Primele palate extravagante ale romilor au fost ridicate la începutul anilor '90 și au o istorie plină de controverse. Au fost adesea privite cu suspiciune, iar, la rândul lor, proprietarii acestora s-au plâns de discriminarea la care au fost supuși de-a lungul timpului.

Din primele luni ale anului 1990, când România trecea printr-una dintre cele mai tulburătoare perioade din existența sa, înfățișarea mahalalelor de la marginea unor orașe și sate din România avea să se schimbe într-una puțin obișnuită pentru restul comunitățiilor.

În locul unor case insalubre, locuite de familii numeroase de romi, au început să fie ridicate într-un ritm alert construcții voluminoase supra-etajate, cu acoperișuri metalice împodobite cu turnulețe și decorațiuni, într-un stil asemuit la început cu cel al pagodelor chinezești și chiar al bisericilor.

Anii tulburi, marcați de conflicte interetnice

Așa numitele „palate țigănești” au ieșit repede în evidență, prin înfățișarea lor contrastantă, față de restul caselor din cartierele sărăcăcioase și cenușii ale anilor ‘90. Au fost privite cu suspiciune, mai ales în anii în care în mai multe locuri din România s-au petrecut incidente tragice între populația majoritară și romi.

La începutul anilor ‘90, alături de mineriadele începute în Valea Jiului, numeroase conflicte interetnice cu români, maghiari și romi în prim-plan, au afectat grav imaginea României în Occident. În primii ani după căderea regimului Ceaușescu, mai ales în sate și cartiere mărginașe, romii au devenit ținte ale unor acțiuni violente motivate de răzbunare. Primele astfel de episoade au avut loc chiar în timpul Revoluției, dar nu au fost relatate în presa națională.

„În Virghiş, judeţul Covasna, sătenii au ucis doi romi şi au distrus două case la 24 decembrie 1989; în Turulung, județul Satu Mare, un copil a dispărut și 36 de case au fost arse la 11 ianuarie 1990; în Reghin, judeţul Mureş, localnicii au incendiat cinci case la 29 ianuarie 1990; în Lunga, județul Covasna, populația neromână a ucis patru romi și a incendiat șase case la 5 februarie 1990”, arăta un raport al Centrului European pentru Drepturile Romilor, semnat de activistul Istvan Haller:

Valul de violențe a continuat în iunie 1990, când minerii aduși la București pentru reprimarea manifestațiilor din Piața Universității au agresat romi în cartierele de la periferia orașului. Conform aceluiași raport, mai multe femei au fost bătute sau agresate.

„Au urmat și mai multe violențe: în Cuza Vodǎ, județul Constanța, o mulțime furioasă de localnici a incendiat 34 de case la 10 iulie 1990, iar în Cașinul Nou, județul Harghita, sătenii au ars 29 de case la 12 august 1990”, nota autorul cercetării.

Primele palate apărute în Banat

Încă de la începutul anilor ‘90, presa locală din județele Timiș și Arad remarca noile cartiere de palate cu turnulețe ridicate „peste noapte” în comune din jurul Aradului, ca Păulș și Covăsânț, și în cartierele de la periferia Timișoarei.

„Zilele trecute, în satul Sâmbăteni, aparținând de comuna Păuliș din Arad mi-a fost dat să văd un fenomen mai puțin obișnuit: 15 poate 20 de case, în construcție, cu trei nivele fiecare și cu câte 16 - 20 de camere. Numai că la vremurile pe care le parcurgem acum acest lucru mi se părea nefiresc. Am întrebat în stânga, în dreapta, ale cui sunt. Același răspuns ale romilor! Sâmbăteni a ajuns o adevărată enclavă. De la adevăratele palate care se află în construcție, până la locurile de veci din cimitir, totul se află în locurile centrale”, informa ziarul Jurnal Arădean, în 1993.

Proprietarii lor arătau o opulență greu de imaginat, afișată într-un mod ostentativ, adăuga autorul articolului.

„Ei, pe care ne-am obișnuit să-i vedem murdari, dormind care pe unde apucă, câte 10 într-o cameră, în jurul unui foc și nu de puține ori cu fel de fel de animale pe lângă ei. Mi se pare cel puțin ciudat acest amestec de lux și mizerie!”, informa ziarul din 1993.

În aceeași perioadă, jurnaliștii relatau frecvent despre numeroasele palate ridicate în cartierele Timișoarei, dar și aproape de centrul orașului. Într-un palat nou de pe Strada Cluj, locatarii foloseau garajul pentru petreceri zgomotoase, dar vecinilor le era teamă să îi reclame.

În vecinătate, alți romi bogați își ridicau clădiri impozante cu ajutorul unor meșteri care lucraseră în trecut la Casa Poporului.

În Sălii Olimpia, străzile Carpați și Someșul, au devenit alt punct de atracție pentru romii bogați, stârnind nemulțumirea locatarilor vechi, care reclamau gălăgie, injuriile și lipsa de reacție eficientă din partea Poliției.

