Planul secret al lui Hitler care a salvat România de la dezmembrare și dispariție. Cum a manevrat dictatorul nazist destinul țării noastre

În vara anului 1940, România a fost la un pas de a fi dezmembrată de ruși, unguri și bulgari. Cel care a „salvat” țara a fost Adolf Hitler. Motivele dictatorului nazist au fost multiple și nu țineau în niciun caz de vreo presupusă simpatie pentru români.

În vara lui 1940, România Mare a încetat să mai existe. În doar câteva luni, a pierdut aproximativ 100.000 km², adică peste o treime din teritoriul național și o populație de peste 6,8 milioane de locuitori. Mai mult decât atât, țara noastră s-a aflat la un pas de a fi dezemembrată de unguri, ruși și bulgari. Izolată între țări revanșarde, dorinice să rupă cât mai mult din teritoriul nostru național, și izolată de aliații tradiționali - Franța și Anglia - care se confruntau cu probleme foarte mari, România era victimă sigură. Salvarea a venit de unde nimeni nu s-ar fi așteptat, de la Adolf Hitler, liderul Germaniei Naziste. Pentru dictatorul nazist, România avea un rol important în planurile sale, iar soarta ei a fost jucată în mod perfid, cinic și pragmatic. Se poate spune că România a supraviețuit doar pentru că era vitală strategic pentru Germania Nazistă.

Regatul României, un stat izolat care stătea cu frica-n oase

În septembrie 1939, Germania Nazistă invada Polonia. Asta după ce cu un an înainte dezmembrase Cehoslovacia și anexase Austria. Marile Puteri precum Anglia sau Franța, după ce au fost spectatoare la demonstrația de forță a Germaniei Naziste la finele anilor '30, privind cu indiferență cum se înarma, au hotărât în cele din urmă să ia atitudine și i-au declarat război. Era însă prea târziu, armatele lui Hitler au măturat Europa. În mai puțin de un an, au cucerit Belgia, Olanda, Franța, Danemarca și Norvegia. În plus, au avut grijă să semene semințele extremismului peste tot prin Europa Centrală. Naziștii se bazau pe aliați spanioli, unguri, slovaci, croați și bulgari. Nu mai vorbim de faptul că Italia fascistă era principalul său aliat, alături de Japonia, formând celebra Axă Berlin-Roma- Tokyo. În tot acest timp, România era un stat condus autoritar de Carol al II-lea, un rege care instaurase o dictatură personală și care începuse să-și elimine în mod violent adversarii politici. Camarila lui Carol al II-lea, din care făcea parte și amanta sa, Elena Lupescu, nemulțumea tot mai mult clasa politică și opinia publică.

Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial și, în general, schimbarea echilibrului militar și diplomatic în Europa au prins România pe picior greșit. Era înconjurată de state revanșarde, în mare parte aliate ale Germaniei Naziste și care abia așteptau să se înfrupte din teritoriul României Mari. Era vorba despre Ungaria lui Miklos Horthy, care dorea cu orice preț "dreptate” după Tratatul de la Trianon, Bulgaria, care visa la Cadrilater, Dobrogea și de la orice ar fi putut rupe din teritoriul României, dar mai ales despre URSS, care nu s-ar fi dat în lături de la transformarea țării într-o zonă sovietizată. Armata română era destul de numeroasă dar prost echipată și cu greu ar fi făcut față unui război modern. Încă din 1938, românii au început să-și pună întrebarea dacă nu vor avea soarta Cehoslovaciei și au încercat să obțină garanții de la Marea Britanie. În vara lui 1940, românii rămăseseră singuri în calea lupilor. Franța era ocupată de Germania Nazistă iar Marea Britanie nu avea cum să ofere ajutor.

Cum s-a folosit Hitler de România pentru a-și ține aproape aliații

Situația a devenit cu adevărat complicată pentru România, iar oamenii politici români au simțit-o ca un adevărat dezastru, atunci când Germania Nazistă și URSS și-au dat mâna încheind pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov , la 23 august 1939. Românii au realizat cu stupoare că efectiv nu aveau pe cine se baza și că riscau cu adevărat să dispară de pe harta Europei. „La Bucureşti, Pactul Molotov-Ribbentrop a fost primit ca „o lovitură de teatru" sau „un trăsnet din senin". Oamenii politici intuiau corect că partenerii s-au pus de acord şi asupra teritoriilor de împărţit între ei şi că Polonia şi România se aflau —vai! — între ele”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”. În disperare de cauză, românii erau gata să se umilească pentru a supraviețui. Așa că au jucat cartea neutralității. „Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea”, precizat Constantin Argetoianu. „Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât aceea de astăzi”, spunea și Nicolae Iorga.

