Pe 4 iulie 1776 era semnată Declarația de Independență a coloniilor americane față de Imperiul Britanic. Inițial un act de tradărare, acesta a devenit certificatul de naștere al uneia dintre cele mai puternice națiuni din istoria contemporană. Există multe aspecte inedite privind acest document.

Semnarea declarației de independență FOTO wikipedia

Pe 4 iulie 1776, în coloniile britanice din America de Nord, a fost adoptată Declarația de Independență, unul dintre cele mai influente documente din istorie și certificatul de naștere al unei super-puteri contemporane. Cunoscut oficial drept „Declarația unanimă a celor treisprezece State Unite ale Americii”, acest documente a fost adoptat în unanimitate de reprezentanții coloniilor americane la cel de-Al Doilea Congres Continental întrunit la Pennsylvania State House, redenumită ulterior Independence Hall, în capitala colonială Philadelphia. Delegații celor 13 colonii americane care au semnat documentul au devenit cunoscuți drept Părinții Fondatori ai Națiunii. Prin declarație, coloniile americane deveneau state suverane, independente și formau Statele Unite ale Americii. Acest eveniment, ca de altfel întregul război de independență american, este destul de cunoscut majorității, mai ales datorită producțiilor cinematografice, literaturii, dar și acoperirii mediatice de care se bucură, în fiecare an, celebrarea acestui moment zero al istoriei americane. Există însă și lucruri inedite, puțin cunoscute publicului larg, legate de acest document fondator și de motivele războiului dintre coloniști și britanici.

Totul până la bani

Cele 13 colonii americane erau prospere în preajma războiului de independență american. Acestea se întindeau de la Massachusetts, în nord, până la Georgia, în sud, de-a lungul a 1.600 de kilometri de coastă și acopereau o suprafață de peste 1.1 milioane de kilometri pătrați. În anul 1770, cu doar cinci ani înainte de începerea revoltelor, populația celor 13 colonii se ridica la 2.5 milioane de locuitori. Majoritatea coloniștilor locuiau în porturi atlantice, cele mai mari fiind Boston, New York, Philadelphia, Charleston și Brunswick. În adâncul teritoriului american locuiau mai ales fermicii, negustorii de blănuri, aventurierii și militarii din forturile de apărare. Diversitatea era substanțială în colonii, cu o diferențiere mare între nord și sud. În coloniile nordice, industria și agricultura erau ramurile economice principale, cu producție de cherestea, cereale sau creșterea animalelor.

În sud, agricultura latifundiară era baza. Acolo se cultiva, cu munca sclavilor negrii, tutun, bumbac și indigo. Era și o oarecare diversitate etnică, deși majoritatea primilor coloniști proveneau din rândul protestanților persecutați din Anglia, Olanda, Scoția, Franța sau Germania. Era și o consistentă populație de culoare, aproximativ 20%, adusă din Africa. O bună parte erau sclavi, alții eliberați pentru a munci în nordul industrial. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, majoritatea coloniilor erau administrate de un guvernator regal, consiliul său și o adunare colonială electivă.

Ca reprezentanți regali, guvernatorii controlau trupele din coloniile lor. Peste 7000 de soldați britanici asigurau paza în garnizoanele din colonii. În preajma războiului de independență american, cele 13 colonii cunoscuseră o dezvoltare constantă. Erau și răsfățatele coroanei, în condițiile în care plăteau taxe mult mai mici decât orice cetățean britanic. Totul s-a schimbat după Războiul de Șapte Ani (1756-1763), un conflict global, pornit de la rivalitatea dintre Anglia și Franța. O bună parte a luptelor s-au dat pe continentul nord-american, sfârșind printr-o victorie a britanicilor. Ca orice mare conflict, Războiul de Șapte Ani s-a dovedit foarte costisitor pentru Coroana Britanică, așa că englezii au hotărât să facă rost de bani taxându-i pe coloniștii americani. Unul dintre cele mai nepopulare impozite au fost impuse prin Legea timbrului din 1765. Prin această lege s-a decretat că toate documentele legale erau invalide, cu excepția cazului în care purtătorul plătise pentru un timbru oficial.

La toate acestea se adăugau și Legile Towshend sau Taxele Townshend, o serie de legi ale Parlamentului britanic adoptate în 1766 și 1767 care au introdus noi taxe și reglementări pentru a permite administrarea coloniilor britanice mult mai eficient. Dar cea mai importantă și usturătoare taxă pentru negustorii americani era Lege Melasei din 1733. Avea un impact deosebit mai ales fiindcă 85% din exporturile de rom din New England erau fabricate din melasă de import. La toate acestea se adăugau și obligativitatea coloniilor americane de a întreține, pe cheltuială proprie, armata. Toate aceste suprataxări și control tot mai strict al Coroanei Britanice au provocat nemulțumirea coloniștilor. Americanii spuneau că doar propriile adunări populare, și nu Parlamentul Britanic, aveau dreptul de a percepe taxe. Nu a durat mult până când lucrurile au degenerat, conducând la ideea necesității independenței coloniilor.

