Paraclisierul devenit haiduc care l-a cruțat pe stăpânul rus al Valahiei
Pe drumul care leagă Bucureștiul de Târgoviște, într-un moment de acalmie din timpul administrației militare țariste, generalul rus Pavel Kiseleff se afla în bătaia directă a unei flinte ascunse în vegetație. Cel care îl țintea nu era un soldat inamic, ci un căpitan de haiduci cu un trecut cu totul neobișnuit: fusese cântăreț bisericesc în Capitală. Decizia de a nu apăsa pe trăgaci a salvat viața guvernatorului și a evitat represalii dure din partea Sankt Petersburgului, însă gestul a marcat doar apogeul unei biografii spectaculoase, la granița fină dintre răzvrătire patriotică și fărădelege.
Haiduc valah Foto: „Tâlhăria şi haiducia la români", autor Daniel Dieaconu
Un viitor slujitor al bisericii școlit în inima Capitalei
Spre deosebire de personajele plăsmuite de folclor sau romanțate ulterior în epoca naționalist-comunistă pentru a servi drept prototipuri ale luptei de clasă, Ioniță Tunsu este atestat documentar ca o personalitate istorică reală. Născut în jurul anului 1800 în localitatea olteană Optași (astăzi Optași-Măgura, județul Olt), băiatul a crescut într-o familie săracă și numeroasă, marcată de incursiunile distrugătoare ale cârjaliilor conduși de temutul pașă de Vidin, Pazvantoglu, dar și de conflictele repetate dintre marile imperii vecine.
Trimis la București pentru a scăpa de mizerie și a-și găsi o slujbă ca servitor, Ioniță a fost primit în grija preotului de la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Podul Târgului de Afară (actuala Cale a Moșilor), după cum consemnează memorialistul contemporan Dimitrie Papazoglu. În scurt timp, tânărul a învățat să citească și să scrie, devenind un pasionat de lectură. Înzestrat cu un glas impresionant și o prezență fizică impunătoare, el a preluat atribuțiile de paraclisier și cântăreț bisericesc.
Istoricul George Potra sublinia în volumul „Bucureștii de altădată” profilul său aparte: „Era un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută”. Calitățile sale i-au atras aprecierea episcopului Ilarion al Argeșului, care intenționa să-l sprijine pentru continuarea studiilor, să-l hirotonească diacon și, ulterior găsirii unei soții pe potrivă, să-l facă preot. Pentru o vreme, Ioniță a slujit și la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței.
Ruptura de sutană și alianța cu marii lotri ai Olteniei
În jurul vârstei de 20 de ani a intervenit însă o schimbare radicală. Viitorul cleric a respins perspectiva vieții religioase, și-a tăiat pletele îngrijite pentru sfințire — gest care i-a atras porecla „Tunsul” — și s-a înarmat cu pistoale și hanger. Schimbarea bruscă ar fi fost motivată, conform martorilor vremii, de discrepanța revoltătoare dintre opulența marilor boieri și sărăcia lucie a populației de rând.
Refugiat în pădurea Strehareți de lângă Slatina, noul fugar s-a alăturat unor bande deja experimentate. Aici a legat alianțe cu figuri notorii ale vremii, printre care Amza Scorțan, haiduc activ timp de trei decenii în ținuturile Doljului, și Anghel Panait, cunoscut drept „Șapte Cai”.
Gruparea ataca în special conboiele bogaților și curțile boierești, însă își securiza existența printr-o tactică precisă: împărțea prada cu plugarii. Sătenii sprijiniți cu bani deveneau o rețea eficientă de informații și protecție, ascunzându-i pe haiduci și derutând poterele trimise pe urmele lor.
Tunsu s-a remarcat rapid prin prudență și abilitatea de a-și menaja adversarii influenți. Un episod relevant s-a petrecut în timpul marii epidemii de ciumă din 1828–1829, care a ucis peste 25.000 de oameni. Marele boier Dimitrie Ghica, tatăl viitorului prim-ministru Ion Ghica, se retrăsese pe moșia sa din Ghergani, Dâmbovița. Observând că boierul obișnuia să cineze seara în curte, sub un stejar secular, Ioniță Tunsu a venit neînarmat să-l prevină asupra riscurilor:
„Coane Tache, nu mai mânca seara acolo, că ni-e drumul uneori pe aci și văzându-te la masă le faci poftă băieților. Să nu mă pomenesc odată că face unul vreo boroboață”, i-ar fi transmis căpetenia, demonstrând că știa să impună respect fără vărsare inutilă de sânge.
În rândurile pandurilor lui Tudor Vladimirescu
Statutul său de proscris s-a intersectat direct cu marile mișcări politice ale epocii. În 1821, Ioniță Tunsu s-a alăturat cu toată ceata revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Înrolat ca pandur, el a participat la marșul spre București și ulterior la confruntarea de la Drăgășani împotriva forțelor otomane.
În tot acest periplu, acțiunile sale au vizat fără ocolișuri marii negustori și demnitarii fanarioți. Cronicile menționează că nu își ucidea victimele de jaf și obișnuia să le lase fonduri pentru drum, direcționând surplusul către văduve, familii nevoiașe sau gazde care îi ofereau adăpost.
După reprimarea mișcării lui Vladimirescu, fostul diacon a revenit la acțiunile de gherilă. Sprijinit de legături influente în rândul garnizoanei locale, inclusiv de un căpitan de dorobanți, haiducul frecventa adesea cârciumile din mahalalele bucureștene, având un refugiu secret în zona barierei Mogoșoaia, la Hanul Dracului.
Tratatul de la Adrianopol și amenințarea din cătare
După Războiul Ruso-Turc din 1828–1829 și semnarea Tratatului de la Adrianopol din 14 septembrie 1829, Moldova și Țara Românească au rămas sub ocupație țaristă până la plata daunelor de război de către Poartă. Administrația a fost preluată de generalul Pavel Kiseleff, cel însărcinat cu implementarea primului cadru constituțional modern, Regulamentul Organic.
Plângerile boierilor jefuiți pe drumurile comerciale au determinat administrația rusă să intensifice vânătoarea bandei. În acest context tensionat s-a produs întâlnirea nesancționată de pe traseul spre Târgoviște. Căpetenia haiducilor a ales să nu tragă asupra convoiului oficial, transmițându-i ulterior generalului o misivă de o îndrăzneală rară: „Capul excelenței tale a fost azi în bătaia puștii mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară”.
Mesajul nu a îmblânzit reacția autorităților. Conștient de pericolul reprezentat de o grupare atât de mobilă, Kiseleff a oferit o recompensă substanțială de 1.000 de lei și scutirea totală de biruri pe viață pentru oricine îl preda viu pe fugar către agie.
Sfârșitul lui Ioniță Tunsu a venit în urma unei trădări intime: a fost vândut oamenilor legii chiar de propriul său fin. Prins într-o ambuscadă organizată de forțele de ordine, haiducul a fost grav rănit de gloanțe. Deși Kiseleff ceruse explicit capturarea sa în viață și a trimis medici la căpătâiul său, rănile au fost fatale. Asasinarea înaltului emisar rus ar fi putut atrage represalii dure și ar fi oferit pretextul unei anexări prelungite sau al unui regim militar mult mai strict asupra Principatelor.
Explorează subiectele:
