Mulți observatori ai Rusiei continuă să spere că statul rus va ajunge să se comporte ca un actor responsabil pe scena internațională. Evoluțiile recente sugerează însă că impulsul imperial rămâne o constantă dificil de abandonat.

După destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, a existat pentru scurt timp impresia că elitele politice și societatea rusă au acceptat pierderea imperiului. Federația Rusă – cea mai mare și mai populată dintre fostele republici sovietice – părea să se îndrepte spre construirea unui stat-națiune democratic, recunoscând independența celorlalte republici.

La aproape 34 de ani distanță, această traiectorie a fost inversată. În locul unei democrații fragile, Rusia a revenit la un sistem autoritar, iar prin războiul declanșat împotriva Ucrainei încearcă să se reafirme ca putere imperială, scrie, în Kyiv Post, Bohdan Klid, director de cercetare al Consorțiului de Cercetare și Educație Holodomor (HREC) din cadrul Institutului Canadian de Studii Ucrainene (CIUS), Universitatea din Alberta.

Un tipar istoric recurent

Nu este pentru prima dată când Rusia ratează sau abandonează o șansă de democratizare după prăbușirea unui imperiu. O situație similară a apărut în 1917, după Revoluția din Februarie, când căderea monarhiei a deschis o scurtă perioadă de libertăți democratice și autodeterminare pentru popoarele neruse ale imperiului. Ucraina, de exemplu, și-a creat propriile instituții politice.

Această deschidere a fost însă curmată rapid. Lovitura de stat bolșevică din noiembrie 1917 a pus capăt procesului democratic, iar noul regim a recurs la forță pentru a recuceri teritorii pierdute, inclusiv Ucraina și Georgia. În 1922, un nou imperiu a fost formalizat sub forma Uniunii Sovietice.

De-a lungul deceniilor următoare, politica externă sovietică a fost marcată de intervenții militare, expansiune teritorială și confruntare cu Occidentul, în paralel cu un control intern rigid și represiv. Menținerea imperiului a necesitat utilizarea constantă a forței, atât în exterior, cât și în interior.

Această evoluție a contrastat cu tendințele dominante ale secolului XX, când majoritatea imperiilor europene s-au destrămat, fiind înlocuite de state-națiune independente, subliniază expertul.

Lumea post-sovietică

Prăbușirea URSS în 1991 a părut să marcheze sfârșitul ultimului mare imperiu continental. Pentru Rusia, acest moment a oferit o a doua oportunitate istorică de a construi un stat democratic funcțional.

Administrația lui Boris Elțîn a renunțat la comunism, dar a recurs rapid la forță pentru a rezolva crize interne, inclusiv conflictul constituțional din 1993 și războiul din Cecenia, lansat în 1994. În plan extern, Rusia a intervenit militar în alte foste republici sovietice, precum Moldova și Georgia, iar relațiile cu Ucraina au fost tensionate încă din primii ani post-sovietici.

Ideea că Rusia are dreptul de a „proteja” rușii și vorbitorii de limbă rusă din alte state a apărut devreme și a devenit ulterior un pilon al politicii sale externe, explică Bohdan Klid.

Consolidarea autoritarismului

Această continuitate a gândirii imperiale a fost însoțită de o degradare progresivă a democrației. După venirea la putere a lui Vladimir Putin, la sfârșitul anului 1999, controlul asupra vieții politice s-a intensificat. Oponenți politici, jurnaliști și activiști au fost arestați, eliminați sau forțați să părăsească țara.

În paralel, Rusia a recurs tot mai frecvent la forță pentru a-și atinge obiectivele externe: al doilea război din Cecenia, invazia Georgiei în 2008, intervenția militară în Siria și, din 2014, acțiunile militare împotriva Ucrainei.

Retorica Kremlinului a devenit tot mai agresivă, combinând mituri istorice cu naționalism extremist. Negarea existenței unei națiuni ucrainene distincte a devenit parte a discursului oficial, iar ideea Rusiei ca „stat-civilizație” a fost normalizată.

Un imperiu într-o lume a statelor-națiune

Astăzi, nu ideologia comunistă, ci naționalismul radical și șovinismul rus alimentează ambițiile imperiale ale Moscovei. Războiul împotriva Ucrainei este prezentat ca o acțiune defensivă, menită să protejeze populații rusofone, o justificare respinsă de comunitatea internațională.

Această încercare de restaurare imperială intră însă în contradicție cu tendințele globale. De la fondarea ONU, în 1945, numărul statelor membre a crescut de la 51 la 193, majoritatea fiind foste colonii sau părți ale unor imperii. Direcția generală a istoriei a fost una de fragmentare a imperiilor și afirmare a statelor-națiune, spune expertul.

Răspunsul viitorului

Rezultatul războiului din Ucraina ar putea oferi un răspuns la întrebarea „Quo vadis, Rusia?”. Incapacitatea Moscovei de a obține o victorie decisivă după aproape patru ani de conflict sugerează că procesul de destrămare a imperiilor nu s-a încheiat.

Un eventual succes al Rusiei ar depinde de diminuarea sprijinului occidental pentru Ucraina sau de impunerea unui acord care să lase țara vulnerabilă în fața unei absorbții ulterioare. În acest scenariu, ambițiile imperiale ale Moscovei ar continua, cu riscuri sporite pentru vecinii săi.

O victorie a Ucrainei, susținută de un sprijin european și internațional constant, ar putea însă bloca definitiv acest proiect imperial. Un astfel de deznodământ ar deschide, din nou, posibilitatea ca Rusia să renunțe la moștenirea imperială și să revină pe calea construirii unui stat democratic.

Pentru comunitatea internațională, miza este mai largă: consolidarea unei ordini globale bazate pe respectarea suveranității, a drepturilor omului și a limitării folosirii forței în relațiile dintre state, conchide în Kyiv Post, Bohdan Klid, director de cercetare al Consorțiului de Cercetare și Educație Holodomor (HREC) din cadrul Institutului Canadian de Studii Ucrainene (CIUS), Universitatea din Alberta.