A fost un jurist şi profesor de filosofie român, om politic, deputat în parlamentul revoluţionar maghiar din timpul Revoluţiei de la 1848 (Dieta de la Debreţin), apoi avocat în Budapesta.

Eftimie Murgu s-a născut în 28 decembrie 1805, la Rudăria (Caras-Severin) şi a murit în 12 mai 1870, la Budapesta.

Eftimie Murgu şi-a petrecut doar o parte din copilăriei la Rudăria pentru că în 1815 tatăl său, Samu Murgu, ofiţer în armata imperial, este mutat în cadrul regimentului de graniţă din Caransebeş.

Urmează facultatea de filosofie din Szeged, pe care o termină în1827, apoi, în 1830 termină facultatea de drept de la Universitatea din Pesta, pentru ca în 1834 să obţină titlul de doctor al Universităţii din Pesta, specialitatea - drept universal. Pe lângă română, vorbea fluent latina, maghiara, germana, greaca şi slavona.

Este iniţiat în tainele francmasoneriei la Iaşi în 1834, iar apoi devine Venerabilul unei loji din capitala Moldovei.

Între anii 1836-1840 a predat "logică" şi "drept roman" la Bucureşti. Între elevii săi, s-au remarcat Nicolae Bălcescu şi Constantin A. Rosseti.

În 1840 a fost expulzat din Ţara Românescă, fiind acuzat de un complot. Până în 1845 a trăit la Lugoj, luptând pentru autonomia Bisericii Ortodoxe Române faţă de cea sârbescă.

A luptat împotriva absolutismului habsburgic

În toată activitatea sa Eftimie Murgu a fost un mare adversar al absolutismului habsburgic. În 1849, în Dieta de la Debrecen votează detronarea habsburgilor, fapt care va constitui unul din principalele acte de acuzare în urma cărora va fi condamnat la moarte de austrieci.

El s-a declarat împotriva oligarhiei Bisericii Ortodoxe Sârbeşti conduse de Iosif Rajacič, dispută ce avea ca temei şi scop obţinerea dreptului ca Biserica Ortodoxă din Banat şi Transilvania să-şi desfăşoare activitatea în limba maternă.

În concepţia sa revoluţionară, Eftimie Murgu era un adept înflăcărat al ideii de republică, un neobosit luptător pentru desfiinţarea relaţiilor feudale cât şi pentru unitate naţională a românilor.

În iarna anului 1848 Eftimie Murgu era la a doua detenţie, iar la 6 februarie procesul lui se reia; el cerând să fie dus în faţa împăratului. Astfel, datorită manifestaţiilor tineretului român şi maghiar din Pesta, Murgu este eliberat la 9 aprilie.

A continuat lupta pentru automia Bisericii Române şi pentru folosirea limbii române în administraţia publică.

După câteva zile i se propune de către Timotei Cipariu să prezideze Adunarea de la Blaj, ”ofertă” pe care o refuză.

La 24 iunie este ales deputat simultan în circumscripţiile electorale Lugoj, Oraviţa şi Făget.

Cu ocazia validărilor la şedinţa Adunării Naţionale din 6 iulie 1948 va opta pentru mandatul Lugojului. Obţine dreptul de a convoca o adunare populară la Lugoj şi la 27 iunie în deschiderea adunării este proclamat preşedinte al acesteia.

Căpitan general al Banatului

Marea Adunare Naţională de la Lugoj, din 15 iunie 1848, al cărei preşedinte a fost propus, a cerut, printre altele, următoarele: înfiinţarea unei armate populare române prin înarmarea poporului, organizarea Banatului ca un căpitanat general al Banatului, numirea lui Eftimie Murgu căpitan general al Banatului, recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în tot Banatul şi independenţa Bisericii Române din Banat.

Eftimie Murgu votează detronarea habsburgilor (1849) cât şi noua lege a naţionalităţilor care cuprindea obţinerea unor drepturi minimale pentru români, precum şi reorganizarea unei legiuni române.

Pentru curajul avut de a vota împotriva habsburgilor este arestat la 22 august şi condamnat la moarte pentru "înaltă trădare faţă de monarhia habsburgică".

Pedeapsa i se comută la patru ani de închisoare pe care-i va executa în închisoarea din Iosefstadt din Boemia. După ce iese din închisoare mai candidează o dată pentru funcţia de deputat în Dietă şi în 1861 este ales deputat de circumscripţia electorală din Moraviţa, iar în 1865 scrie ultima lucrare intitulată "Despre memorandumul Congresului Sîrbesc"; activitatea fiindu-i îngrădită de faptul că închisorile l-au slăbit foarte mult.

Ultimii săi ani i-a petrecut în singurătate la Vac şi Buda, unde moare în data de 12 mai 1870.