Povestea unui nou eșec al statului militaro-securist
Vaccinarea anti-COVID în România a început la finalul lui 2020, o dată cu restul UE, într-o atmosferă de isterie publică și presiune asupra sistemului sanitar. Momentul a coincis cu instalarea guvernului Cîțu după alegerile din decembrie 2020. De la bun început efortul a fost militarizat și împănat cu structuri de forță, în logica regimului Iohannis, care pakistanizase deja statul în bună măsură în anii anteriori. Campania de vaccinare a fost dată pe mâna unui obscur medic militar, colonelul Gheorghiţă, care se exprima public greoi, robotic. El a fost ulterior premiat cu funcţia de director al spitalului SRI din pădurea Baloteşti, ca să fie clară treaba. Comunicatorul principal în toată perioada aia a fost Raed Arafat, şeful DSU, o altă structură militarizată, scrie g4media.ro .
Sunt notorii conflictele între această conducere cu epoleţi a vaccinării şi Ministerul Sănătăţii, condus pâna la jumătatea lui aprilie de Vlad Voiculescu: primii nu doreau nici măcar să transmită datele civililor de la Sănătate (sau publicului), necum să-i lase să controleze ceva, să semneze contracte etc. Premierul Cîţu era complet în buzunarul “deep state” care îl numise: instalarea lui în decembrie 2020 şi impunerea ca preşedinte PNL în septembrie 2021, în dauna lui Orban, au avut un puternic aer de “comportament inautentic coordonat”, cum se zice mai nou pe internet: unei marionete i s-a dat o pălărie foarte mare, prin manevre de culise.
Dan Vîlceanu, fost ministru de finanţe şi apropiat al lui Cîţu, a declarat la un moment dat că formarea guvernului se negociase la vila K2 şi fusese intermediată de Hellvig, şeful SRI; declaraţia a rămas necontrazisă.
Sistemul militaro-intelligence care a preluat din prima clipă controlul vaccinării a eşuat lamentabil dacă ne uităm pe cifre. În prima etapă, cât lumea a dorit să se vaccineze, în cap cu personalul medical, s-a văzut reflexul natural de a crea regimuri de favoare şi priorităţi pentru ei şi familiile lor: “specialii”. După ce s-a epuizat populaţia convinsă de utilitatea vaccinurilor, sistemul n-a mai fost în stare să convingă oameni în plus, dar nici n-a lăsat pe altcineva să preia sarcina. Şi culmea-i că premizele nu erau rele: un sondaj din septembrie 2020 indica o intenție de vaccinare de circa 58%, comparabilă cu Europa de Vest, deci n-ar fi fost imposibil.
Punctul de inflexiune a fost luna mai 2021, exact când s-a făcut comanda de 39 milioane doze, în cadrul marelui contract european. Până atunci presiunea populară fusese pentru acces la vaccin; după aceea statul a început să se roage de oameni să se vaccineze, fără succes. La faza de rapel rata a scăzut dezastruos şi a apărut marea divergenţă între România şi restul UE: Portugalia, unde campania a fost condusă tot de un militar, a încheiat cu 95% populaţie vaccinată; România cu puţin peste 40%. Nişte autorităţi necredibile, cu lideri politici puşi în faţă doar de décor, nu au putut convinge pe nimeni din cei care nu erau gata convinşi. Şi aşa am ajuns în toamna lui 2021, la valul 4 de Covid, cu 500 morţi pe zi şi complet descoperiţi în faţa bolii.
Mediatic şi în retorica publică, sistemul militaro-securist n-a fost în stare să ţină piept propagandei politice anti-vaccin – ori a fost complice cu ea şi a alimentat-o pe sub masă. Televiziunile au primit bani de la buget ca să difuzeze anunţuri, ceea ce făceau la ore de amiază sau în pauze la care nu se uita nimeni. În schimb aceleaşi posturi organizau în prime time talk-shows de mare audienţă cu mesaje vehement anti-vaccin şi invitaţi pe măsură.
Preşedintele şi guvernul au asistat indolenţi la această cădere în obscurantism a dezbaterii publice. Şefii comisiilor de specialitate din parlament (Rafila şi Streinu-Cercel) au făcut jocuri duble ori s-au dat la fund, că restricţiile şi vaccinarea prea erau impopulare iar Umefistanul era ocupat cu alte treburi, mai lucrative. Şi uite aşa, profitând de vidul instituţional, au apărut din nimic actori politici ca Şoşoacă, a urcat în topuri AUR şi s-au pus bazele pentru marele fiasco electoral din 2024.
În final rămâne întrebarea: a fost justificată achiziţia a 39 milioane doze, adică 13 milioane eligibili x 3 doze fiecare (două iniţiale plus rapel) exact în luna mai 2021? Pe de-o parte, până atunci cererea fusese mare iar scandalurile fuseseră legate tocmai de lipsa de acces, favoritisme etc. Pe de altă parte, exact atunci s-a încheiat ciclul de populaţie care dorea vaccinul şi, sub patronajul statului militarizat al cărui executant era premierul Cîţu, ratele de vaccinare s-au prăbuşit catastrofal iar politica a luat o altă turnură, total anti-vaccinistă, s-au dat declaraţii că deja “am învins pandemia” deci suntem ok şamd.
Putea cineva să prevadă acestă întorsătură apărută mai-iunie 2021? Măcar sondorii de opinie care servesc “elita politico-militară”, cum inspirat a început să fie numit în podcasturi sistemul de care vorbesc aici? Se mai putea drege ceva din contractul cu Pfizer în anii care au urmat, când atât la guvern cât şi la Sănătate s-au instalat solid oameni ai aceste elite politico-militare, care au ajuns la vârf tocmai fiindcă au învăţat că non-decizia şi non-asumarea sunt perfecte pentru carieră? Şi cine să intervină, când decidenţii reali îşi crează politicieni-hologramă, cu biografii fake, pentru a semna cu mâna lor ce e de semnat şi a fi feriţi ei înşişi de răspundere? Când e vorba de hotărâre şi asumare, statul român are un mare gol în mijloc, exact acolo unde sunt îngrămădite pensiile şi lefurile speciale.
Cazul celor 39 de milioane de doze nu e, în esență, un scandal despre o chestiune tehnică izolată, ci despre un eșec sistemic pe termen lung care ni s-a spart tuturor în cap la alegerile din noiembrie 2024: guvernarea cu militarizare, legea tăcerii, şmechereli mărunte pe sub masă şi zero preocupare pentru problemele mari şi importante. Decizia din mai 2021 o fi fost defensiv corectă într-un context de incertitudine şi spaimă socială maximă, dar a devenit ulterior catastrofală într-un sistem incapabil să-și adapteze politica la realitatea socială, să-şi asume ce face, să explice și să câștige încrederea publicului.
Or, aici e miza noastră reală, dincolo de episodul vaccinării: în politicile publice gestionarea riscului în condiții de incertitudine presupune fermitate, comunicare publică bună şi onestă, redundanță și anticiparea scenariilor negative. Orice decizie riscantă dar necesară e atacabilă post-factum. Dacă statul e slab, incoerent sau necredibil, episoadele devin muniție perfectă pentru populism. Partidele extremiste nu trebuie să demonstreze că un curs de acţiune a fost greșit la momentul când a fost hotărât; e suficient să arate că e costisitor acum. Într-o societate în care încrederea a fost deja erodată, detaliile de timing şi context devin irelevante.
