Casele de vacanță ridicate în numeroase sate aproape pustii din România au schimbat înfățișarea așezărilor, dar nu le-au animat, spun puținii localnici rămași aici. În trecut, mii de sate izolate au fost considerate neviabile, iar regimul comunist a decis dezafectarea lor.

Numeroase sate din România supraviețuiesc datorită celor câtorva locuitori care au rămas aici, trăind în singurătate. În anii ‘70, au fost condamnate la dispariție, fiind considerate „neviabile” și „iraționale” în planurile de sistematizare anunțate de regimul comunist.

Astfel, autoritățile au renunțat atunci la investițiile în dezvoltarea lor, iar localnicii au fost nevoiți să le părăsească.

Treptat, așezările aflate în locuri izolate, fără infrastructură rutieră, de apă și canalizare, cu școlile desființate au ajuns „sate fantomă”, locuite de familii de vârstnici priviți ca ultimii supraviețuitori ai acestora. Odată cu dispariția lor, urmau să dispară și satele.

Case de vacanță pustii

După 1990, planurile de sistematizare care urmau să ducă la dispariția a peste 3.000 de sate din România au fost abandonate. Unele așezări s-au stins pe cale naturală, însă multe dintre vechile sate condamnate la desființare au supraviețuit trecerii timpului, chiar dacă au rămas „în grija” câtorva localnici.

În ultimii ani, înfățișarea lor s-a mai schimbat. Au fost construite drumuri de munte pentru a le conecta cu localitățile apropiate, iar românii au cumpărat aici case vechi pe care le-au renovat, ori le-au reconstruit, cu gândul de a se muta aici, cândva, ori a le folosi pentru agrement.

Multe din casele de vacanță au rămas și ele pustii, chiar dacă par mult mai confortabile decât gospodăriile îmbătrânite ale vechilor localnici. Unii dintre proprietarii lor trăiesc de ani buni în Occident, ori în orașe unde au mai multe condiții de confort și locuri de muncă.

În satul Goleș din Hunedoara (video), înființat pe o culme a munților Poiana Ruscă, deasupra văilor Cernei și Cernișoarei, mai locuiesc vreo zece oameni, dar sunt zile în care așezarea cu vreo 20 de case rămâne aproape pustie.

„Mai vin oamenii să își vadă de case vara, dar în rest, este pustiu. Și-au montat camere video pentru a nu mai avea grija hoților și și-au încuiat gospodăriile. Alții au vândut și au plecat din sat, iar noii veniți nu cred că vor locui aici, deși au renovat casele bătrânești”, spune un localnic.

Săteanul se plânge de singurătate, pe care o alină privind seara la televizor, ori având grijă de câteva animale de curte. În Goleș, insuficiența apei a fost dintotdeauna o problemă. Drumul de acces, de circa 7 - 8 kilometri din Toplița, a fost modernizat, însă panta abruptă îl face extrem de dificil iarna.

Seara, greierii și câinii animă satele

În alte sate din Ținutul Pădurenilor situația este asemănătoare. Puținii lor localnici trăiesc cu teama de singurătate și de izolare. În vecinătatea caselor vechi, casele de vacanță și vilele continuă să apară, dar fără a mai da vreun impuls vieții satelor.

„La țară avem tot timpul câte ceva de făcut. Ziua pe drum mai trec mașini, mai vin oamenii să își vadă de gospodării, câteodată vin și turiști. Mai schimbăm câte-o vorbă cu ei. Pe înserat însă, doar greierii și câinii se mai aud. Atunci intrăm și noi în case și stăm la televizor”, povestește o localnică din Bunila.

În Bărăștii Iliei, un alt sat cu 3 - 4 familii, ascuns între dealuri, în Munții Metaliferi, problema singurătății a devenit apăsătoare pentru cei câțiva locuitori.

„Adesea, nu pot dormi noaptea din cauza singurătății și a necazurilor. Mi-e teamă uneori ca această casă se va huli (n.r. prăbuși) peste mine”, relata Traian, unul dintre vârstnicii satului.

La marginea satului Dănulești, unde mai locuiesc câteva familii, unii spun că au renunțat demult la ocupația tradițională a satului.

„Eu nu mai cultiv nimic, că a fost secetă și oricum nu s-a mai făcut nimic. Animale nu mai țin că nu am ce să le dau, muncesc la pădure la cineva aici sau cu ziua. Seara, mă întorc acasă, mă mai uit la televizor și așa trec zilele”, spune un sătean, singur, din Dănulești.

