Unul dintre cele mai mari dezastre feroviere din istoria lumii a avut loc în România, în apropiere de municipiul Iași. Un tren supraîncărcat cu marfă și persoane s-a izbit în plin de o garnitură încărcată cu combustibil. Au fost aproape 1000 de victime.

Pe 11 ianuarie 1917, din gara Galați pleca „Curierul”, un tren de etapă 1, cu destinația Ciurea, o stație aflată în apropierea municipiului Iași. Trenul era încărcat cu refugiați, soldați și mărfuri. Oamenii care fugeau din calea războiului se înghesuiau în cele 26 de vagoane ale trenului, trase de două locomotive pe abur. Foarte puțini dintre cei care se aflau în această garnitură aveau să mai ajungă în viață la destinație. „Curierul” se va transforma într-un adevărat tren al morții, ajungând în statistici drept a doua mare tragedie feroviară din istoria umanității, pe locul doi după cel din Sri Lanka din 2004, unde au murit 1700 de oameni. A fost cel mai mare dezastru feroviar din România, un eveniment dramatic cu multe necunoscute, având în vedere că nu au fost efectuate anchete detaliate pentru a observa cauza precisă. Povestea a fost parțial reconstituită pe baza mărturiilor din epocă.

O țară distrusă de război

Important este și contextul în care a avut loc această tragedie feroviară. Era luna ianuarie a anului 1917, o perioadă catastrofală pentru Regatul României. Țara noastră intrase în Primul Război Mondial în vara lui 1916, de partea Antantei (alături de Anglia, Franța și Rusia), împotriva Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria), după doi ani de neutralitate. România intrase de partea Antantei cu speranța că va putea obține Transilvania și Bucovina.

Țara noastră a intrat însă total nepregătită în război. Fondurile destinate înarmării și dotării armatei au fost fie sifonate, fie aruncate pe contracte preferențiale, au avut loc greșeli tactice, orgolii nejustificate și o incompentență crasă în gestionarea anumitor situații de pe front. Iar prețul a fost cumplit. Armata română, inițial victorioasă în Transilvania, a fost efectiv aruncată dincolo de munți de trupele germano-austriece, după dezastrul de la Turtucaia, acolo unde comandatul și-a abandonat efectiv trupele. Încolțită din toate părțile, armata română a fost învinsă, făcută să se retragă. Totul a culminat cu pierderea Bucureștiului pe 19 decembrie 1916. Practic, România pierdea jumătate din teritoriul său. Administrația, armata și o parte a populației s-a retras în Moldova. Iașiul devenea noua capitală a României. Urma o luptă cruntă de supraviețuire națională.

„Spectacolul drumurilor era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni, schilozi, pe jos, în trăsuri, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt, pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din avutul lor şi îl târau după ei. Alţii nu mai puteau înainta şi cădeau sleiţi de puteri şi lihniţi de foame de-a lungul şoselelor. Alţii mureau prin şanţuri şi trupurile lor descompuse erau lăsate în prada corbilor. Pe Iângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca cu convoiurile armatei în retragere, soldaţii, grăbiţi să treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le stătea în cale, se năşteau astfel învălmăşeli îngrozitoare, în depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern", scria I.G. Duca.

Trenul disperării își face loc printre nămeți

În acest context, la numai trei săptămâni de la căderea Bucureștiului, în gara Galați se forma o garnitură de tren pentru a permite soldaților și civililor să se retragă la Iași. Trenul de Etapă E-1 avea 26 de vagoane și urma să ducă toți refugiații în gara Ciurea, situată la 40 de kilometri de municipiul Iași. Inițial, trenul trebuia să plece pe 11 ianuarie dimineața, dar gara a fost bombardată puternic de avioanele germane (n.r. este vorba despre avioanele specifice Primului Război Mondial).