„Locul în care țiganii și-au făcut un cartier propriu se numește Chicago: în fața caselor, țigănușii cu haine jerpelite simt vara fierbinte pe tălpile goale, iar alții au pus lenjerie intimă la uscat către stradă, în schimb, casele dau senzația că după pereții lor se petrec istorii de Casino-uri sau cine știe ce mistere”, scria, în 1995, jurnalista Lia Lucia Epure din Timișoara.

Palatele cu turnulețe, emblema romilor bogați

După 1990, multe familii de romi au ajuns să dețină case vechi, valoroase ca arhitectură și istorie, din centrul Timișoarei, profitând de haosul legislativ și de faptul că dețineau sume mari de bani lichizi proveniți din afaceri controversate. Unele clădiri, retrocedate, au fost cumpărate de la proprietarii afișați în dificultate, altele au fost ocupate abuziv și treptat, cu ajutorul unor funcționari, romii au devenit proprietarii lor.

„La Timișoara, pe tăcute, chiar dacă presa mai trage câte un avertisment, baronii imobiliari au cumpărat vechi vile din centrul orașului. Unele dintre aceste frumuseți arhitectonice au revenit prin lege vechilor proprietari, după Revoluție. Baronii, în înțelegere cu miliardarii romi ai Timișoarei, găsesc câte o locuință la bloc pentru chiriași, le mai dau și câteva mii de mărci pentru o mașină, iar rromul dă câteva sute de mii de mărci pentru casă. Uneori, proprietarul care și-a primit vila înapoi e demult cetățean al altei țări, așa că își ia mărcile și le depune la Hamburg sau Paris...”, informa Realitatea Bănățeană, în 1996.

De la mijlocul anilor ‘90, palate cu turnulețe au prins avânt în toate colțurile României. În Strehaia, Caracal, Sibiu, Huedin sau Hunedoara, romii au transformat treptat vechi mahalale în cartiere opulente, dominate de vile cu o arhitectură excentrică, lipsită de coerență. Recordul numărului de palate l-a deținut în anii ‘90 comuna Buzescu din Teleorman, cunoscută în trecut pentru comunitatea tradițională a căldărarilor.

„Aici, romii au construit peste o sută de palate. Au cumpărat casele românilor din centrul așezării, care se întinde pe o lungime de câțiva kilometri pe șoseaua Roșiori de Vede - București. Au dărâmat casele cumpărate și s-au construit castele, ca în filmele de desene animate. Românii care și-au vândut casa din centrul satului s-au așezat în marginea localității, unii chiar în foste case țigănești”, informa Realitatea Bănățeană, în 1996.

Afacerile ilegale, sursa se îmbogățire rapidă în anii ‘90

În timp ce romii din Buzescu își puneau averea pe seama recuperării aurului confiscat de comuniști, a afacerilor profitabile, unii dintre ei au fost acuzați că banii investiți în palate i-au câștigat din infracțiuni.

„De unde miliardele pentru palate?, s-au întrebat localnicii. Și tot dânșii mi-au dezvăluit un șiretlic. Țiganii fură aluminiu de la Combinatul din Slatina, în complicitate cu neamurile de acolo. Apoi, îl vând drept materie primă sub formă de lingouri. Uneori îl revând chiar celor de la care l-au furat”, adăuga autorul reportajului.

În anii următori, descinderile polițiștilor aveau să tulbure din când în când liniștea comunităților de romi bogați din Buzescu. În 1997, aici, în timpul unor descinderi ale Poliției au fost recuperate peste 20 de tone de metale neferoase (cupru, testolită, fludor ș.a.), furate din diferite combinate din țară.

Jafurile din combinatele României nu erau o noutate în acei ani. Încă din anii ’80, unele ziare informau despre modul în care numeroase centre industriale din România se confruntau cu probleme tot mai grave de funcționare, cauzate de furturile frecvente. Componentele valoroase ale instalațiilor ajungeau adesea pe piața neagră, inclusiv în afara țării.

Folosit intens în industria românească a acelor vremuri, argintul industrial devenise o marfă de contrabandă căutată, iar traficul cu metale prețioase a îmbogățit, încă din timpul regimului Ceaușescu, membrii unor rețele infracționale care prădau uzinele și fabricile Capitalei. La întreprinderea Electro Argeș din Curtea de Argeș, o rețea de hoți provocase pagube de peste șase milioane de lei.

„Argintul era vândut unor traficanţi din Bucureşti și din județele Ilfov, Timiș și Teleorman”, nota România liberă în 1981.

În vestul țării, presa vremii relata despre Ioan Căldăraș, un nume cunoscut în lumea interlopă a anilor ’80, care reușise să convingă muncitori și electricieni din Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Arad să fure pastilele de argint folosite în agregatele de mare putere. Căldăraș a fost condamnat la șapte ani și jumătate de închisoare, iar după 1990 a devenit unul dintre primii proprietari de palate din Arad.

