Povestea unuia dintre cei mai controversați lideri ai Rusiei. Se temea de asasinate, era un familist convins și îi plăcea alcoolul

Părintele naționalismului conservator și teocratic rusesc, ale cărui influențe se simt, parțial, și astăzi, a fost țarul Alexandru al III-lea, un inamic al reformelor și al libertăților cetățenești. Politicile sale cu iz dictatorial au sădit germenii Revoluției Ruse din 1917.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul Țarist era una dintre cele mai mari state europene. Cu toate acestea, era un uriaș măcinat de numeroase probleme interne. Un teritoriu vast, cu o structură socială arhaică, dominată masiv de o populație țărănească. Recensământul din 1897 arăta că aproximativ 82% din populație era formată din țărani, majoritatea săraci. La toate acestea, odată cu industrializarea, s-a adăugat o cohortă de muncitori săraci, munciți până la epuizare și prost plătiți, cazați în mahalale insalubre urbane unde domnea foametea și alcoolismul. Tocmai de aceea, această perioadă a fost marcată de tensiuni profunde, cauzate parțial și de eliberarea din iobăgie a țăranilor în anul 1861, reformă care, la fel ca în Principatele Române, nu a adus prosperitate, ci a creat o țărănime dependentă economic și copleșită de datorii. În Rusia sfârșitului de secol XIX, majoritatea absolută a populației locuia la țară, în sate, urmând tradiții și moduri de viață ancestrale. Țăranii erau obligați să plătească sume mari pentru pământul primit, ceea ce a dus la sărăcie extremă. „Foamea de pământ” era acută, deoarece loturile erau adesea prea mici pentru a susține familiile în creștere.

În plus, majoritatea covârșitoare a țărănimii era analfabetă. Sărăcia, foametea și dorința de emancipare a intelectualității ruse, la care se adăuga și pătrunderea marxismului în tot mai multe straturi sociale ale societății, au dus la mișcări de proteste, revolte și mișcări teroriste, cu asasinate și atentate, care au marcat politica internă rusească a acestei perioade. În acest context, pe tronul Imperiului Țarist a urcat Alexandru al III-lea, fiul reformatorului Alexandru al II-lea. Traumatizat de asasinarea tatălui său și beneficiind de o educație conservator-naționalistă și religioasă, acesta a anulat politicile de reforme progresiste și a preferat o abordare conservator-teocratică, cu elemente de dictatură, prin care a impus un control dur al statului și o politică amplă de rusificare în teritoriile subordonate imperiului rus. Alexandru al III-lea a condus cu o mână de fier Rusia, transformând-o într-un stat naționalist, conservator și profund religios.

„Alexandru al III-lea nu arăta ca un suveran, cu înfățișarea sa neîngrijită, de urs. Părea mai degrabă un țăran rus din provinciile centrale, într-o haină de piele de oaie. Dar, deși manierele sale nu erau slefuite, inima sa fină, caracterul său puternic, calmul său, simțul corectitudinii, toate se reflectau pe chipul său, dându-i o înfățișare de adevărată măreție”, îl descria un contemporan. Politica sa dură, prin limitarea libertăților cetățenești, a inflamat tensiunile din societatea rusă și a sădit germenii Revoluției Ruse din 1917, cea în care, fiul său Nicolae, ultimul țar al Rusiei, își va pierde viața.

Un prinț rus cu sânge german care nu s-a născut pentru a fi țar

Alexandru al III-lea s-a născut la 10 martie 1845 în orașul Sankt Petersburg, capitala Imperiului Rus . Era fiul împăratului Alexandru al II-lea al Rusiei și al împărătesei Maria Alexandrovna (Maria de Hessa și de Rin, o principesă nemțoaică). Proveneau din marea dinastie Romanov care conducea Rusia încă din anul 1613, iar imperiul devenise una dintre cele mai mari și mai influente puteri ale Europei și ale lumii. Cu toate acestea, se confrunta cu problemele grave amintite mai sus.