Mai mult decât atât, românii, deși aveau o serie de tratate bilaterale, au tăcut mâlc atunci când Polonia a fost ruptă în două. „Pentru noi este o fericire că s-a întâmplat așa, căci această dizolvare a statului polon ne scapă de argumente oareșicum trase de păr, reacțiunea noastră și neintervențiunea noastră față de URSS. Este o lașitate practică”, preciza Carol al II-lea după dezmembrarea Poloniei. Românilor le intrase frica-n oase iar acest lucru se vedea de la o poștă. Stalin i-a mărturisit lui Ribbentrop, cu ocazia vizitei acestuia la Moscova, că „nu era de temut, în clipa de față, nici un fel de escapadă nici din partea României, nici a statelor baltice, deoarece tuturor acestor state le-a intrat frica în oase". În aceste condiții, profitând de situația în care se afla România, Hitler a decis să se folosească în cel mai cinic mod posibil de țara noastră pentru a-și mulțumi aliații. În primul rând, avea nevoie de liniște pe frontul de est, așa că i-a mulțumit pe ruși oferindu-le Basarabia și Bucovina de Nord. Pe unguri trebuia să-i țină aproape, așa că le-a promis Transilvania. Îi va recompensa, pe seama României, până și pe bulgari. Calvarul României Mari a început pe 26 iunie 1940, atunci când Guvernul primea un ultimatum de la URSS: era informat că trebuie să-şi retragă trupele din Basarabia şi să predea provincia Uniunii Sovietice. Motivul oficial invocat de ruşi a fost acela că la 1918 România ocupase abuziv această provincie care ar fi aparţinut Rusiei.

"În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană(...)", se preciza în ultimatum. Practic, România pierdea 50 762 km2, cu o populație de 3,9 milioane de locuitori. Rușii au obținut de la nemți și anexarea Bucovinei de Nord. Herţa şi nordul Bucovinei au fost incluse în Republica Socialistă Ucraina iar Basarabia a fost dezmembrată, o parte ajungând în Republica Socialistă Ucraineană iar cealaltă în nou formata Republică Socialistă Moldovenească. Ultimatumul sovietic a fost acceptat pe loc, cu umilinţă, de Consiliul de Coroană întrunit în noaptea de 27-28 iunie 1940. Era doar începutul. În luna august, Hitler a decis să-și recompenseze aliații maghiari. Ungaria lui Miklos Horthy dorea refacerea Ungariei Mari. După ce, tot cu ajutorul Germaniei Naziste, Ungaria obținuse în 1938 teritorii din Cehoslovacia, în vara lui 1940 regentul Ungariei dorea și Transilvania, un teritoriu de 78.000 de kilometri pătrați, cu peste patru milioane de locuitori, majoritatea români. Pretențiile au fost respinse inițial de Guvernul României, iar Ungaria amenința cu războiul. Evident, Hitler s-a implicat și a tranșat conflictul diplomatic.

Mareșalul Antonescu și legionarii. Motivele pentru care s-a aliat cu Horia Sima și cum a scăpat de Garda de Fier

Astfel, la 30 august 1940 a avut loc Dictatul de la Viena, prin care România pierdea în favoarea Ungariei Nord-Vestul Transilvaniei, un teritoriu de peste 60.000 de kilometri pătrați cu peste 3.5 milioane de locuitori. România a fost efectiv presat, șantajată și amenințată să accepte Dictatul. Wilhelm Fabricius, reprezentantul Germaniei Naziste, ameninţase că dacă nu primeşte hotărârea în cinci minute nu mai oferă nicio garanţie. Consiliul de Coroană a votat pentru primirea arbitrajului. Calvarul încă nu se încheiasă. Prin tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, România era lăsată și fără Cadrilater. Acesta era oferit, cu binecuvântarea lui Hitler, bugarilor, care solicitaseră explicit acest teritoriu. România Mare încetase să mai existe. Țara noastră ieșită umilită și ciunțită dintr-o vară de coșmar. Oamenii politici se temeau ca țara să nu fie cumva dezmembrată și ștearsă de pe hartă.