Mai puțin de jumătate dintre americani erau adepți ai independenței

Ceea ce a urmat este cunoscut - războiul americanilor cu britanicii. Puțin cunoscut publicului larg este cǎ majoritatea coloniștilor americani nu doreau neapărat independența. Erau nemulțumiți de noua politică britanică, dar nu-și doreau neapărat să se rupă de regele George. Statisticile oferite de specialiști indică faptul că doar 40% dintre coloniștii americani erau susținători ai independenței față de Coroana Britanică. Acești patrioți proveneau mai ales din rândul clasei de mijloc a societății americane.

„Se estimează că patrioții aveau sprijinul a aproximativ 40% din populația colonială. Acești rebeli proveneau din toate sectoarele societății și includeau fermieri, avocați, meseriași și negustori. Majoritatea o duceau bine, deoarece economia celor 13 colonii prospera. De fapt, americanii aveau cel mai ridicat nivel de trai și cele mai mici impozite din lumea occidentală. În 1763, britanicul mediu plătea 26 de șilingi pe an în impozite, comparativ cu o contribuție de un șiling din partea contribuabilului mediu din Massachusetts. Totuși, patrioții erau convinși că prosperitatea și libertatea lor erau amenințate”, precizează cei de la National Army Museum din Marea Britanie. Aproximativ 20% din populația colonială era pentru rămânerea sub umbrela dominației britanice. Aceștia erau porecliți „loialiști” și făcea parte din categoria marilor proprietari de pământuri, funcționari regali, clerul anglican și toți cei care-și datorau bunăstarea legăturilor cu Imperiul Britanic.

Comunități loialiste importante erau în Georgia, Carolina și New York. Aproximativ o treime din populația coloniilor americane a luptat de partea britanicilor. Restul de 40% din populație stătea în expectativă și era gata să se dea de partea celui care avea să câștige războiul. În orice caz, războiul a divizat familii întregi. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Benjamin Franklin și al fiului său William (care era loialist).

Americanii au vrut să se împace cu regele până în ultima clipă

Până și cei mai mari susținători ai independenței au încercat să evite războiul și ruptura cu britanicii. Probabil dacă regele englez ar fi renunțat la suprataxarea coloniilor americane și le-ar fi acordat libertăți și privilegii sporite, o parte semnificativă s-ar fi mulțumit să rămână sub protecția monarhiei britanice. Puțini știu că inclusiv după începerea Revoluției Americane, în 1775, la Al Doilea Congres Continental delegații coloniilor au încercat să se împace cu regele George al III-lea. Cunoscut drept „Petiția Ramurii de Măslin”, documentul spera să evite războiul în ultimul moment. Doar un mic grup de patrioți, conduși de John Adams, nu au fost de acord cu această mișcare. În plus, regele George al III-lea a refuzat să citească petiția și, din acel moment, Revoluția Americană a intrat în plină desfășurare.

Când a fost proclamată, de fapt, Declarația de Independență

Toată lumea știe că Declarația de Independență a fost proclamată pe 4 iulie 1776. Documentele arată că acest eveniment a avut loc cu două zile mai devreme. John Adams i-a scris lui Abigail Adams: „A doua zi a lunii iulie 1776 va fi cea mai memorabilă epocă din istoria Americii”. În plus, semnarea documentelui a avut loc pe 2 august 1776. Cu alte cuvinte, Declarația de Independență a devenit un act oficial abia la începutul lui august.

„Thomas Jefferson a prezentat un proiect al ceea ce avea să devină Declarația de Independență în zilele dinaintea datei de 4 iulie 1776. Congresul în plen a dezbătut, a revizuit și a editat documentul pe 2 și 3 iulie. Până pe 4 iulie, au ratificat formularea. Dar copia oficială a Declarației de Independență nu a fost finalizată ,oficial, decât două săptămâni mai târziu și nu a fost semnată decât pe 2 august. Pictura faimoasă a lui John Trumbull, reprezentându-i pe Jefferson, John Hancock, John Adams, Ben Franklin și Roger Sherman, nu înfățișează semnarea - ci ei prezintă proiectul pe 28 iunie 1776”, precizează cei de la University of Central Florida.

Între act de trădare și document de naștere al unei națiuni

Declarația de Independență era cât pe ce să devină un act nul sau mai degrană o dovadă de înaltă trădare și rebeliune. La câteva luni după ce a fost semnată Declarația de Independență, trupele britanice au prins în capcană armatele coloniale conduse de George Washington, în zona New York. Washington a găsit o rută de scăpare traversând râul Delaware. În cele din urmă, au reușit să se regrupeze și să treacă la ofensivă. „Dacă britanicii ar fi fost mai agresivi și ar fi reușit să-l izoleze pe Washington în Manhattan, americanii cel mai probabil ar fi pierdut războiul iar Declarația de Independență nu ar fi fost decât o dovadă de trădare”, arată Robert Stephens de la University of Central Florida, într-un articol dedicat Declarației de Independență.