Tocmai de aceea, tatăl lui Alexandru al III-lea, țarul Alexandru al II-lea a inițiat o amplă politică de reforme. De exemplu, reforma juridică din 1864 a fost una dintre cele mai moderne din Europa la acel moment. Ea a introdus principii noi în justiția rusă, precum egalitatea tuturor în fața legii, juriului în procese penale și independența judecătorilor. Printre cele mai importante reforme ale lui Alexandru al II-lea au fost eliberarea din șerbie a peste 25 de milioane de țărani și educația. Alexandru al III-lea a fost educat de Boris Perovski, fost comandant al Inginerilor de Comunicați. Ceilalți tutori ai marelui duce au fost savanți ruși de renume, precum Jacob Grot, baronul Modest Korf, generalul Mihail Dragomirov și Konstantin Pobedonostsev.

Alexandru a primit o educație bună și cunoștea germana, franceza și engleza. Scriitorul său preferat a fost Mihail Lermontov și a învățat să cânte la cornul francez. Cu toate acestea, sub influența profesorului și consilierului politic Konstantin Pobedonostev, un personaj conservator și care susținea influența Bisericii Ortodoxe în afacerile statului, educația lui Alexandru al III-lea a fost orientată mai ales spre conservatorism și naționalism. Avea un fizic impunător, fiind educat în spirit militar. De altfel, s-a descurcat bine în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, cel care a adus independența Principatelor Române. În acest conflict militar a comandat detașamentul Ruschuksky și a fost decorat cu Ordinul Sfântul Gheorghe (clasa a doua). În mod normal, Alexandru al III-lea nu ar fi avut drept la tron, fiind al treilea copil al lui Alexandru al II-lea. Prințul moștenitor era fratele său mai mare, Nicolae. Pe 12 aprilie 1865, fratele său moare subit, iar Alexandru ajunge peste noapte moștenitor al tronului rus.

Trauma asasinatului și evenimentul tragic care a schimbat istoria Rusiei

Totuși, reformele lui Alexandru al II-lea, deși numeroase și de bun augur, nu au rezolvat toate problemele sociale. Nemulțumirile țăranilor, ale muncitorilor și ale intelectualilor radicali au continuat să crească. În cele din urmă, aceste tensiuni au dus la asasinarea împăratului Alexandru al II-lea, în 1881, de către organizația revoluționară Narodnaia Volia. Practic, Alexandru al III-lea, care nu avusese inițial drept la tron, ajunge țar în locul tatălui său.

Moartea violentă a tatălui său a avut un impact profund asupra noului țar. În loc să continue reformele liberale inițiate de Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea a decis să adopte o politică strict conservatoare și să întărească sistemul autocratic. În ziua morții tatălui său, noul țar a părăsit Palatul de Iarnă și s-a închis în Gatcina, unde palatul regal avea un pasaj subteran care ducea la parc. Gatcina a rămas ascunzătoarea lui timp de mulți ani. De acolo, a început să restabilească legea și ordinea în Rusia. Alexandru al III-lea se temea de atacurile teroriste care bântuiseră existența familiei sale de la mijlocul anilor 1860. Din același motiv, a amânat încoronarea sa la Moscova cu doi ani și jumătate. Zi și noapte, santinelele păzeau camerele „prizonierului din Gatcina”, așa cum era cunoscut țarul în mod popular.

Fostul tutore al lui Alexandru, Konstantin Pobedonostsev, l-a sfătuit pe împărat să încuie "întotdeauna ușa înainte de culcare, nu numai în dormitor, ci și în toate camerele adiacente, până la ușa exterioară. Să verifice în fiecare seară, înainte de culcare, dacă santinelele sunt încă acolo fiindcă gâturile lor pot fi tăiate atât de ușor. Țarul trebuia, de asemenea, să se uite sub mobilă pentru a vedea dacă totul este în ordine”.

