Descoperirile arheologice au scos la lumină de-a lungul timpului o istorie a sângelui și a morții total necunoscută publicului larg. Încă de acum câteva mii de ani, pe teritoriul de astăzi al României, erau practicate ritualuri extrem de brutale, marcate de sacrificii și canibalism.

De-a lungul deceniilor, arheologii au scos la iveală o latură tulburătoare, macabră și puțin cunoscută a triburilor care au trăit în spațiul carpato-danubiano-pontic . Este o istorie a sângelui, cruzimii și misticismului, care nu se găsește în niciun manual de istorie a românilor. O latură întunecată a viețuirii de pe teritoriul de astăzi al țării nostre.

O lume a misticismului și a zeilor sângeroși

Acum 7000 de ani pe teritoriul României de astăzi, comunități umane venite mai ales din zona mediteraneană, amestecate cu triburi paleolitice locale au început să dezvolte mari civilizații agrare. Era celebra „revoluție neolitică”, așa cum a fost ea definită de celebrul specialist Gordon Childe, la începutul secolului XX. Vânătorii și culegătorii au devenit sedentari, au cultivat pământul și au domesticit animalele. Societatea în care trăiau a devenit din ce în ce mai sofisticată și stratificată. De-a lungul a câteva milenii au apărut civlizații impresionate precum Cucuteni, Starcevo-Criș, Vinca, Dudești, Hamangia, Gumelnița sau Boian, toate numite după localitățile în care au fost descoperite primele (sau cele mai importante) vestigii ale acestor civilizații.

Nu știm cum își spuneau acei oameni de acum 7000-5000 de ani în urmă sau ce limbă vorbeau. Arheologii au aflat însă indicii despre modul în care arătau, cum își construiau așezările, ce obiecte casnice, arme sau unelte foloseau. În unele cazuri erau un amestec de indivizi cu trăsături mediteraneene și alpine, pe alocuri nordice. Realizau obiecte din lut impresionante, mai ales vase frumos colorate (cultura Cucuteni) cu o simbolistică aparte, dar și obiecte de cult ori cu o funcționalitate care nici măcar până astăzi nu a fost înțeleasă. Multe dintre aceste comunități trăiau în așezări uriașe, adevărate proto-orașe cu colibe, altare-temple, hambare și mega-structuri comunitare sau locuințe impresionante ale șefilor de trib. Majoritatea acestor structuri erau realizate pe structură de lemn sau nuiele, bine lutuite la interior sau exterior.

Toate așezările erau protejate cu șanțuri de apărare și valuri de pământ, iar în unele cazuri și palisade. Toate aceste populații misterioase de agricultori și crescători de animale aveau probabil legături politice și economice între ele, cu adevărate „centre comerciale” precum cele descoperite la Ripiceni (județul Botoșani), pe malurile Prutului. Foloseau încă unelte și arme din piatră, realizate cu tehnologii mult mai avansate decât cele din perioadele anterioare și probabil în ateliere specializate. O lume aparent pașnică, dar, așa cum arată descoperirile arheologice, cu zei sângeroși. Șamanii erau personaje centrale ale acestor comunități, păstrători ai tainelor și tradițiilor. Ei erau și cei care cereau, probabil, înfăptuirea unor ritualuri sângeroase pentru a-i îmbuna pe zeii cu cap de taur sau pe „Mama Pământ”. În aceste așezări sau în apropierea lor, pe lângă opere de artă ale neoliticului au fost găsite și urme ale unor sacrificii ritualice brutale.

Oameni sfârtecați, mutilați, decapitați pentru a mulțumi zeii. Specialiști români și străini au descoperit urme ale sacrificiilor ritualice în neolitic și eneolitic pe teritoriul României, inclusiv în arealul culturii Vinca-Turdaș, de acum 7000 de ani, pe teritoriul Transilvaniei de astăzi. „Privind sacrificiile umane, acest ritual era practicat în neoliticul transilvan pentru a cere protecţia forţelor supranaturale. Sunt numeroase mărturii arheologice care indică în mod concret prezenţa acestor ritualuri sângeroase”, se arată în lucrarea ”Tărtăria and the sacred tablets” a lui Gheorge Lazarovici, Cornelia Magda Lazarovici şi Marco Merlini. Era latura întunecată a marilor civilizații agrare de pe teritoriul de astăzi al României, dominată de misticism și ritualuri sângeroase.

Copiii erau victimele preferate iar creierul uman, o delicatesă

Este greu de redat modul în care aveau loc ritualurile religioase din aceea perioadă, tocmai fiindcă nu sunt suficiente informații în acest sens. Este posibil ca cei care participau să fi utilizat o anumită vestimentație, vopsea sau tatuaj ritualic, măști specifice. Cu siguranță, așa cum arată și descoperirile de la Tărtăria , șamanul (în acel caz o femeie diformă) juca rolul central. Ritualurile erau de diferite categorii și cu scopuri numeroase, de la atragerea fertilității și fecundității, la rituri de fondare sau purificare. De multe ori aceste ritualuri era marcate de sacrificii, fie animale cornute (taur, berbec, țap), fie oameni.

