Convingerile politice ale lui Ioan Slavici l-au trimis de multe ori de partea cealaltă a istoriei, într-o perioadă grea pentru țară, înaintea înfăptuirii României Mari. A fost acuzat toată viața, mai întâi de autoritățile austro-ungare, apoi de cele românești, că este trădător. Cu șase ani înainte de moartea sa – de la care se împlinesc, pe 17 august, 100 de ani – a fost acuzat că spionează pentru germani și credea că acolo îi va fi sfârșitul.

La vârsta de 72 de ani, Ioan Slavici stătea în fața Curții Marțiale așteptând să fie judecat și condamnat. Sfârșitul Primului Război Mondial nu avea să-i aducă și lui pacea mult visată. Era un nume în literatura română, ni-i dăduse pe Popa Tanda și pe Pădureanca, pe Zâna Zorilor și pe Negru-împărat, dar pentru acuzatori era doar un trădător.

Conflictul său cu autoritățile a început în anul 1914, când se afla la conducerea ziarului „Ziua“, publicație de orientare filogermană, care milita pentru menținerea neutralității României în Primul Război Mondial. „Îmi aduceam aminte, de câte ori am grăit de rău oștirea română spuind că ea nu e pregătită din ajuns pentru răsboiu. Am grăit de rău fruntașii țării spuid că ei, care au adus la stare de părăginire statul român, nu sunt în stare să organizeze o Românie mare și s-o consolideze. Grăit-am de rău chiar poporul român stăruind cu încăpățânare în gîndul că el nu e sufletește pregătit pentru realisarea visului secular. Încă mai greu am păcătuit spuind că Rușii și Sîrbii, buni aliați ai țării, sunt cei mai primeșdioși dintre dușmanii neamului românesc, iar pe Franța și pe Anglia n-avem să ne răzămăm, căci ele au în vedere numai propriile interese și au să ne sacrifice“, scria Slavici în pledoaria sa în fața posterității, publicată în cartea sa „Închisorile mele“. România Mare s-a făcut, dar Slavici nu se bucura: „Pe mine, lucru acesta, deocamdată, nu poate să mă încânte, nici mai ales să mă umple de căință pentru că am stăruit ca frații mei să nu intre în luptă alăturea cu Rusia și cu Slavii cei ce din toate părțile se revarsă puhoi cotropitor asupra neamului românesc“.

Cu aceste gânduri a ajuns în fața prefectului, „un tânăr ras după prescrierile celei din urmă mode și cam istovit de munca grea, în care-și petrece zilele și nopțile, m-a primit tolănit în fotoliul său, a scos din scumpa sa tabachieră o țigaretă, a aprins-o cu un gest de Sherlock Holmes, a tras câteva fumuri pe pufăite, apoi a început să mă ispitească“. În continuare, el relatează cum s-a disculpat în fața prefectului: pe vremea în care conducea ziarul „Ziua“, a publicat un concurs pentru învățători, în care le cerea să răspundă la întrebarea „Care sunt părerile sătenilor asupra războiului“. Au scris 80 de învățători, iar premiate au fost vreo 30 de scrieri, care au fost și publicate în coloanele ziarului, și apoi într-o broșură. Numai că, povestește marele scriitor, „D-l Corbescu, prinzînd a veste, a confiscat exemplarele pe care le-a mai găsit la tipografie și le-a aruncat pe foc“. Prefectul i-a cerut acum amănunte despre concurs și respectiva broșură. După ce a aflat răspunsurile, i-a spus că-l pune în libertate. „Da ceva la mână nu-mi dați?“. „Nu e nevoie“, i s-a răspuns.