Alexandru a moștenit tronul într-o perioadă dificilă pentru Rusia. O jumătate a societății era nemulțumită de ritmul lent al reformelor, în timp ce cealaltă jumătate se temea de schimbare. Economia rusă încă nu își revenise după războiul cu Turcia. Teroarea pe scară largă dezlănțuită de revoluționari dusese la formarea unui grup contrarevoluționar de monarhiști numit Sfânta Miliție. Abia pe 15 mai 1883 a avut loc încoronarea oficială. „Nu consider acea zi o sărbătoare și nu accept nicio felicitare”, preciza Alexandru al III-lea.

Alexandru al III-lea avea motive întemeiate să se teamă de asasini. În anii 1880, organizatia, „Voința Poporului” a pus la cale cel puțin cinci atentate la viața sa. Din cauza paranoiei sale, se spune că l-a împușcat pe un ofițer de gardă, pe baronul von Reutern. Țarul a intrat pe neașteptate în camera de gardă și l-a văzut pe Reutern ascunzând ceva la spate. Crezând că este o armă sau o bombă, l-a împușcat pe ofițer, dar era doar o țigară.

Un naționalist adversar al reformelor occidentale

Poate și din cauza paranoei și a sentimentului de insecuritate cauzat de atentate și organizațiile radicale care înfloriseră în societatea rusă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Alexandru al III-lea a fost efectiv un inamic al reformelor occidentale și al occidentalizării excesive a Rusiei. Din contră, era un naționalist care susținea rusificarea întregului teritoriu, adică inclusiv a provinciilor locuite de alte etnii care făceau parte din Imperiul Țarist. Domnia sa s-a caracterizat printr-o orientare politică profund conservatoare, prin întărirea autorității imperiale și prin încercarea de a menține stabilitatea unui imperiu vast și complex. Deși a condus într-o perioadă relativ pașnică din punct de vedere militar, politica sa internă a fost marcată de restrângerea libertăților și de consolidarea autocrației.

Alexandru a ajuns să creadă că stabilitatea Rusiei depinde de autoritatea absolută a țarului și de menținerea tradițiilor. În primul său manifest politic important, el a declarat că va menține principiul autocrației imperiale ca fundament al statului rus. În plus, politica sa a fost orientată spre întărirea puterii statului și limitarea influenței ideilor revoluționare. Printre principalele măsuri adoptate se numără și limitarea reformelor și controlul politic.

Administrația locală a fost reorganizată pentru a permite controlul mai strict al guvernului asupra provinciilor. Totodată, a fost introdusă cenzura și supravegherea intelectualilor. Universitățile și presa au fost supuse unor reguli stricte și asta fiindcă autoritățile se temeau că mediile intelectuale ar putea deveni centre ale mișcărilor revoluționare. Nu în ultimul rând, a întărit poliția secretă, extinzând în paralel activitatea poliției politice pentru a supraveghea organizațiile radicale și pentru a preveni atentatele sau revoltele.

Una dintre cele mai controversate politici ale domniei sale a fost procesul de „rusificare”. Această politică urmărea consolidarea identității ruse în întregul imperiu, care era format din numeroase popoare și culturi. Autoritățile au promovat limba rusă, cultura rusă și religia ortodoxă în regiuni precum țările baltice, zone din Polonia și în Basarabia. Pe scurt, o formă de dictatură țaristă, de factură naționalistă și teocratică.

În plus, în timpul domniei lui Alexandru al III-lea, situația evreilor din Imperiul Rus s-a deteriorat considerabil. Deși țarul nu a organizat personal pogromurile, politicile statului și atmosfera din acea perioadă au favorizat persecuțiile, discriminarea legală și izbucnirea unor revolte violente împotriva comunităților evreiești. Primele pogromuri au fost organizate după moartea lui Alexandru al II-lea, când în societatea rusă s-au răspândit zvonuri și teorii conspiraționiste care îi acuzau pe evrei de implicare în mișcările revoluționare. Aceste acuzații au alimentat sentimente antisemite deja existente. Cea mai importantă măsură oficială anti-evreiască din timpul lui Alexandru al III-lea a fost adoptarea „Legilor din mai”, în 1882, prin care se limita dreptul evreilor de a locui în sate, se restricționa cumpărarea/ închirierea de pământ și activitățile comerciale. Aceste legi au fost urmate de alte pogromuri violente. Practic, evreii au fost scoși țapi ispășitori pentru problemele nerezolvate ale societății rusești.