Probabil atunci când comunitatea era amenințată sau trebuia să facă față unei situații dificile se ajungea la sacrificii umane. Existau sacrificii umane și pentru durabilitatea unor construcții, fie că era vorba despre temple, locuința unei căptenii sau chiar un spațiu comunitar. „Un obicei destul de des întâlnit era uciderea unui om sub forma unui sacrificiu ”de fundaţie”, atunci când o nouă clădire de o anumită importanţă era construită”, se arată în ”Tărtăria and the sacred tablets”. Un exemplu concret este întâlnitul într-un sit al unei civiliații de acum 6000 de ani numită generic „Cultura Banatului”, din localitatea Parța (județul Timiș). În aceea așezare, la baza mai multor clădiri, au fost descoperite vase mici pline cu oase umane. Ritualuri asemănătoare au fost întâlnite și în Tiszapolgar și Cucuteni. În cazul celei din urmă este vorba despre situl din satul Scânteia, unde la fundația unui templu au fost găsite oase umane arse. Erau preferați bărbații tineri și mai ales copiii. Prin puritatea lor aveau un rol magico-religios important. La Căscioarele, un sat din Transilvania, în arealul culturii Vinca-Turdas, la baza unui templu vechi de mai bine de 4.000 de ani au fost găsite două schelete de copii.

„Oferirea unei fiinţe atât de perfecte şi de pure cum ar fi un copil era pasul necesare în cadrul acestor civilizaţii pentru consacrarea edificiului”, scriau Gheorge Lazarovici, Cornelia Magda Lazarovici şi Marco Merlini, în lucrarea menționată. Copiii cu malformații congenitale erau, probabil, considerați predestinați sacrificiului, cu o valoare magico-religioasă sporită. În anul 1933, la Hârșova, în cadrul unei așezări neolitice de acum 5000 de ani a fost găsit scheletul unui copil de 6 ani îngropat în mijlocul așezării. care prezenta o deformație a craniului și a coloanei. Moartea sa a fost îngrozitoare. Probabil a fost înjunghiat în zona gâtului iar mai apoi legat la mâini și picioare și îndesat într-un coș de nuiele. Ulterior a fost îngropat în vârful așezării fortificate. În general victimele erau înjunghiate sau decapitate. Uneori erau dezmembrate, probabil depindea de ritual.

Cutremurătoare sunt însă dovezile legate de canibalism, unii membrii ai comunității erau consumați ritualic. Nu se știe dacă era un ritual funerar sau un obicei legat de sacrificiile pentru zei, ca în situația culturilor mezoamericane. În cadrul civilizației Turdaș, din zona Orăștiei, au fost găsite rămășițe umane de acum 6000 de ani, cu oase zdrobite pentru colectarea măduvei dar și cu rămășițe umane gătite. În arelaul civilizației Stoicani-Aldeni-Bolgrad au fost descoperite cranii umane supuse unor procedee care astăzi ne-ar întoarce stomacul pe dos. Craniul a fost analizat la Institutul de Paleontologie Umană din Paris și a fost reconstituită, ipotetic, soarta lui. „Analizele au sugerat că persoana a fost decapitată iar capul introdus într-un vas cu apă aflată în fierbere. Cu un obiect de cupru a fost scobit craniul. Creierul era, se pare, lucrul dorit”, se precizează în ”Tărtăria and the sacred tablets”. Specialiștii francezi credeau că aceste populații consumau ritualic creierul celui ucis, evident din motive magico-religioase.

O istorie a ritualurilor sângeroase de câteva milenii pe teritoriul României

Aceste ritualuri macabre nu s-au oprit în neolitic și eneolitic. Ele au continuat să fie practicate până în perioada cuceririi romane. În Epoca Bronzului, o perioadă tulbure dominată de triburi războinice și zei și mai sângeroși, sacrificiile umane erau o practică obișnuită. Cele mai bune dovezi sunt reprezentate de descoperirile arheologice din arealul culturilor Otomani și Suciu de Sus, din Epoca Bronzului, în Transilvania. Au fost găsite cranii ale unor victime decapitate și alte părți ale corpului uman care duc cu gândul la perpetuarea canibalismului ritualic.

„Aceste complexe funerare descoperite în zona cercetată de noi, par să indice practicarea în cadrul culturii Otomani (poate şi în cultura Suciu de Sus) a sacrificilor cu caracter ritual. În unele cazuri am putea gândi şi la antropofagie (canibalism), dar pe baza datelor furnizate de arheologie, aceste nu poate fi dovedită. Caracterul ritual al acestor descoperiri-sacrificii umane - sunt determinate de anumite credinţe, de concepţii magico-religioase ale căror semnificaţie nu ne sunt deocamdată clare, nu le putem explica, în lipsa unor documentaţii antropologice”, precizează Ioan Nemeti în „Câteva consideraţii privind descoperirile funerare din epoca bronzului din nord-vestul României”.

Sacrificiile umane au fost atestat la traci, la geți și daci. Cel mai probabil sacrificiile umane au încetat în perioada ocupației romane, cel puțin pe teritoriul Daciei Romane. Ulterior, în Evul Mediu timpuriu, este posibil ca la români să fi avut loc, sporadic, sacrificii umane ca rit de fondare. De aici vine și legenda meșterului Manole care o zidește pe Ana în zidul mănăstirii. Un asemenea ritual este atestat, sub formă de legendă, până și în secolul al XVIII-lea. Cronicarul Ion Neculce povestea cum Ștefan cel Mare a ordonat uciderea unui tânăr boier pentru fondarea mănăstirii Putna.

„Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo”, scria Neculce. Evident, nu există dovezi documentare privind veridicitatea acestui episod. Important este faptul că aceste ritualuri erau cunoscute inclusiv în Evul Mediu.