România, salvată de visele lui Hitler de a obține „spațiu vital” în est

Temerile politicienilor români erau însă nejustificate. Hitler nu ar fi permis niciodată ca România să fie dezmembrată. Toată povestea cu cedările teritoriale și „recompensele” oferite aliaților a fost o manevră cinică a dictatorului nazist. Hitler nu a făcut decât să oblige România să intre în sfera sa de influență, țara fiind foarte importantă pentru planurile dictatorului, datorită resurselor de petrol și a poziției sale strategice.

„Clasa politică, intrată în panică, nu a înțeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importanta. Reichul nu era interesat în dezmembrarea României şi a temperat „ardoarea" revizionistă a Ungariei şi Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o soluție, repetăm, sub minimum revendicărilor Budapestei). Dacă România ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova să treacă Prutul (s-a văzut că sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!)”, preciza Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.

Strategia lui Hitler a fost să slăbească România suficient cât să devină dependentă de Germania, dar nu atât de mult încât să dispară ca stat. România era principala sursă de petrol pentru Germania, mai ales câmpurile de la Ploiești. Hitler avea nevoie de un stat român funcțional pentru a asigura livrările. Dacă România s-ar fi prăbușit complet, ar fi apărut haos și conflicte între aliații Germaniei (în special între Ungaria și Bulgaria), ceea ce ar fi destabilizat sud-estul Europei. Evident, Hitler nu a „protejat” România din simpatie, ci din interes strategic.

Ce părere aveau Hitler și comandanții germani despre români: „Cu românii nu se poate face nimic“

A acceptat pierderile teritoriale, dar a blocat o dezmembrare totală pentru a păstra accesul la petrol, stabilitatea în regiunea și, mai ales, un aliat util împotriva URSS. A preferat să facă pace cu rușii, să le înșele vigilența cu un tratat de neagresiune pentru a se putea concentra pe frontul de vest. Însă, încă din 1925, Hitler declara în „Mein Kampf”, manifestul său politic și autobiografic, că poporul german avea nevoie să-și asigure un „Lebensraum” („spațiu vital”) în care să prospere generațiile viitoare.

Pe 23 noiembrie 1939, odată cu începutul celui de Al Doilea Război Mondial, Hitler a declarat că „a izbucnit războiul rasial și acest război va determina cine va guverna Europa și, odată cu ea, lumea”. Politica rasială a Germaniei naziste prezenta Uniunea Sovietică (și întreaga Europă de Est) ca fiind populată de Untermenschen („sub-oameni”) non-arieni, conduși de conspiratori evrei bolșevici. Hitler a afirmat în „Mein Kampf” că destinul Germaniei era să urmeze „Drang nach Osten” („înaintarea spre Est”) așa cum a făcut-o „acum 600 de ani”. Prin urmare, politica nazistă parțial secretă, dar bine documentată, era de a ucide, deporta sau înrobi majoritatea populațiilor rusești și alte populații slave și de a repopula ținutul de la vest de Ural cu popoare germanice, în cadrul Generalplan Ost (Planul General pentru Est). Tocmai de aceea, România reprezenta o carte importantă în aceste planuri chiar la granița cu URSS. „Atât timp cât Rusia se ține de termenii acordului, nu vom face nimic. Dacă, totuşi, Rusia amenință interesele noastre economice în România, ne vom mişca repede”, preciza Hitler după anexarea Basarabiei de către URSS, după ce aflase că rușii vor să cucerească totul până la Carpați. Practic, dacă rușii ar fi intrat în România, nemții i-ar fi atacat mai devreme. Se poate spune că Planul Barbarossa, adică planul nazist de invazie al URSS, a fost o „salvare” a României în acea situație geopolitică de coșmar. De altfel, Hitler și-a atins scopul. România a renunțat la garanțiile anglo-franceze pe 1 iulie 1940, iar regele Carol al II-lea i-a solicitat lui Hitler trimiterea unei misiuni militare şi garanții pentru frontierele țării. În toamna aceluiași an, mareșalul Antonescu, cel care va deveni conducătorul de facto al statului român, negocia și obținea intrarea României în rândul statelor Axei.