Teritoriile României de astăzi au fost stăpânite secole la rând de triburi războinice ale călăreților de stepă. Erau neamuri războinice care au făcut legea în Asia și Europa, care s-au dovedit decisive în formarea primelor state românești.

E ste puțin cunoscut publicului larg faptul că teritoriul de astăzi al Olteniei și al Munteniei a fost controlat timp de câteva secole de popoare de step ă, în special neamuri turcice. În mod evident, însă, poporul român se formase deja, pe ambele maluri ale Dunării, fiind atestat în numeroase cronici și scrieri medievale.

Valahii, blachii sau blasi cum apar în diferite cronici erau deja menționați, la începutul secolului al X-lea, pe teritoriul Transilvaniei, dar și în alte zone ale României de astăzi.

Totuși, este de important de știut că, în realitate, comunitățile de români nu erau doar „pure etnic” cum s-ar putea crede, ci locuiau de multe ori lângă sau împreună cu comunități slave, dar în anumite zone și cu neamuri turcice.

Mai mult, potrivit istoricilor, comunități românești și slave inclusiv de la sud de Carpați au stat secole de-a rândul sub stăpânirea călăreților de stepă, în special neamuri turcice, nomade, foarte războinice. Au făcut parte din marele khaganat avar, iar mai apoi au intrat sub stăpânirea bulgarilor.

Din secolul al IX-lea, odată cu înfrângerea bulgarilor de către bizantini (dar și de către maghiarii apăruți în câmpia Panonică), zonele extracarpatice, Moldova, Muntenia și Oltenia de astăzi, dar și Dobrogea, intră sub stăpânirea pecenegilor.

Din secolul al XI-lea, destinul comunităților românești este scris de cumani, o altă populație turcică de călăreți războinici. Controlul acestor popoare al stepelor era mai degrabă unul militar.

Nu exista însă o administrația pecenegă, cumană, avară sau bulgară care să controleze teritoriile locuite de români, deci nu putem vorbi de un control de tip statal. Localnicii trebuiau să ofere tribut, un soi de taxă de protecție. În plus, erau antrenați în unele cazuri, ca infanterie, în luptele pe care călăreții de stepă le dădeau cu diferiții inamici.

Au existat și cazuri de sedentarizare, atunci când comunități de bulgari, pecenegi sau uzi s-au așezat alături de localnici adică români și slavi.

Două secole de dominație pecenegă

O bună parte din teritoriile Transilvaniei, Olteniei și Munteniei de astăzi s-au aflat timp de aproximativ un secol sub dominația bulgară. Khaganii exploatau în special minele de sare din Transilvania. În secolul al IX-lea apar însă pecenegii, un neam de războinici ai stepelor de origine turcică. Erau maeștrii ai războiului călare, la fel ca avarii, bulgarii și cumanii.

Pecenegii erau de altfel mari crescători de cai, fiind principala lor ocupație. Reputatul istoric Constantin C. Giurescu preciza că aceștia au venit din zona Asiei Centrale, invadând întreg teritoriul de la Nipru și până în Panonia.

Pecenegii s-au așezat inițial pe teritoriul Moldovei, extinzându-se mai apoi și în Dobrogea, Valahia, Transilvania, trecând și la sud de Dunăre. Aveau un stil de viață nomad organizând raiduri sângeroase împotriva populațiilor care nu plăteau tribut. La un moment dat, pecenegii s-au sedentarizat.

„Atât în Transilvania, cât şi în Dobrogea, pecenegii s-au sedentarizat, acesta a dus în cele din urmă la adoptarea modului de viață al populației româneşti, iar ulterior la asimilarea acestora. Potrivit unor cronici medievale, inclusiv cea a Notarului Anonim maghiar, trupele pecenegilor erau folosite nu doar de către bizantini, ci şi de către regii maghiari”, precizează Mircea Brie în „A social history of romanian space: from the beginning of dacian state to the rise of modernity”.

Pecenegii au servit și ca mercenari pentru bizantini dar s-au dovedit aliați volatili, care se întorceau rapid împotriva puterii imperiale. Au fost înfrânți în secolul al XI-lea, de împăratul bizantin Alexios I Commnenul, dar și de regele Ungariei, Ladislau, în 1085. Locul lor a fost luat de cumani. Pecenegii au dominat teritoriile de astăzi ale României timp de aproape două secole.

Cumanii și românii, o simbioză câștigătoare în ecuația supraviețuirii

Cei care au influențat cel mai mult comunitățile românești au fost cumanii, spun o serie de specialiști. Aceștia au ajuns în secolul al XI-lea în spațiul carpato-danubiano pontic. Proveneau din zona Asiei Centrale. Erau maeștrii ai războiului călare, arcași iscusiți cu o aristocrație îndrăgostită de bijuterii sofisticate din aur. Fiind nomazi, se ocupau și cu creșterea vitelor și a cailor.

Erau războinici sângeroși și au organizat expediții devastatoare în zona Ungariei, a Imperiului Bizantin dar și în cnezatele slave din est. Pe teritoriul țării noastre ajung prima dată în zona Moldovei în secolul al XI-lea după care se răspândesc și către celelalte regiuni. Locuitorii din teritoriile controlate de ei, erau obligați să le plătească tribut. Au hărțuit permanent Imperiul Bizantin iar în secolul al XII-lea, cumanii se aliază cu vlaho-bulgarii conduși de Asănești și fac ravagii în rândul oștilor bizantine.