Numai în județul Hunedoara, unde zona de munte ocupă circa jumătate din suprafața județului, sunt zeci de sate ținute în viață de câte-o mână de oameni și, în unele cazuri, doar de câte o familie. Deși în ultimii ani, au fost construite drumuri spre așezările izolate, sătenii spun că viața lor nu s-a îmbunătățit.

„Au apărut pensiuni și case de vacanță, dar oamenii nu s-au mai întors să locuiască aici. Nici nu prea au ce face”, crede un pensionar din Vadu Dobrii, sat cu mai puțin de zece locuitori.

Regimul comunist le-a condamnat la dispariție

În anii ‘50, regimul comunist a lovit brutal comunitățile rurale, odată cu colectivizarea forțată după model sovietic a agriculturii, decizie care a însemnat confiscarea unui număr mare de proprietăți agricole private și comasarea lor în ferme administrate de stat.

În anii ‘60, autoritățile au propus dezafectarea satelor considerate fără oportunități de dezvoltare, mizând pe mutarea locuitorilor lor la orașele care urmau să se dezvolte datorită industriei. Migrația tinerilor de la sate a reprezentat principala cauză a creșterii populației urbane, ocupată cu industria, iar în așezările rurale, femeile, copiii și vârstnicii au rămas implicați în muncile agricole.

La mijlocul anilor ‘70, regimul comunist a decis desființarea treptată a peste 3.000 de sate din România, considerate neviabile. Erau vizate, în principal, satele cu mai puțin de 1.000 de locuitori, majoritatea aflate în zone montane sau izolate. Acestea urmau să fie deservite minim și eliminate treptat sau dizolvate și relocate, astfel încât până în 1990, numărul așezărilor rurale să scadă de la peste 13.000, la mai puțin de 9.000.

„Sistematizarea a devenit o necesitate obiectivă a înnoirii satelor noastre, dat fiind că peste 60 la sută din localitățile rurale aveau sub 1000 locuitori, iar 30 la sută chiar sub 500 locuitori, multe localități erau întinse liniar sau răsfirate, ocupând mari suprafețe agricole, împrăștierea caselor, numărul mic de locuitori, frânau atât dezvoltarea agriculturii, cât și înflorirea unor localități puternice. Astfel, un număr de sate mici urmează să fie dezafectate prin atracție locală sau urbană”, informa Revista Economică, în 1979.

Sistematizarea, abandonată după 1990

Autoritățile comuniste estimau că odată ce planurile de sistematizare care vizau satele și orașele României, în 1990, în mediul rural vor continua să locuiască cel puțin 6—8 milioane de oameni.

„Dintre comunele existente se apreciază că 1.220 au condiții deosebite de dezvoltare, 400 dintre acestea urmând a se transforma până în 1990 în centre urbane, care vor deservi 4—5 comune apropiate, aflate la 15—20 de kilometri distanță. În acest fel, în 1990 vor mai rămâne circa 9 811 sate față de 13.149 în 1975, în cincinalul actual 120 comune vor deveni centre urbane, iar în perioada 1981—1985 alte 140 vor urma același drum”, informa Revista Economică.

Planurile de sistematizare au fost criticate în Occident, dar și de comunitățile de maghiari și germani din România, care le-au privit ca o încercare de asimilare forțată a minorităților naționale. Din cauza lipsei fondurilor implementarea lor a decurs tot mai lent în anii '80, chiar dacă Nicolae Ceaușescu își dorea accelerarea planului.

În 1988, numărul de sate pe care regimul Ceaușescu plănuia să le desființeze a crescut de la 3.000 (propuse inițial în 1974), la 7.000 – 8.000, potrivit Unui studiu de țară publicat în 1991 de Biblioteca Congresului SUA. În jurul Capitalei, multe au fost demolate. În alte zone ale țării, oamenii au părăsit casele vechi, fără utilități, pentru a se muta la bloc. Unii au fost obligați să facă acest lucru, dar nu au rezistat noilor condiții de trai.

În Uricani, o parte din satul Câmpul lui Neag a fost demolat pentru a face loc unei cariere miniere, iar oamenii au primit apartamente în oraș, nefinalizate însă, pe care le-au abandonat în scurt timp.

Acest lucru nu s-a mai întâmplat, însă în deceniile următoare, cele mai multe dintre satele din România au continuat să se depopuleze, iar unele dintre ele au dispărut.

În prezent, în România au rămas peste 13.000 de sate, aproximativ același număr cu cel din 1984, dar o parte dintre ele continuă să supraviețuiască datorită câtorva oameni care mai locuiesc aici.