Poveștile fascinante ale lui Jules Verne care ne-au încântat copilăria au și eroi români, iar multe dintre aventuri se desfășoară și pe meleagurile noastre. Întrebarea care rămâne este dacă marele romancier a cutreierat aceste ținuturi sau doar s-a inspirat din alte scrieri.

Jules Verne

Câteva aventuri de-ale lui Jules Verne se desfăşoară, parţial sau integral, pe meleagurile noastre: Pilotul de pe Dunăre (pe la 1880), Încăpăţânatul Keraban (1882-1883), Mathias Sandorf (1883-1884), Castelul din Carpaţi (1888). Mai puţin cunoscutul Claudius Bombarnac (1890-1891) este un român.

Exegeții operei lui Jules Verne au descoperit câteva indicii ale trecerii romancierului prin Dobrogea, Porțile de Fier, Transilvania și Țara Hațegului. Datele atestă că scriitorul a fost în țara noastră cu vaporul pe Dunăre până la Sulina. În romanul „Keraban Încăpățânatul“, eroii ajung în Dobrogea și o străbat pe vechiul drum militar și comercial cunoscut romanilor și practicat și în perioada stăpânirii otomane: Bazargic (astăzi Bulgaria) – Carasu (Medgidia) – Babadag (Tulcea).

Din documentarul „Scriitori străini și Dobrogea (sec XIX) apărut în Revista „Pontica“ a Muzeului de Istorie și Arheologie Constanța aflăm că este posibil ca marele scriitor este posibil să fi vizitat regiunea în anul 1882, lucru care l-a inspirat să scrie de peripețiile lui Keraban și a tovarășilor săi. Turcii numeau Dobrogea „țara cea bună“ datorită pământului ei fertil, iar despre locuitori spune că sunt „valahi“.

Interesul pentru localitățile de pe brațul Chilia îl vor manifesta eroii din romanul „Le pilote du Danube“. Cu această ocazie sunt descrise hățișurile vegetale și meleagurile Deltei, pericolul țânțarilor și atacul unei turme de mistreți.

În „Mathias Sandorf” (1885), castelul contelui maghiar este situat în Transilvania, în „Claudius Bombarnac” (1891), în vagoanele trenului Marele Transasiatic se află un călător clandestin român, Cincu, plecat să-şi întâlnească logodnica, Zinca, la Pekin. În „Castelul din Carpați” (1892), întreaga acțiune se petrece în Transilvania şi în „Pilotul de pe Dunăre” (1901), ultima etapă a călătoriei pe Dunăre se desfăşoară între Porțile de Fier şi Delta Dunării.

„Castelul din Carpaţi“ este cel mai cunoscut, fiind primul roman al lui Jules Verne tradus în limba română, în 1897, la cinci ani după apariţia lui în Franţa. Acţiunea se desfăşoară în Transilvania veacului al XIX-lea, multe personaje fiind plăsmuiri inspirate de oameni din partea locului.

„Contele Mathias Sandorf locuia într-unul dintre comitatele Transilvaniei din districtul Făgăraş, într-un vechi castel de origine feudală. Construit pe unul dintre contraforturile nordice ale Carpaţilor orientali, care despart Transilvania de Valahia, castelul se ridica pe aceste culmi greu accesibile în toată măreţia lui sălbatică, asemeni unuia din acele supreme refugii în care conjuraţii pot să reziste până în ultima clipă. Minele din împrejurimi, bogate în minereu de fier şi de aramă, exploatate în mod judicios, aduceau un venit considerabil proprietarului castelului Artenak. Domeniul cuprindea o parte a districtului Făgăraş, a cărui populaţie se ridică la nu mai puţin de şaptezeci şi două de mii de locuitori.”, scria marele romancier.

Opiniile cercetătorilor care au dorit să afle dacă scriitorul a călătorit într-adevăr în lumea întreagă și în România sunt împărţite. Ion Hobana, cunoscut specialist român în opera lui Jules Verne, susţine în „Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui Jules Verne" că scriitorul n-a vizitat niciodată România şi că numai fiul său, Michel, ar fi poposit în zona dunăreană între anii 1898 şi 1902. Potrivit cercetătorului, pentru scrierea romanelor care înfăţişează spaţiul românesc, scriitorul s-a inspirat din impresiile de călătorie ale unui geograf.

Pe de altă parte, Simion Săveanu afirmă în „Pe urmele lui Jules Verne în România“ că scriitorul a călătorit în ţara noastră în 1882-1884, împreună cu Luiza Müller, iubita lui româncă. Însă această escapadă amoroasă e învăluită în mister.

În anul 1901, Maurice Gandolphe scria că Jules Verne „a fost modelul exploratorului perfect, al perfectului călător în cameră, fără să fi părăsit vreodată Amiens-ul“. La treizeci de ani de la moartea scriitorului, deci în 1935, un oarecare „InG. L. S.“ susţinea şi el, în Adevărul literar şi artistic: „Un amănunt caracteristic: omul care a scris aproape o sută de romane de aventuri extraordinare a dus în realitate o viaţă de mic burghez provincial, în orăşelul francez Amiens. Călătoriile le-a făcut numai cu imaginaţia pe harta din biroul său de lucru“.

Roberto Fedi scria, la rândul său: „Imaginaţia lui, mult prea scrupuloasă, n-a avut niciodată alte aripi decât cele furnizate de volumele bibliotecii din Amiens“.