„Încă de la începutul secolului al XIII-lea cumanii au avut un impact larg asupra Europei de Vest. Într-adevăr, în cele de-al doisprezecelea şi cel de-al treisprezecelea secol, puterea cumanilor era la apogeu.Controlau un teritoriu uriaş întins de la Lacul Aral şi până la gurile Dunării. Chiar dacă nu exista o unitate politică în acest vast teritoriu, puterea militară a acestei confederaţii de triburi cumane era considerabilă şi ameninţa cele mai puternice state din Europa de sud şi de sud-est. Cumanii au avut o contribuţie decisivă la înfrângerea cruciaţilor lui Baldwin I de către Ioniţă Caloianul”, preciza Victor Spinei în „The Cuman Bishopric-Genesis and Evolution”, prezentă în “The” Other Europe in the Middle Ages: Avars, Bulgars, Khazars and Cumans”, editată de Florin Curta şi Roman Kovalev.

Cumanii au avut o influență decisivă pentru că s-au și sedentarizat în multe zone, inclusiv la sud de Carpați. Numeroase locuri poartă nume cumane precum Covurlui, Suhului, Vaslui, Bahlui, Călmăţui, Desnăţui, Catlabug, Ialpug, Teleorman, Bărăgan, Borcea, Caracal, Cornanu, Vadul Cumanilor.

Sunt zone în care cumanii au locuit o perioadă îndelungată şi mai apoi, se bănuieşte s-au şi amestecat cu populaţia locală. Istoricii cred că între aceste popoare a avut loc o simbioză iar cumanii practic au asigurat rolul elitei militare și politice. Pe scurt, o parte a boierimii dar și unii cnezi sau voievozi ar fi provenit din rândul acestor populații turcice, în timp ce marea masă a populației era formată din români.

„Aceştia au avut însă un rol foarte important în procesul de feudalizare, contribuind la cristalizarea relațiilor feudale, la apariția boierimii în spațiul românesc”, precizează Mircea Brie în aceeași lucrare.

Se presupune că însăși dinastia Basarabilor pare să fi fost de origine cumană, pornind de la acel Togomerius, sau Negru Vodă, trimis de Ladislau Cumanul, pentru a alunga ultimele hoarde mongole din teritoriul de la sud de Carpați. Această ipoteză a fost contrazisă însă de alți specialiști. Cu toate acestea inclusiv Nicolae Iorga recunoștea, în „Istoria Românilor”, o posibilă simbioză între români și cumani cristalizată în secolul al XIII-lea.

De la cumani, românii ar fi învățat inclusiv secretele războiului călare, fiind apreciată în cadrul armatei valahe a trupelor de călăreți rapizi, ușor înarmați, inclusiv a arcașilor călare după modelul popoarelor de stepă. Cumanii au dominat și zona Moldovei,

Cumanii au avut o importantă influenţă şi asupra românilor, arată specialiştii. Aceştia au stăpânit o regiune întinsă din spaţiul carpato-danubiano-pontic, ocupată şi de populaţiile româneşti. De altfel zona controlată de cumani, aferentă Moldovei şi estului Ţării Româneşti din evul mediu, purta numele de „Cumania neagră”.

O parte a populaţiilor cumane s-au stabilit în zona Făgăraşului, posibil a Munteniei dar şi în Moldova. Cel puţin în Moldova, o bună dovadă o reprezintă „Episcopia Cumanilor”, o încercare a bisericii catolice de a converti aceşti războinici nomazi.

Episcopia a fost înfiinţată de călugării dominicani la începutul secolului al XIII-lea având ca sediu diecezan Civitas Mylco, probabil cetatea Milcovului. În jurisdicţia acestei episcopii au intrat cumanii care locuiau în sudul Moldovei, dar şi cei din Ţara Bârsei. Această episcopie a fost însă distrusă de atacurile tătarilor în 1241. Prezenţa cumanilor în zonele ocupate de români este dovedită şi de numeroasele nume de aşezări, ape sau alte forme de relief, din limba cumană.

Cum au ajutat mongolii la întemeierea primelor state românești

Istoria comunităților românești a continuat să fie marcată de triburile de stepă și în secolul al XIII-lea odată cu invaziile mongolilor, din 1241 și 1285. Hoardele mongole au distrus efectiv Ungaria în 1241 dar și o bună parte a statelor rusești. Evident, teritoriile României de astăzi au intrat sub controlul acestor războinici de stepă.

Ca și în cazul celorlalte neamuri de stepă, nu era un control efectiv, cu administrație și garnizoane permanente. Pur și simplu era vorba de plata unui tribut consistent. Neplata aducea incursiuni sângeroase de jaf și pedepsire.

În mod paradoxal, invazia și stăpânirea mongolă a facilitat apariția primelor state românești. La sud de Carpați, invazia mongolă a întrerupt parțial suzeranitatea Regatului Ungariei asupra unor voievodate, precum cel al lui Senselau.

În plus, expediția lui Tocomerius, sau Negru Vodă, probabil un lider cuman, cu armată românească, a fost posibilă tocmai în acest context. La est de Carpați, tocmai stăpânirea și pericolul mongol a determinat regii Ungariei să decidă înființarea unei mărci de apărare care va constitui nucleul statului medieval Moldova.