După câteva ore, în care a fost refăcută garnitura și schimbată o locomotivă avariată, trenul a plecat din gară. Cele două locomotive cu aburi trăgeau vagoane de pasageri și de marfă. În tren se aflau numeroși refugiați munteni, mai ales din zona Brăilei, elevi, soldați și ofițeri români, ruși și francezi, membri ai misiunii trimise în România. Alături de aceștia se aflau și oficialități, oameni politici sau savanți, precum geograful George Vâlsan, marchizul Belloy, reprezentat al Misiunii Franceze în România, Emil Costinescu, fost ministru de Finanțe, și fiica fostul ambasador francez la București, Yvonne Blondel. Cea din urmă avea să lase cele mai prețioase mărturii din epocă despre ceea ce s-a întâmplat cu trenul de etapă.

Parcurgând distanța de la Galați la Ciurea, trenul a făcut numeroase opriri pentru a lua alți și alți pasageri care fugeau din calea războiului cât mai către nord. Au fost adăugate și alte vagoane iar trenul devenise supraaglomerat, mult peste capacitatea sa. Pasagerii stăteau pe vagoane, pe scări și între tampoane, în ciuda gerului mușcător. De altfel, o parte au murit înghețați pe acoperișul vagoanelor sau au fost aruncați de vântul puternic. „Spre groaza noastră, un bărbat şi un băieţel de 10 ani au fost daţi jos îngheţaţi. Alte umbre ce se clătinau, împietrite de frig, povesteau că, la unele curbe, mai mulţi oameni ,bărbaţi şi femei, fuseseră aruncaţi de pe tren”, scria Yvonne Blondel. Trenul era încălzit doar cu niște lămpi pe bază de gaz care nu făceau față. Gerul, aglomerația infernală, orele de întârziere nu făceau decât să prevestească sfârșitul tragic al acelei călătorii.

Ajuns în gara de la Bârlad, trenul a fost nevoit să staționeze aproape toată noaptea din cauza zăpezii abundente căzute pe linia de cale ferată. Ore în șir, angajații de la CFR și militarii au muncit cu lopețile pentru a debloca linia. Între timp a fost verificată starea tehnică a locomotivelor și a sistemelor de frânare. Totul era în regulă. A fost o noapte de coșmar. Frig și ninsoare. Oamenii înghețau cu totul. Abia către dimineață zăpada s-a oprit. Oamenii au intrat din nou în funcțiune cu lopețile și trenul era gata de plecare. Locomotivele s-au pus în mișcare. Mai avea de parcurs 120 de kilometri, dar din cauza condițiilor grele de iarnă trenul se mișca greu. În cele din urmă, ajunge la Bârnova, la 48 de kilometri de Iași si o distanță de opt kilometri de stația Ciurea. A fost efectuată ultima verificare a frânelor de la vagoane. Erau frâne cu aer Westinghouse, acționate prin intermediul unor conducte cu robineți. În urma verificării s-a constatat că totul era în regulă. Trenul a plecat mai departe. Era doar la un pas de destinație.

Un dezastru total: 1000 de vieți pierdute

Trenul se află în plină deplasare către Ciurea. A intrat pe porțiunea în pantă din apropierea gării. A prins viteză, mecanicii au încearcat să frâneze, însa frânele au cedat. Deși conductorii de vagoane au încercat sa acționeze manual frânele, din cauza aglomerației nu au avut prea mare succes. Trenul a coborât către stație cu 95 de kilometri la oră, așa cum se va descoperi ulterior pe acul înțepenit al vitezometrului. În stație se afla o locomotivă staționată pe linie și câteva vagoane cu muniție de război. Impactul era inevitabil. Mecanicii au început să semnalizeze cu disperare către stație. Un impiegat fuge și trage rapid macazul pentru a direcționa trenul scăpat de sub control pe linia 2, unde nu se afla nimic în calea lui. Din cauza vitezei foarte mari, doar locomotivele și un vagon reușesc să intre pe linia doi. Restul trenului se rupe efectiv de locomotivă și primele vagoane, izbindu-se în mare viteză de locomotiva staționată. Era ora 1.00, în ziua de 13 ianuarie.

Sobele din vagoane și cazanele locomotivei staționate provoacă imediat un incendiu catastrofal. La scurt timp se aprind și vagoanele cu muniție aflate în apropiere și se produce o explozie devastatoare. Oamenii mor pe capete în condiții groaznice, o parte striviți de vagoane, unii izbiți puternic, alții arși de vii. Vagoanele ardeau ca o torță. Puțini au scăpat cu viață. Este vorba despre cei care se aflau în primul vagon și câțiva care s-au mișcat suficient de repede în vagoanele din spate. Yvonne Blondel, unul dintre supraviețuitori, a fost salvată de doi militari francezi care au scos-o imediat din vagonul controsionat înainte să fie arsă de vie. Culmea, o parte dintre cei care călătoreau pe vagoane s-au salvat aruncați în stratul mare de zăpadă din apropiere. Alții au fost salvați de intervenția promptă și hotărâtă a două companii de soldați români și două de soldați ruși aflați în apropierea gării. I-au ajutat și soldații depozitului de muniții de lângă gară dar și CFR-riștii.

„A fost acolo iadul adevărat în toată grozăvenia lui și puținii care au scăpat cu viață erau ca nebuni de oroarea scenelor ce s-au petrecut sub ochii lor”, scria Elena Iamandi. „În trecere prin Ciurea am privit dezastrul: vagoane sfărâmate, arse şi echipele de lucrători scoteau încă morţii de sub ruine. În spatele gărei erau înşiraţi pe patru rânduri morţii… Erau multe sute. Cu ochii scoşi, capetele sparte, braţe detaşate, mâini, picioare, momâi arse. Femei, ofiţeri, soldaţi”, scria Nicolae Dunăreanu, în „La Ciurea”. Se preconizează că au fost peste 1000 de morți. Cu toate acestea, nimeni nu știa cu adevărat amploare dezastrului. I. G Duca spunea că sunt 800 de morți și alte sute de răniți. Alții avansau cifra de 300 de morți. Cert este că dintre sutele de răniți, mulți au murit în zilele următoare. În general, s-a considerat că au fost 1000 de decese, probabil cu tot cu răniții care au decedat zilele următoare.

Morți aruncați în groapa comună, cadavre jefuite

Problema numărării morților a fost îngreunată de faptul că majoritatea victimelor nu puteau fi identificate. În condițiile grele ale războiului, cadavrele au fost efectiv aruncate într-o groapă comună. Cei care au putut fi identificați au fost preluați și înmormânați de familii. Au murit inclusiv oficiali francezi, Vasile Cantacuzino, locotenent în armata română iar istoricul Vasile Pârvan a fost grav rănit. Marele geograf George Vâlsan a rămas cu sechele pe viață. Groapa comună a fost săpată la 500 de metri de gară.

În timpul nopții, fără scrupule, zeci de jefuitori au intrat printre vagoanele fumegânde și au jefuit morții. A urmat o anchetă, dar fără prea mari rezultate. Nici până astăzi nu se știe exact din ce cauză s-a produs tragedia. Ziarul „Mișcarea” scria că totul s-a produs din cauza aglomerației excesive. Unul dintre pasagerii comasați între tampoane ar fi închis accidental alimentarea cu aer al vagonului III. În plus, conductorii nu au putut ajunge din cauza oamenilor la robineții sistemului de frânare. „Am simţit perfect cum trenul a sărit de pe şine ca o reptilă monstruoasă de fier şi de oţel, trăgându-i pe toţi călătorii săi spre mutilare sau spre marea călătorie de dincolo… Aveam senzaţia că sunt aruncată în fundul unui puţ, o ploaie de obiecte alunecând în jurul corpului meu… Cât a durat acest supliciu? Câteva minute, dar mie mi s-a părut interminabil”, scria Yvonne Blondel.