A doua față a țarului

Alexandru al III-lea a fost un personaj controversat. Pe de o parte era adeptul unei monarhii absolutiste, cu accente dictatoriale, un adversar al reformelor occidentale, un promotor al naționalismului și al unor legi cu caracter antisemit. De cealaltă parte, cei care-l cunoscuseră pe țar îl considerau un om de cuvânt, un om cu suflet mare și un familist exemplar. Mai mult, în domnia sa autoritară, Alexandru al III-lea a adus, cel puțin o perioadă, liniștea în Rusia. Deși era conservator în plan politic, Alexandru al III-lea a susținut dezvoltarea economică a imperiului. În timpul domniei sale au fost realizate investiții importante în infrastructură și industrie.

Unul dintre cele mai ambițioase proiecte începute în această perioadă a fost construcția Transsiberiaanului, o linie feroviară uriașă care urma să lege partea europeană a Rusiei de Siberia și de Oceanul Pacific. Acest proiect a contribuit la dezvoltarea economică și la integrarea teritoriilor îndepărtate ale imperiului. El a fondat Banca Funciară Țărănească, a abolit taxa pe cap introdusă de Petru cel Mare și a reglementat condițiile de muncă în fabrici, limitând orele lucrate de femei și copii.

„Alexandru al III-lea avea o voință și un caracter de oțel. Era un om de cuvânt, de o nobilitate regală.(...) Avea o minte și o educație mediocre. Era curajos”, scria contele Sergei Witte. Era puternic fizic și profund religios. Împăratului nu-i plăceau minciunile, lingușirile, bârfele, ceremoniile sau discursurile lungi. În viața sa privată, era modest și simplu. Îi plăcea să mănânce, să bea și să vâneze. Era un familist convins. Alexandru al III-lea era căsătorit cu prințesa Dagmar a Danermarcei. Căsătoria lor a fost considerată una fericită, iar cuplul imperial a avut mai mulți copii. Cel mai cunoscut dintre aceștia a fost viitorul împărat Nicolae al II-lea, ultimul țar al Rusiei.

În politica externă, Alexandru al III-lea a adoptat o atitudine prudentă și moderată. Spre deosebire de alți conducători europeni ai epocii, el a evitat implicarea în războaie majore. Din acest motiv, în istoriografie este uneori numit „țarul pacificator”. Un moment important al diplomației ruse a fost apropierea de Franța, care a dus la formarea alianței franco-ruse în anii 1890. Această alianță a schimbat echilibrul politic al Europei și a influențat sistemul de alianțe care va preceda Primul Război Mondial.

Autocrația care a semănat germenii revoluției

Cu toate acestea, absolutismul și măsurile dictatoriale luate de țarul Alexandru al III-lea au semănat germenii Revoluției Ruse. Pe de o parte, domnia sa a fost una stabilă și relativ pașnică, iar Rusia a cunoscut o dezvoltare economică semnificativă. Pe de altă parte, politica autoritară și refuzul reformelor politice au contribuit la acumularea tensiunilor sociale care aveau să ducă la Revoluția Rusă din 1917 și la sfârșitul dinastiei Romanov. De ceea ce s-a temut, nu a scăpat. Alexandru al III-lea a murit la 1 noiembrie 1894 în reședința imperială de la Livadia, în Crimeea. Cel mai probabil a suferea de o nefrită cronică (adică o boală a rinichilor). Starea sa de sănătate s-a deteriorat după un accident grav de tren în 1888, afecțiunea fiind agravată de consumul continuu de alcool, în ciuda recomandărilor medicale de a renunța. Se spune că avea buzunare secrete pe interiorul cizmelor, unde strecura sticluțele cu votcă.