Scuipat de Iorga pe stradă

Nu era o zi ca oricare alta. Era ziua sa de naștere. „După cartea de botez pe care mi-a dat-o popa de la Șiria, eu m-am născut la 18 ianuarie 1848. Împlineam deci la 19 ianuarie 1919 vârsta de 71 de ani. Tocmai în ziua aceasta, drept felicitare de ziua nașterei mele, am fost citat la curtea marțială“. În drum, l-a întâlnit pe Nicolae Iorga. „Zărindu-mă, el s-a oprit și a scuipat spre mine tare și cu multă ostentațiune“. Iorga nu-l iertase niciodată pentru opiniile politice antemergătoare Unirii. Slavici și-a zis în sinea lui: „Ăstuia nici la cele mai adînci bătrînețe n-o să-i mai vie mintea“.

La Curtea Marțială a așteptat mai întâi la scară, apoi vreme de patru ceasuri pe un coridor strâmt, unde, după vreo patru ceasuri, un sergent l-a condus la maiorul Niculescu Bolentin. După un prim interogatoriu i-a cerut să vină și a doua zi. De fapt, i-a dat de înțeles că urmează să fie arestat și să se pregătească pentru plecarea la Văcărești. Ceea ce s-a și întâmplat: a doua zi i-a spus că este nevoit să-l rețină. „Sub poartă mi-a fost notat numele și-am fost întrebați dacă am mai fost arestați. «Da, un an la Vaț și cîte cinci săptămîni la Domnești și la Luvru»“, a răspuns el. Nu era singur în drum spre iad. Din grupul său făceau parte o seamă de colaboratori ai publicației „Gazeta Bucureștilor“, iar acuzația era de „atentat la siguranța statului și concurs dat inamicului“. Printre ei se numărau Tudor Arghezi, D. Karnabatt (căruia în cartea sa Slavici îi zice Carnabat), I. Grosman, Dem. Theodorescu, Leontin Iliescu, A. Camburopol, dar și mulți alții.

În infernul de la Văcărești

Așa a intrat pe-nserat în fosta mănăstire, devenită închisoare. „Eu am citit Infernul lui Dante, am văzut în Capela Sixtină iadul lui Michelangelo, am văzut și Campo Santo de la Pisa. După cele ce am văzut la Văcărești, Michelangelo și zugravul de la Pisa au rămas în gândul meu niște cârpaci neajutorați“, ne pregătește el cumva pentru cele ce a trăit între acele ziduri. „Era moină și lapoviță. În dreptul băilor și spre închisoarea femeilor mari mormane de gunoiu intrat în dospire se mistuiau scoțând aburi deși ca fumul. Spre fundul curții, până unde nu se-ntiseseră încă umbrele, o mulțime de oameni se-ncălziau la cele din urmă rase ale soarelui de ianuarie. Slabi, cum nu mai văzusem în viața mea, rebegiți, cei mai mulți fără de cămașă, îmbrăcați în crâmpee de zdrențe, cu picioarele înfășurate în cârpe și cu pături zdrențuite în picioare, ei mi se păreau un fel de ființe aduse din altă lume – pentru înspăimântarea celor ce intră“, descrie el atmosfera de acolo în volumul de memorii „Închisorile mele“.

A intrat într-o sală mare în care se aflau 17 persoane, la ferestre zăbrele groase, o sobă de fier în spate, o masă cu două laițe. Aerul era îmbâcsit de la fum de țigări și de petrol prost. Dar nu erau singurii ocupanți, ci trăiau alături de păduchi. În fiecare seară era un adevărat ritual de spălare a corpului gol cu petrol, ca să scape de păduchi. Aștepta cu nerăbdare dimineața: să se îmbrace și să se plimbe în curtea închisorii. Mai bătrâni sau aproape copii, cu toții păreau stafii. Printre ei, câțiva socialiști care cântau Internaționala, ciomăgiți la 13 decembrie, unii cu răni încă nevindecate. Printre ei, Ion C. Frimu și Gheorghe Cristescu , supranumit „Plăpumarul“.