Dorel Luca, un alt interlop din vestul țării, a fost implicat în trafic de argint furat din întreprinderi, pe care îl schimba pe aur adus de străini. A fost prins în urma unei descinderi la frontieră și condamnat la opt ani de închisoare, presa vremii remarcând luxul în care trăia, deși nu avea nicio ocupație.

Au ajuns în Franța încă din 1990

Numeroși romi au reușit să își ridice palatele somptuoase după anii petrecuți în Occident. Unii dintre ei au reușit să părăsească România încă din anii ‘80, însă primele valuri de migranți au luat calea unor țări din vestul Europei imediat după Revoluția din Decembrie 1989.

Încă din primele zile ale anului 1990, Franța a fost una dintre țările cele mai primitoare pentru familiile de romi plecate din România. Autoritățile franceze și comunitățile orașelor la marginea cărora „nomazii” - așa cum erau numiți - și-au înființat taberele, le-au arătat compasiune și au căutat soluții pentru integrarea lor, arăta presa franceză la începutul anilor ‘90. Unii francezi se ofereau chiar să îi ajute să construiască „bisericile” rămase nefinalizate, în fapt palatele din România prezentate în poze, aflate în construcție.

„Ajunși la căsuța rurală în toiul nopții, țiganii români n-au închis un ochi. Când au venit zorii, toți au răsuflat ușurați: nu erau izolați. În acest decor normand se deschidea o nouă etapă a pribegiei lor. Autoritățile prefecturale au promis să nu expulzeze cei 140 de nomazi fără acte, care cereau toți azil politic. O asociație de întrajutorare a fost însărcinată să găsească un acoperiș și să pregătească integrarea lor. Astfel, romii s-au instalat pentru un trimestru la Portbail, într-un sat de vacanță la malul Mânecii, cu femei, copii și mașini. Localnicii i-au primit cu reticență, cel puțin la început. Apoi, fiecare și-a adus contribuția și Dumnezeu, pe care acești romi penticostali îl venerează, a făcut restul”, informa ziarul Le Monde, în primele zile ale anului 1990.

Într-un alt articol, ziarul Le Monde relata despre discriminările reclamate de romi în România comunistă

„Ploaie de clișee și insulte. Cuvântul «țigan» a devenit sinonim cu «bandit», iar cei vizați preferă, de altfel, denumirea de «rom». Fără teritoriu, fără stat, fără o limbă scrisă și sofisticată – oficial, în România stalinistă a lui Ceaușescu, nu exista minoritatea romă, deci nu exista nici problema țigănească”, arătau jurnaliștii.

Într-un articol publicat la 28 decembrie 1989, despre refugiații romi din Lozère, Le Monde descria viața unei familii sosite recent din România, care trăia într-o mașină, în satul de vacanță din Villefort. Cuplul se alăturase altor aproape 200 de români de etnie romă, refugiați din cauza mizeriei și persecuțiilor religioase.

„În România, nu puteam să-mi practic religia liber. Se dărâmau bisericile cu buldozerul. Condițiile mele de viață erau foarte precare; soțul meu era șofer de camion, iar eu lucram într-o fabrică. Aveam doar cinci sute de grame de carne pe lună pentru a-mi hrăni familia”, relata Stella, care locuia împreună cu familia ei lângă groapa de gunoi din Nanterre.

La mijlocul anului 1990, Arsène Delamon, prefect al unei regiuni din Franța, propunea ca integrarea nomazilor – estimați la circa 250.000 de persoane, mulți dintre ei proveniți din România – să devină „o mare cauză națională”.

„Li se spune țigani, romi, oameni ai drumului, nomazi – în funcție de epocă, de originea etnică sau de stilul de viață. Dar ceea ce îi unește este simțul tradiției, solidaritatea familială, o limbă proprie, dar și un trecut greu, marcat de excludere, și o capacitate de a face față dificultăților legate de educație, sănătate, resurse și viață profesională”, scria Le Monde în 9 august 1990.

Nu mai voiau să se întoarcă în România

Romii le spuneau jurnaliștilor francezi că nu aveau nicio intenție să se întoarcă vreodată în România.

„Pentru noi, moartea lui Ceaușescu nu a schimbat mare lucru, conchide patriarhul lor! Și cuvintele lui sunt reluate mereu de fiecare rom din Bellefontaine. Așa că se agață de pământul francez. Promisiunile făcute de autoritățile franceze înainte de căderea lui Ceaușescu, oficial chiar dacă verbal, au fost luate în serios. Romii vor acte ca să poată munci, vor să creadă în cuvântul dat. La urma urmei, ce argentinian sau uruguayan a fost trimis înapoi cu forța, după căderea unui dictator?”, arăta Le Monde, tot în 1990.

Cu timpul, mulți romi au decis să rămână în Occident. Unii au reușit să prospere și să își ridice palate în România, însă nu s-au mai întors să trăiască permanent în ele.