Astăzi se împlinesc 90 de ani de la nașterea poetului de geniu, considerat deopotrivă de critică și de public unul dintre cei mai importanţi scriitori români din toate timpurile.

Pe 31 martie 1933 venea pe lume Nichita Stănescu . Tatăl său era un comerciant înstărit din Ploiești, Nicolae Stănescu, iar mama sa o refugiată din Rusia și fiică de general, Tatiana Cereaciuchina. Tânărul Nichita a făcut Liceul Sfinții Petru și Pavel din Ploiești (944 – 1952), apoi Facultatea de Filologie la Universitatea din București (1952 – 1957).

În 1952 s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962, s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, iar această poveste de iubire a inspirat volumul „O viziune a sentimentelor“ (1964).

A avut apoi o relație de lungă durată cu poeta Gabriela Melinescu, care l-a inspirat în opera sa și pe care a susținut-o în carieră. Însă marea și ultima sa dragoste a fost tânăra studentă Todorița Tărâță, căreia poetul i-a spus Dora. Pentru poet, întâlnirea cu Dora a fost apogeul unei vieți sentimentale tumultuoase.

Nichita Stănescu era cunoscut pentru petrecerile pe care le dădea în apartamentul său din Piața Amzei și pentru care cheltuia lunar o mică avere. Avea mereu pregătite votcă şi pălincă, întucât autorului nu-i plăceau berea şi vinul. Spre deosebire de alţi poeţi, Nichita Stănescu a fost un scriitor foarte bine plătit care a cunoscut celebritatea din timpul vieţii. Regimul communist îl considera o valoare naţională, iar cărţile sale aveau tiraje foarte mari şi se epuizau imediat.

La una dintre aceste întâlniri cu prieteni din lumea artei a venit și Dora, o tânără din Iași, pe-atunci studentă la Filologie (secția Franceză) și campioană universitară la badminton. Alătui de câțiva colegi, tineri poeți care intraseră în cercul lui Nichita – Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Ion Stratan – a ajuns, în 1978, la una dintre aceste petreceri, iar întâlnirea le-a schimbat iremediabil viața atât ei, cât și lui Nichita Stănescu.

„Ne-am dus mai mulţi: Traian, Iaru, Stratan... Dar probabil că Nichita uitase de întâlnirea cu Traian şi în nici un caz nu se aştepta la cinci oaspeţi. A apărut la uşă destul de încurcat, mi s-a părut că-l deranjam şi fata bine-crescută din mine s-a simţit tare stânjenită, adică, uite, deranjăm omul... «Intraţi odată!», ne-a zis.

Au început să-şi citească poemele... A durat o după-amiază întreagă. Când au terminat toţi, Nichita mi-a zis «Hai, citeşte şi tu». «Eu nu scriu», i-am spus. «Atunci de ce-ai venit?», s-a răstit el, speriindu-mă şi mai tare. În ziua aceea n-a vrut să mă creadă, nu înţelegea de ce ar veni cineva la el dacă nu scrie poezii. Când să plecăm, Nichita a zis «M-aţi obosit şi acum mă lăsaţi singur?! Plecaţi pe rând, din sfert în sfert de oră. Şi ea - adică eu - pleacă ultima».

Am mai stat, mai venise nişte lume şi, la un moment dat, s-a întors Iaru, care a zis că şi-a uitat poemele şi pe Dora. Multă vreme Nichita i-a purtat un fel de pică lui Florin pentru că s-a întors să mă ia de lângă el. Când am plecat, mi-a spus «Să ştii că tu o să fii nevasta mea»“, declara Dora Stănescu într-un interviu acordat Iuliei Arsintescu, publicat în revista „Elle“ și republicat pe Liternet .

A durat aproape un an ca cei doi să devină apropiați, iar poetul o lua peste tot cu el pe tânăra Dora. Iar în 1982, cei doi se căsătoreau.

Nedespărțiți până la moartea lui Nichita Stănescu

„Când ne-am cunoscut, eu aveam 22 de ani şi Nichita 45. Pe urmă am împlinit 23 şi el 46 - în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact jumătatea lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare“, mărturisea Dora Stănescu.

Viața lor a continuat, efervescentă, în apartamentul mereu plin de oameni al poetului. „La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu.

Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă... Uneori rămânea câte cineva chiar şi peste noapte. Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti. Ne lega un sentiment enorm şi am făcut foarte repede echipă.

În perioada aceea, Nichita îşi dicta poemele. El spunea că un poem e o stare de spirit. În general mi-a dictat mie, oricând, ziua sau noaptea. Făcea abstracţie că era mereu lume în jur, lucrul lui continua în minte fără întrerupere, în mod firesc“, spunea soția poetului în același interviu.

Cei doi au fost nedespărțiți până la moartea lui Nichita, pe 13 decembrie 1983. După dispariția poetului, Dora Stănescu s–a mutat în Franța.