Spitalul, care fusese amenajat în fosta stăreție a mănăstirii, era acum doar un loc unde se murea. „Nu am găsit în el nici medic, nici medicamente, nici bolnavi, ci numai rămășițe de ființe omenești“. A aflat că aici oamenii erau aduși să moară, de la Gheorghe Cristescu, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Român, care l-a purtat prin infernul de la Văcărești. „Când aiurea, foamea, frigul, boala ori bătăile îi sleiesc pe vreunul, încât trage de moarte, unul dintre ceilalți îl ia în spinare și-l aduce aici. Dacă găsesc aici un pat, mor ca toată lumea; iar dacă paturile sunt toate pline, scapă din lumea aceasta întinși pe jos“.

Apoi, a ajuns într-un coridor pardosit cu asfalt, pe care se afla o masă lungă. Pe masă erau patru cadavre, iar pe jos zăceau alte cinci, dintre care unul al unei evreice. „Îndată ce-au murit, le-au furat trențele de pe leș. Femeia aceea mai rămăsese cu cămașa. De azi dimineață, când au adus-o, i-au luat-o și aceea“, i s-au dat explicații. Dar nu aceasta avea să fie tot. „Iată, i s-a arătat o grămăjoară colcăitoare – aceștia sunt păduchii, care-l părăsesc pe om îndată ce i se răcește sângele în vine, un semn că oamenii ăștia au fost aduși aici înainte de a fi încetat inimile lor a bate“.

Ieșind la lumină, Slavici a descoperit și cum scăpa închisoarea de morți: „Într-un camion se aflau două coșciuge de scânduri subțiri, netrase la rindea. Doi dintre morți au fost aruncați cap la picioare într-unul dintre coșciuge, iar în celălalt au fost tescuiți alți doi și deasupra trupul evreicii. Deoarece unul dintre brațele acesteia era ridicat spre cap, unul dintre voinicii de față a frânt cu o lovitură zdravănă brațul, ca să încapă în coșciug“.

„Mă amenința că-mi va fi astupată gura cu pământ, că am să mă sting la Văcărești“

El și alți închiși au fost duși la Hotelul „Modern“, unde urmau să se pregătească pentru proces. Aici putea să privească pe fereastră, să se plimbe prin curte, să primească mâncare. „Dosarul mi-a fost pus la disposițiune trei zile înainte de pertractarea causei în fața curții marțiale. Puteam să-l studiem de la 9 până la 12 și de la 3 până la 6. Era un teanc mare de hârtii împreunate sub titlul «Carnabat și ceilalți», la care Comisariatul regal mai adăugase un car de ziare, în care erau însemnate cu creon sute de articole incriminate. Mă vedeam băgat într-o căldare cu alți 24 de oameni cu care n-aveam nimic nici în clin, nici în mânecă și care nu mi-au fost vreodată tovarăși de luptă“.

Când a fost întrebat care îi e apărătorul, Slavici a spus că nu are niciunul, că se va apăra singur. Atunci, a fost numit unul din oficiu. „Bolentinul nostru însă în rechisitoriul său n-a mai vorbit de Carnabat și ceilalți, ci de Slavici și ceilalți“. N-a avut timp nici măcar să se uite peste articolele incriminate, iar în timpul procesului a avut parte doar de umilință: „Bolentinul din «Bătrânule Slavici» îmi spunea că are să-mi fie rușine de faptele mele, mi-a zis «tâmpit», mă amenința că-mi va fi astupată gura cu pământ, că am să mă sting la Văcărești“. Nu a putut să-și susțină cauza pentru că indispunea Curtea. Așa s-au scurs 15 zile, cât timp s-a tărăgănat procesul.

După ce acuzația i-a contestat românitatea, spunând că „slav“ din componența numelui său nu avea origini românești, bătrânul scriitor se întreabă: „Dar Alecsandri, Negruzzi și alții nu erau români? Eu sunt din Șiria, unde mi-am petrecut copilăria, unde am rude și unde sunt mormintele părinților mei. V-am mai spus că acolo eram martirisați de către sârbi și am crescut în cultul Mitropolitului Șaguna, care ne-a scăpat de urgia sârbească. Vă mai spun acuma că în Șiria, unde nu este nici un sârb, toate inscripțiile din biserică sunt sârbești, căci supremația sârbească a fost mult mai îngrozitoare decât cea maghiară ori nemțească“.

