Momentul în care omenirea și-a schimbat destinul a fost când a lăsat jos sulița și a plantat primul grăunte. De atunci, nu doar că am început să ne construim orașele și zeii, ci am început şi să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, ca specie – și asta a schimbat totul.

Înainte de existența izvoarelor istorice scrise, când povestea noastră ni se citea în oase și ADN, unii dintre oamenii timpurii se aflau în Europa și Asia și se adaptaseră frigului. Unii învățau să stăpânească puterea focului. Unii aveau doar aproximativ 1 metru înălțime. Omenirea are o istorie de peste 300.000 de ani pe Pământ, iar paleoantropologul Ella Al-Shamahi încearcă să o reconstituie cu ajutorul tehnologiei moderne de secvențiere ADN și al descoperirilor arheologice, să o condenseze în „Human“, seria de cinci episoade marca BBC, care poate fi urmărită în fiecare luni, de la ora 22.00, pe BBC Earth.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, Ella Al-Shamahi a subliniat faptul că cel mai important lucru pe care trebuie să-l știm despre noi este acela că suntem o specie care colaborează și că fiecare descoperire, indiferent de domeniu, este rezultatul muncii noastre ca specie de sute de ani. În călătoriile sale pentru realizarea seriei, paleoantropologul britanic și echipa au ajuns și în România, unde au fost vrăjiți de serpentinele Transfăgărășanului și impresionați de urși.

„Weekend Adevărul“: Seria „Human“ este un amestec uriaș de teorii și examinări constante ale îndoielilor despre originea noastră și cum am evoluat ca ființe umane. De ce este acest termen, „Human“, atât de important pentru tine? Este ceva personal?

Ella Al-Shamahi: Cred că povestea despre cine suntem și de unde venim este probabil importantă pentru toți dacă o înțelegem. Și cred că nu am fost întotdeauna foarte buni la a explica oamenilor evoluția umană – poate părea destul de îndepărtată. Eu însă aș susține că am fost făuriți în Paleolitic. Și de îndată ce înțelegi cât de relevant este acest lucru pentru cine suntem noi, pentru corpurile noastre, devine cu atât mai interesant.

„Human“ promite să spună povestea noastră. Cum ați decis tu și echipa ce înseamnă de fapt povestea umanității în secolul XXI?

Pare, într-adevăr, mult pentru televiziune: încercăm să condensăm 300.000 de ani de istorie umană, pe șase-șapte continente, în cinci ore. Asta e mult. Practic, modul în care am ales poveștile a fost că fiecare dintre noi spunea ce este cu adevărat important pentru el. Pentru mine au fost mai multe lucruri pe care le consideram incredibil de importante și pe care voiam să le transmit, însă doar două le-am prioritizat. Această lume a Pleistocenului (n.r. – epoca glaciară, care a început în urmă cu mai bine de două milioane de ani și care s-a terminat cu peste 100.000 de ani în urmă) era o lume cu foarte multe specii umane. Și am vrut să arăt asta, în primul rând pentru că, în suflet, sunt încă un copil. Ideea că strămoșii noștri au trăit pe această planetă împreună cu multe, multe alte specii umane este uluitoare. E pur și simplu șocantă. De asemenea, cred că e o poveste incredibil de interesantă, pentru că, brusc, noi, Homo sapiens, părem să fi fost „aleșii“, ca și cum de la început eram destinați să fim mari pentru că eram geniali. Dar, de fapt, am fost niște protagoniști extrem de complicați. Am pornit ca outsideri.

Al doilea lucru pe care îl consideram extrem de important era schimbarea care are loc odată cu agricultura. Când încetăm să mai fim vânători-culegători și majoritatea trecem la agricultură, lumea din jurul nostru se schimbă complet. Mai erau și alte aspecte: eram foarte dornică să transmit ideea de cultură cumulativă. Fiecare membru al echipei avea propriile idei despre ce e important, inclusiv consultanții științifici – care au fost foarte mulți –, iar împreună decideam care e povestea cea mai importantă de spus. Ca să fiu complet sinceră, uneori există o parte a poveștii pe care o considerăm atât de importantă încât trebuie neapărat spusă, dar ne confruntam mereu cu faptul că sunt prea multe povești. Așa că, adesea, era o situație de genul: „Nu putem merge în țara asta pentru a spune povestea respectivă, dar putem merge în cealaltă, care transmite ceva similar“. A fost o provocare constantă, iar regizorii au avut foarte mult de lucru.

La ce trebuie să se aștepte publicul de la producția „Human“?

A fost o producție foarte, foarte solicitantă. Sute de oameni ajung să lucreze la astfel de proiecte. Ne-a luat cam trei ani să realizăm seria. Dacă vrei să spui povestea evoluției umane de-a lungul a 300.000 de ani, pe atâtea continente, nu poți face asta dintr-un birou. Am fost în 16 țări, poate chiar mai multe. Plus o filmare de-a dreptul dramatică în Africa de Sud, de șase săptămâni, la care eu nu am participat. Poți să-ți imaginezi câtă muncă a fost. Nu ne-am dorit să cheltuim banii pe călătorii luxoase, ci pe povestea în sine. Uneori se simțea ca o expediție. Au fost momente grele – unii dintre noi am dormit în cuiburi de șobolani. Într-o zi, am ajuns să iau purici. Apoi am luat un virus. A fost incredibil de dificil. Căutam mereu poveștile potrivite, peisajele potrivite, cuvintele potrivite, emoția potrivită – erau multe de făcut.

„Suntem specia cooperantă“

În serial aflăm că odinioară cinci sau șase specii umane coexistau, trăind în spații și pe continente diferite. Ce crezi că ne spune asta despre conflicte, războaie sau conviețuirea între rase și culturi diferite astăzi?

Da, existau alte șase specii, fiecare magnifică în felul ei. Nu știm cum erau relațiile dintre ele – poate au existat tensiuni, poate scandaluri, nu știm. Dar e fascinant de imaginat. Însă cred că una dintre marile noastre puteri ca specie este cooperarea. Suntem mulți și ne place să colaborăm. Suntem specia cooperantă. Oamenii spun adesea: „Suntem violenți“. Da, dar chiar și violența necesită cooperare. Chiar și armele cele mai distrugătoare au fost inventate prin colaborare. Deci, oricare ar fi viitorul nostru, trebuie să ne amintim că natura noastră este una cooperantă. Asta ne-a oferit avantajul evolutiv.

Au fost multe elemente solicitante, dar și multe lucruri noi pe care le-ai descoperit lucrând la acest proiect. Unul dintre ele este o specie umană despre care aproape nimeni nu vorbește: Homo floresiensis, așa-numitul „hobbit“. Care a fost cel mai surprinzător lucru pe care l-ai învățat în acest proiect și ți-a plăcut să-l prezinți?

„Hobbitul“ este o specie și un fosil care a fost descoperit acum 21 de ani. Îmi amintesc că eram studentă când s-a descoperit Homo floresiensis – a fost un eveniment senzațional. Dar cred că, dintr-un motiv sau altul, descoperirea nu a fost suficient comunicată publicului larg. Oamenii nici nu știu de Denisovan (n.r. – Homo longi, o subspecie care a existat în perioada de mijloc a Pleistocenului). Deci, o emisiune ca aceasta îți dă șansa să vorbești despre ei. Eu știam despre această specie de mulți ani, dar nu fusesem niciodată la situl din Indonezia, iar a merge acolo a fost ceva foarte special.

Să stau de vorbă cu unul dintre excavatorii originari, să vizitez siturile arheologice, să văd și să țin în mână fosilele originale au fost experiențe extraordinare. Nu întotdeauna manipulăm fosilele originale, în unele episoade folosim replici. Uneori le avem pe ambele, originalul și copia, și filmăm cu ambele, dar preferăm copia, pentru că obiectele reale sunt atât de prețioase încât ți-e teamă să le atingi. E mult mai ușor să filmezi cu o replică decât cu un original. Țin minte că în Etiopia aveam o fosilă autentică și tremuram toată, mă gândeam: „Doamne, e atât de veche, dacă o sparg?“.

Ce exemplu te uimește și acum când te gândești la capacitatea oamenilor de a se reinventa, de a se adapta atât de repede?

Episodul patru este despre Americi. De obicei, când povestim istoria continentului american, o facem într-un anume fel. Dar e important de spus că agricultura și orașele nu au fost inventate doar în Orientul Mijlociu. Majoritatea oamenilor nu știu că acestea au fost inventate independent, în mai multe locuri de pe glob, cam în aceeași perioadă. În Americi, care erau complet izolate de restul lumii, agricultura și orașele au apărut separat – de exemplu, orașul Caral (n.r. – localizat în Peru, astăzi parte a Patrimoniului mondial UNESCO). Asta îmi spune că unele idei sunt pur și simplu „pregătite“ să apară – dacă nu le inventează unul, o va face altcineva. Așa că da, geniile există, dar progresul este un efort colectiv. Dacă Edison nu inventa becul, altcineva l-ar fi făcut – era momentul să apară. E ceva în natura noastră colectivă care ne împinge să ajungem acolo.

„Dacă ai dubii față de o teorie științifică, studiază. Poate chiar ai dreptate“

Care au fost părțile cele mai dificile, dar și cele mai inspiratoare, atât științific, cât și ca poveste?

Peisajele au fost incredibile. Am filmat și în România, care a fost absolut superbă. Norvegia, la fel, uimitoare. Țară după țară – problema era că mergeam acolo pentru muncă, cu termene foarte strânse.

Ce te-a impresionat în România?

De exemplu, acel drum de munte incredibil (n.r. – Transfăgărășanul) – am văzut fotografii, dar când ajungi acolo cu mașina, după câteva ore de condus, te uiți în jur și spui: „Locul acesta este magic“. Urși peste tot, stând pe marginea drumului. Seara ajungi la hotel, apoi trebuie să urci pe munte, să cobori, să urci din nou... și te gândești: „Pentru o vacanță, ar fi incredibil“. Dar nu ai timp; când termini filmarea, ești epuizat.

Empatia, fundamentul omenirii

Tu lucrezi cu dovezi fizice care rescriu povestea despre cine suntem. Cum reacționezi la oamenii care resping aceste dovezi – fie că e vorba despre schimbările climatice, fie despre arheologie?

Încerc să am conversații empatice. Să înțeleg de ce cred oamenii ceea ce cred. Nu trebuie să fie mereu o ceartă – dacă discut cu răbdare, pot să înțeleg de unde vin convingerile lor.

Ai vorbit despre cooperare, dar ești și cercetătoare, paleoantropolog, biolog evoluționist și ai realizat multe programe TV. Cât de important e să transmiți poveștile și faptele științifice oamenilor într-un mod distractiv și ușor de înțeles?

Este extrem de important. Nu cred în jargon. Nu cred în știința inaccesibilă. Este datoria mea și a altora să ne asigurăm că comunicăm. Oamenii trebuie să înțeleagă de ce știința contează, de ce merită sprijinită. Nu spun că toți oamenii de știință trebuie să o facă, dar unii dintre noi trebuie.

Ce ai vrea să le spui celor care consideră că teoria evoluției este doar o minciună? De ce e acest subiect atât de important pentru tine și ce mesaj vrei să transmiți prin „Human“ și prin munca ta?

Aș spune două lucruri. Primul: dacă ai dubii față de o teorie științifică, studiaz-o. Dacă aș fi reușit să infirm teoria evoluției, aș fi câștigat un Premiu Nobel. Asta e frumusețea științei: dacă ai o teorie nebunească, dar o susții cu date solide, vei fi recunoscut. Așa că, dacă nu crezi în ceva, studiază. Poate chiar ai dreptate pe un aspect. Dar investește timp, uită-te la date. Al doilea lucru este că mi-am spus povestea și pentru a-i face pe oamenii de știință să fie mai empatici, să nu fie condescendenți, să nu-i trateze pe cei sceptici ca pe niște ignoranți. Există motive pentru care oamenii cred ceea ce cred. Vreau ca discuțiile să fie mai pline de empatie, nu de stereotipuri.

Trecutul care ne unește și care ne desparte

Crezi că mai există o istorie umană comună astăzi, într-o lume atât de fracturată de tehnologie și de ideologii? Cum poate lupta această serie împotriva fragmentării din era rețelelor sociale și a dezinformării?

Cred că istoria este cea care ne unește, care face conexiunea între noi. Dar câteodată este inconfortabilă. Eu cred că nimeni nu va crede în știință dacă nu o facem interesantă. Există o modalitate de a face televiziune științifică atractivă. Seria aceasta este cinematografică, emoționantă, nu e o prelegere, ci o poveste. Este povestea noastră.

Ce aspecte ale naturii umane crezi că au fost cel mai mult înțelese greșit sau simplificate excesiv de documentarele neștiințifice?

Ideea de geniu. Fiecare generație construiește pe baza celei anterioare – știință, artă, tehnologie, muzică. Progresul este colectiv. Dacă l-ai fi plasat pe Steve Jobs acum 50.000 de ani în Paleolitic, nu ar fi inventat iPhone-ul. A avut nevoie de 50.000 de ani de invenții, ajustări și învățare colectivă. Steve Jobs nu ar fi fost Steve Jobs fără toți ceilalți oameni dinaintea lui.