După alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, România a intrat într-o nouă etapă a relației strategice cu Statele Unite, una dominată de pragmatism. Prin retragerea a aproape 1.000 de militari din țara noastră, la finalul anului trecut, Bucureștiul a primit un semnal clar că garanțiile de securitate se mențin doar prin investiții masive. Într-o analiză pentru Adevărul, Iulia Joja, profesor adjunct la Universitatea Georgetown și cercetător specializat în securitatea europeană, arată care sunt argumentele pe care le-ar putea utiliza România în negocierile cu administrația Trump pentru consolidarea angajamentului american la Marea Neagră.

Securitatea flancului estic nu mai este privită unitar la Washington. În timp ce Statele Unite își reevaluează prezența globală, concentrându-se tot mai mult pe emisfera vestică și competiția cu Asia, România riscă să piardă teren dacă nu se adaptează rapid noilor politici de la Casa Albă.

„Obiectivul principal, așa cum îl formulează administrația, cum îl formulează președintele, este de a determina europenii să își asume mai multă responsabilitate și, astfel, o parte mai mare din costuri pentru propria securitate. În condițiile în care reproșul este mai ales în raport cu Europa de Vest, Europa Occidentală, că a trăit prea mult din dividendele păcii și că, până recent, a existat o împărțire a responsabilității, de-a lungul ultimelor decenii, de fapt din ’45 încoace. A existat o împărțire a responsabilității în baza celui de-al Doilea Război Mondial, în baza organizațiilor internaționale precum NATO, ca Statele Unite să contribuie mai semnificativ la securitatea transatlantică și, în schimb, europenii să ofere până la urmă Statelor Unite acces la Europa. (...) Această ecuație este acum schimbată de către Statele Unite, în baza faptului că Europa este una dintre cele mai prospere regiuni din lume și, deci, responsabilizarea Europei de a acoperi cea mai mare parte a costurilor pentru propria securitate”, arată Iulia Joja.

Semnalul de alarmă: Retragerea trupelor și „planul secund”

Retragerea recentă a unui contingent de 1000 de militari americani din România a ridicat întrebări legitime despre angajamentul SUA. Iulia Joja explică faptul că această mișcare face parte dintr-o strategie mai amplă a Washingtonului de a-și flexibiliza forțele, așteptarea fiind ca aliații să umple golurile lăsate.

„Statele Unite rămân cea mai mare putere militară din lume, dar (...) are ca obiectiv responsabilizarea aliaților și partenerilor, astfel încât prezența militară și strategică a Statelor Unite (...) să fie mai flexibilă și să existe capacitatea ca Statele Unite să își reducă din capabilitățile militare în aceste regiuni, pentru ca partenerii și aliații să compenseze”, afirmă Iulia Joja.

Analista subliniază că, spre deosebire de deceniile trecute, focusul american se îndreptă spre emisfera vestică.

„Vedem din Strategia Națională de Securitate că Statele Unite se concentrează (...) mult mai mult pe ceea ce numesc ei emisfera vestică, dar mai ales Americile”, a subliniat Iulia Joja.

De ce Polonia primește trupe, iar România nu

Întrebată ce ar putea oferi România la schimb pentru a beneficia de o prezență militară americană menținută sau sporită, Iulia Joja face o comparație cu Polonia. Varșovia a devenit „elevul model” al flancului estic tocmai pentru că a înțeles natura tranzacțională a administrației Trump.

„Vorbim de flancul estic. Polonia (...) are una dintre cele mai puternice forțe militare din Europa în acest moment, la care a contribuit semnificativ și unde Statele Unite nu au decis, până în acest moment, să retragă trupe sau capabilități. De ce? (...) Pentru că Polonia contribuie cel mai semnificativ la propria securitate.”, subliniază analista.

În timp ce liderii polonezi pun pe masă contracte de zeci de miliarde de dolari, România a rămas în urmă la capitolul achiziții critice și alocări bugetare reale.

„Când polonezii au venit aici luna trecută (...) americanii discutau despre relația bilaterală începând cu ceea ce oferă și spuneau că Polonia a investit cincizeci de miliarde în capabilități militare americane. Polonia are de câțiva ani un buget de peste patru virgulă ceva la sută pentru apărare”, explică experta.

Vulnerabilitatea României

Analiza Iuliei Joja scoate la iveală un decalaj îngrijorător între pretențiile de securitate ale României și realitatea din teren. Într-o perioadă critică (2022-2023), în timp ce războiul se desfășura la graniță, România abia atingea pragul minim NATO de 2% din PIB, în timp ce Polonia își dubla eforturile.

„Polonia, în 2022 și 2023, încerca să nu arate cât de mult cheltuie pe apărare, în timp ce România, celălalt stat foarte important, al doilea cel mai important stat de pe flancul estic, era undeva la doi virgulă la sută. Nu atingeam, în momentul în care Trump s-a întors la putere, 2,5%”, atrage atenția Joja.

Mai mult, experta indică probleme structurale majore în Armata română, comparativ cu forța voluntară extinsă a polonezilor:

„Polonia își creează o forță militară amplă (...) în timp ce în România avem probleme foarte mari. Toate aceste aspecte contează. Cât investește România în propria securitate și apărare pentru a demonstra aliaților și partenerilor, în mod special Statelor Unite, că este capabilă și motivată (...) este, în acest moment, insuficient. Când și-l va crește și își va mări investițiile, vom avea mai multe argumente pentru a convinge partenerii Statelor Unite și nu numai să ofere mai multă securitate.”, subliniază analista.