O altă acuzație era aceea că „se lăfăia“. În apărarea sa, Ioan Slavici a mărturisit că are o pensie de 95 de lei. „Din aceasta nu pot trăi și sunt nevoit să dau lecțiuni particulare. Cum se poate să fiu un om sărac după ce m-am vândut?“. Apoi, Comisarul regal acuzatorul îi spune: „Dumnealui s-a plâns că este sărac lipit pământului și de aceea a scris“. „Eu sunt scriitor român de 50 de ani, căci prima scriere mi-a fost publicată în Convorbiri literare la 1870. De la 1875, când dădeam lecțiuni de limba română la liceul Mateiu Basarab, mai sunt și dascăl în cele românești. Am colaborat cu Eminescu, cu Caragiali și cu Coșbuc. Am publicat o carte de citire împreună cu A. Odobescu. Am lucrat împreună cu I. Manliu. Am publicat Gramatica limbii române. Voi fi știind ce va să zică a lăfăi cel puțin tot atât de bine ca d-l comisar regal: vorbă aspră, chiar urâtă“.

Pe de altă parte, continuă Slavici, comisarul avea și are la dispoziție întreaga poliție a statului român. „Putea să se încredințeze: în ce fel de casă locuiam eu, cum îmi era mobilată locuința, câți servitori aveam, de unde-mi cumpăram de ale băcăniei, care croitor îmi făcea hainele? Haina aceasta de pe mine e făcută mai înainte de a se fi pornit răsboiul“.

Cenzura epocii

În legătură cu acuzațiile că a lua 50 de lei pe un articol, scriitorul a răspuns: „I-am spus domniei sale că n-am colaborat la «Gazeta Bucureștilor» decât până la aparițiunea «Luminii». Știți prea bine, după ce scriam articolul îl trimiteam la redacție, iar redacțiunea îl trimitea la censură, censura mi-l suprima ori mi-l ciopârțea încât nu-mi mai da mâna să public și eram nevoit să scriu altul și iar altul“. Unele au fost publicate ciopârțite și la dosarul acuzării au ajuns sub această formă, fiind considerate dovezi ale trădării. În apărarea sa, Ioan Slavici aduce și conținutul șters înainte de publicare. „Unul e acela în care am zis că cei care au încurajat dezertările românilor din armata austro-ungară desorganizează armata română. În acel articol am scris: «Băgați de seamă, că-n armata română sunt și bulgari, maghiari, precum și peste 40.000 de evrei, care nu sunt cetățeni ai statului român: nu sunt aceștia trădători dacă la vreme de grea cumpănă trec la dușmanii noștri?». Cenzura a suprimat aceste vorbe“.

Slavici și germanii, o poveste fără sfârșit

Cea mai gravă acuzație era aceea că a avut legături cu germanii, fiind spion. „Pe cine a văzut intrând la mine? La cine m-a văzut ducându-mă? Unde și cu cine uneltiam?“, întreba, retoric, scriitorul. El aduce aminte că șeful cenzurii era într-un timp căpitanul Kremnitz, fiul răposatului dr. Kremnitz, un bun prieten de-ai săi, și al Mitei Kremnitz, care a tradus câteva din nuvelele sale. „Am purtat în brațe pe căpitanul Kremnitz când era copil, l-am învățat să citească și să scrie românește, dar după ce-a venit la București cu oștile germane, nu ne-am întâlnit niciodată. Pot să dovedesc că mi-a trimis prin alții vorbă că s-ar bucura dacă ne-am întâlni, dar i-am răspuns că atâta vreme cât e șeful censurii eu n-am a face cu el“. Avea însă legături cu alți germani, căci a publicat un dicționar român-german și o gramatică română pentru germani. La un moment dat, mărturisește nuvelistul, le-a și spus: „Dacă mai stați aici, o să se pună la barierele Berlinului table cu inscripțiunea: «Cel ce a stat trei luni la București, timp de trei ani nu mai are voie să intre în acest oraș»“. Când au vrut să introducă calendarul gregorian, tot Ioan Slavici a fost cel care le-a zis: „Voi ați cucerit țara, dar nu sufletele noastre“. Când au intrat în Teatrul Național, tot Slavici a fost cel care s-a opus: „Ce căutați acolo? Acolo e templul artei române“.

