-și păstreze propriile organismne de administrare internă, adică Dieta (în Transilvania) dar și Sfaturile Boierești (în Moldova și Valahia). Cu toate acestea, pentru un principe medieval era o realizare incredibilă. Poate cea mai mare din istoria medievală a românilor.

Unificator sau cuceritor? Necesitate politică sau patriotism?

Acest eveniment extraordinar a fost prezentat, două-trei secole mai târziu drept o voință a spiritului național românesc. Unificarea a fost încărcată de ideologie naționalistă, specifică secolului al XIX lea și începutului de secol XX. Mihai Viteazul nu mai era un lider medieval, cu un voievod animat de dorința patriotică de a uni pe toți românii într-o singură țară. El împlinea, „un ideal secular”. „Voi a-şi crea o patrie mare cât ţine pământul românesc”, scria Bălcescu în ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul“. Pe aceeași linie patriotic-naționalistă au mers majoritatea istoricilor de la început de secol XX, dar chiar și mai târziu, în perioada comunistă, când Mihai Viteazul a devenit un erou unificator, care s-a sacrificat pentru „idealul național”. Specialiștii în istorie medievală spun însă că patriotismul lui Mihai Viteazul, la fel ca și presupusul său ideal național, au fost doar mituri inventate în secolul al XIX lea. Mihai Viteazul a fost un principe războinic, foarte priceput în conducerea oștilor, abil politician, care a cucerit țările vecine, fără să aibă un interes național. De altfel, în secolul în care a trăit, nu exista ideea națională.

Acțiunile sale au fost pur politice, atât pentru a-și extinde teritoriul, prestigiul, dar mai ales pentru a se putea păzi în fața intrigilor polonezilor și turcilor.

„Mihai a cucerit Ardealul şi Moldova, nu din cauza caracterului lor românesc, ci pentru că se depărtaseră de la unirea încheiată între ele pentru a lupta cu turcii. El a restabilit această unitate a Ligii încheiate în 1594, ideea politică ce l-a călăuzit a fost aceea a unităţii pe temei de cruciadă. De aceea nu l-a preocupat unitatea politică, a fost domn peste trei ţări, cu graniţele lor, cu guvernele lor deosebite(...)Mihai Viteazul a cucerit Ardealul dintr-un motiv politic, înţelegerea principelui ardelean cu moldovenii şi cu polonii de a-l înlocui în scaun, plan care-i fusese arătat pe faţă. Dar alături de acest fapt care l-a hotărât definitiv, ideea cuceririi Ardealului îşi făcuse de mult drum în mintea lui. Încă din 1597 cancelarul ardelean Iojica tratase cu Mihai un plan îndrăzneţ, Sigismund Bathory să abdice în favoarea domnului român şi acesta să unească sub sceptrul său Ardealul, Ţara Românească şi chiar Bulgaria, ce urma să se răscoale sub conducerea lui”, scria P.P. Panaitescu în lucrarea „Mihai Viteazul”.

Pentru contemporanii săi, Mihai Viteazul nu era decât un cuceritor. „O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pe cât să mai adauge, pe atâta râvneşte. Poftele domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Având mult, cum n-ar avea nimic le pare. Pe cât îi dă Dumnezeu nu se satură. Având domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftesc. Având ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşa lăcomind la altuia, sosesc de pierd şi al său. Multe împărăţii în lume, vrând să ia alte ţări, s-au stins pe sine. Aşa s-au stins împărăţia lui Darie-împărat de Alexandru Machidon, vrând să supună ţările greceşti şi toată Machidonia Darie au stins împărăţia sa, de au căzut pe mâinile lui Alexandru Machidon. Aşa împărăţia Cartaghinii, vrând să supună Râmul, au căzut la robia râmlenilor. Aşa Pir-împărat, vrând să ia Italia, au pierdut ţările sale. Aşa şi Mihai-vodă, vrând sa hie crai la unguri, au pierdut şi domnia Ţării Munteneşti”, scria cronicarul moldovean Miron Costin.

La rândul său, cronicarul muntean, Radu Popescu mărturisea cu mândrie „au supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi”, arăta acesta în ”Istoria domnilor Ţării Româneşti”. Faptele de arme ale lui Mihai Viteazul, au rămas cunoscute peste secole, dar nu a fost perceput ca eliberator sau unificator, ci mai degrabă ca ostaș și cuceritor. „Acesta (n.r. Mihai Viteazul) foarte mare ostaşiu a fost şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Rudolf”, scria Samuil Micu în ”Scurtă cunoştinţă a istoriei Românilor” în secolul al XVIII lea.

Era și firesc adăuga P.P. Panaitescu, mai ales că în epoca respectivă nu exista ideea națională, cu doar interese politice, locale, zonale. „Dar ideea naţională, sub forma ei politică, a unităţii de stat, nu exista încă atunci, nici la noi, nici aiurea(...) o idee hotărâtă de unitate politică românească n-o putem căuta în vremea lui Mihai. Dacă ar fi avut-o totuşi, ar fi fost opera lui mai trainică, în condiţiile de atunci? Ne îndoim, căci mijloacele de care ar fi dispus rămâneau aceleaşi; credincioşii lui, cei ce l-ar fi înţeles, nu s-ar fi înmulţit prea mult”, scria istoricul în ”Mihai Viteazul“.

O pălărie prea mare pentru Mihai Viteazul

Mihai Viteazul a reușit să stăpânească cele trei țări, doar patru luni. Motivele sunt clare. Voievodul valah nu avea forța financiară de a susține această cucerire și nici nu a avut timp să ia măsuri administrative pentru unificarea, de facto, a acestora.

„ Domnia lui Mihai cade într-o perioadă de decădere economică din istoria noastră, datorită, cum am văzut, mutării drumurilor de negoț, sărăcirii țărănimii, exploatării turcești. Mihai n-a avut la îndemână mijloacele materiale cu care să susție marile lui idei. Temeiul pe care și-a clădit opera politică a fost mai ales boierimea munteană. Este adevărat că această clasă era bogată pentru apărarea averilor ei amenințate s-a sculat împotriva turcilor, a căutat apoi să se mute în Ardeal. Dar bogăția ei era pământul și roadele lui, era întemeiată pe o economie naturală, nu pe economia în bani. Iar vremile de atunci cereau bani. Am văzut că în toată Europa oștirile de mercenari înlocuiseră oștile de țară, și cu mercenari a trebuit să lupte și Mihai, cu o oaste care costa aproape 100.000 de taleri pe lună, o sumă uriașă. Cât timp domnul român a avut banii plătiți de împărat( n.r. împăratul Rudolf de Habsburg), dar când n-a mai primit pensia obișnuită, dezastrul a fost aproape.”, precizează P.P. Panaitescu în cartea sa ”Mihai Viteazul”.