După un secol, sociologul Bogdan Bucur a publicat în „Cartea de Aur a Centenarului Marii Uniri“ o notă a serviciilor secrete românești în care la poziția 20 îl găsim pe Ioan Slavici ca fiind spion. E trecut direct ca spion în favoarea germanilor. Ioan Slavici ar fi practicat spionajul în România şi din convingere, şi pentru că era plătit: „Era plătit ca jurnalist la ziarul Gazeta Bucureştilor“, publicaţia aceasta fiind instrumentul de propagandă al ocupantului german, iar Slavici „era jurnalist şi s-a putut proba în cazul lui şi al altora, că au fost plătiţi direct din bani germani“.

A fost eliberat la 19 decembrie 1919, după 11 luni de arest, „Noi cei cinci ziariști osândiți prin aceeași sentență“. Cum se considera nevinovat, a refuzat să semneze cererea de grațiere întrucât ar fi fost o formă de recunoaștere a vinovăției. Însuși părintele Miron Cristea, la acea vreme episcop de Caransebeș, s-a interesat de soarta lui, iar Regina Maria a cerut să fie grațiați. Cât timp era închis la Văcărești , aici a venit și Nicolae Iorga, să viziteze biserica, fiind însoțit de deputați și senatori.

La Fortul Domnești: „E bine aici, aier curat, lumină multă“

Ioan Slavici nu era pentru prima dată în această postură. După ce România a declarat război Austro-Ungariei, primele unități au intrat în Transilvania, iar supușii străini considerați a fi suspecți au fost arestați. Ioan Slavici a fost arestat și întemnițat la Fortul Domnești, iar manuscrisele i-au fost confiscate și apoi pierdute. Și acest episod din viața sa este povestit în carte. Ajuns acasă, în București, cu trenul din Panciu, a aflat de la soție că „Maiorescu formează guvernul, dar eu cred că România declară războiul“.

A doua seară, după o plimbare prin oraș, soția i-a spus că a fost căutat de un comisar de poliție care l-a poftit la secție pentru a-i da oarece informații. A dat de un comisar, pe care-l chema Tătaru, care le-a transmis tuturor celor strânși acolo că lămuririle le vor da la Prefectura Capitalei. I-au înșirat pe toți cei 20 de inși care așteptau ca și el, și i-au dus pe ulițe mai dosnice la locul indicat. Ajunși la Prefectură, a dat de o mare de oameni de toate vârstele. Unii strigau, alții plângeau, alții se îmbrânceau. La un moment dat, i s-a spus răstit: „Aici să aștepți. O să vie d-l inspector ca să-ți ceară socoteală“. Spre dimineață, au fost aruncați claie peste grămadă într-un automobil ce făcea naveta între Prefectură și Gara Cotroceni, de unde pleca trenul la Domnești. Pe drum, a observat primele semne de război: „Treceam pe ici pe colo prin lumina reflectoarelor îndreptate spre cer, ca să-i caute pe afurisiții de nemți veniți să-și arunce bombele asupra cetățenilor pașnici“.

La Cotroceni au fost urcați în vagoane și descărcați la Fortul Domnești, unde nu era nimic amenajat. Aici l-a întâlnit pe Sergies, patronul tipografiei la care tipărise „Ziua“, un „neamț cam cocoșat, dar cu multă vlagă“. Cu ajutorul lui a putut să-i scrie un bilet soției: „Să nu fii, dragă, îngrijorată. Mă aflu la Fortul Domnești, pe care-l știi din plimbările noastre. E bine aici, aier curat, lumină multă, verdeață giur împrejur și mulți oameni cum se cade“. Regimul nu a fost greu, primind la un moment dat de la familie o sticlă de coniac și una de șampanie. De la Domnești a ajuns la Hotelul Luvru, amenajat în acest scop, ca închisoare, până când urma să fie pus în libertate. Erau acolo, pe etaj cu el, un fost secretar al sultanului Adbul Hamid, fiul unui fost ministru de Finanțe al Turciei, un bogătaș din Botoșani, un cerealist din Galați, alți câțiva care frecventau Capșa și fumau țigări parfumate. Afară, era iadul. Cădeau bombe, iar ei se ascundeau prin colțuri sperând că vor fi ocoliți.

Cum a dispărut manuscrisul romanului „Musculiță“

După trei săptămâni a fost chemat la interogatoriu. Atunci a văzut pe masa lui peste 1.000 de foi, romanul „Musculiță“ și câteva sute de pagini din „Gramatica limbii române – Partea a II-a Sintaxa“. „Acestea sunt manuscriptele mele“, i-am zis d-lui inspector Romulus Voinescu. „Îți stau la dispozițiune“, mi-a răspuns el. „Pot să le iau?“, a întrebat scriitorul, plin de speranță. „Deocamdată nu“. Manuscrisele au dispărut pentru totdeauna.

După ce-a fost eliberat, și-a trimis fiica la inspectorul Romulus Voinescu pentru recuperarea manuscriselor, însă acesta i-a transmis că trebuie să se prezinte personal. A plecat la Direcțiunea Siguranței Statului, unde a cerut o scurtă audiență, dar, după câteva ore de așteptare, i s-a spus că formele nu sunt încă făcute și să mai treacă el zilele următoare pe acolo. A trecut, dar inspectorul, când era la masă, când plecat cu afaceri urgente. După alte două zile, a găsit birourile goale. „Erau duse și manuscriptele mele muncite“.

Procese de presă. Cuvântul scris, băgat după gratii

Pe lângă aceste procese politice, Ioan Slavici a trecut și prin trei procese de presă. În primul dintre ele, doi sași din Sibiu au fost condamnați la moarte în cadrul unui proces care s-a ținut în limba maghiară. Ioan Slavici s-a revoltat în momentul în care președintele tribunalului l-a întrebat pe unul dintre sași dacă mai are ceva de adăugat, iar acesta i-a spus că de unde să știe dacă mai are ceva de spus dacă tot procesul s-a derulat într-o limbă pe care el n-o înțelege. „Eu am fost tras în judecată pentru că am zis că e nu numai o nedreptate, ci totală lipsă de bun simț ca într-un oraș în care timp de 700 de ani s-a judecat nemțește și-ai cărui cetățeni vorbesc și azi numai nemțește, guvernul să-l facă pe poporul maghiar urgisit“. După ce jurații însă l-au găsit pe scriitor nevinovat, curtea cu jurați din Sibiu a fost desființată.

Al doilea proces a fost judecat în fața Curții din Cluj, unde jurații erau maghiari. Slavici și Corneliu Pop Păcuraru au fost judecați pentru un articol în care se vorbea de faptul că „guvernele care s-au succedat în Ungaria atât de rău au condus treburile, încât românii nici după zeci de ani nu știu de un rege al Ungariei, ci numai de împărat“. Slavici a scăpat, dar redactorul a fost condamnat la un an de închisoare, fiind întemnițat la Năsăud.

Un al treilea proces, judecat tot la Cluj, a pornit de la generalul Traian Doda. Ales deputat în Dieta ungară, el a spus: „Eu n-am ce căuta în camera maghiară dacă nu e loc și pentru români“. Slavici i-a luat apărarea și a scris în „Tribuna“: „Bine a zis Traian Doda“. Pentru asta a fost osândit la un an de temniță, la Vác, o închisoare de pe malul Dunării. Și-a ispășit pedeapsa într-o casă mică, peste drum de penitenciar, unde erau osândiți fie cei pentru duel, fie pentru delicte politice. Aici puteau primi vizite, cu aprobare de la direcțiunea penitenciarului, dar și ziare și reviste. Seara, însă, era închis în iatac.