Munții au fost cel mai important „aliat” al dacilor în războaiele cu romanii, chiar dacă traiul în cetățile dacice era extrem de dificil în timpul iernii. Marea bogăție a Daciei, pentru care anticii au fost dispuși să se sacrifice. nu erau însă cetățile din Carpați și nici aurul și templele lor.

Sarmizegetusa Regia, cea mai înfloritoare așezare dacică de pe teritoriul României, a fost înființată într-o zonă greu accesibilă a Munților Carpați, la peste 1.000 de metri altitudine.

Drumul spre fosta capitală dacică a fost modernizat în urmă cu un deceniu, însă iarna, odată cu primele ninsori, devine dificil de parcurs pe ultimii kilometri.

Refugiu în inima munților

Numărul turiștilor scade odată cu răcirea vremii, iar liniștea cuprinde ruinele înconjurate de pădurile întinse ale Munților Orăștiei. Sarmizegetusa Regia a fost, potrivit istoricilor, un centru de putere și un centru religios al Daciei pre-romane, iar ținutul din jurul ei era intens populat înainte de războaiele daco-romane, fapt susținut de numeroasele descoperiri arheologice.

Privită astăzi ca un loc solitar în mijlocul sălbăticiei, capitala dacilor, alături de celelalte cetăți de munte ridicate de antici, oferă călătorilor indicii importante despre felul în care trăiau locuitorii antici.

Ruinele templelor sale „vorbesc” despre religiozitatea anticilor, locurile fostelor ateliere dezvăluie priceperea lor, rămășițele conductelor antice arată că dacii puneau preț pe curățenie și aveau o societate dezvoltată tehnic, numeroasele tezaure descoperite aici aduc mărturii ale bogăției lor, iar fortificațiile din jur și modul în care au fost construite terasele arată ingeniozitatea cu care și-au construit și și-au apărat locul de viață și de refugiu.

Ținutul montan din jurul Sarmizegetusei Regia este slab populat, iar cele câteva sate și cătune de munte rămân aproape pustii în timpul iernii, din cauza climei aspre, a solului impracticabil pentru agricultură și a izolării. Odată cu răcirea vremii, localnicii își coboară vitele și oile de pe culmi, în satele din văi, unde le îngrijesc peste iarnă.

Pădurea locul de refugiu al dacilor

În urmă cu două milenii, clima acestui ținut era și mai neprielnică, însă dacii erau obișnuiți să supraviețuiască iernilor îndelungate. Pădurile, care ocupau peste două treimi din actualul teritoriu al României, le ofereau adăpost și hrană, fiind totodată și aliatul lor împotriva invadatorilor. În timpul iernii, codrii seculari erau o sursă inepuizabilă de lemne de foc și de materiale de construcții.

„Pământul Daciei, cel armonios alcătuit şi binecuvântat cu munţi, dealuri, câmpie înaltă, câmpie joasă, înconjurat de „fluvii” măreţe: Dunărea, Nistrul, Tisa avea, paleo-climatic, 4–5 luni de iarnă (dacă nu mai mult, în anii mai reci). Dacia era un „complex” agro-pastoral cu valenţele şi limitele sale. Nu era o ţară agricolă, adică producătoare de grâu. Era mai presus de toate o ţară acoperită de păduri, de codri întunecoşi, de păşuni de vară (alpine), menită atunci pentru creşterea vitelor (de turmă)”, informa arheologul Sever Dumitrașcu (1937 - 2022), în lucrarea „Iernaticele”.

În munți, dacii și-au construit locuințe din bârne, unele cu mai multe încăperi și chiar etaje, menite să facă față gerului iernii și să le ofere refugiu. Cuptoarele, folosite pentru încălzit, pentru coptul pâini și prepararea mâncărurilor erau aproape nelipsite din casele lor.

Locuitorii lor îmbrăcau cojoace din piei de oaie, glugi și pantaloni (cioareci sau ițari) groși de lână. Își acopereau capul cu căciuli și își protejau picioarele purtând călţuni făcuţi din pâslă ori opinci de piele. Femeile își acopereau și ele trupul cu cămăși lungi, iarna cu fote groase de pânză sau lână, iar capul și-l protejau cu basmale.

Pentru armatele romane, obișnuite cu clima mai blândă a Mediteranei, munții dacilor erau extrem de dificil de cucerit pe timpul iernii. În pragul celei din anul 101, în timpul primului război cu dacii, împăratul Traian a renunțat să înainteze spre Sarmizegetusa Regia, punându-și trupele la adăpost, armatele sale fiind mai puțin pregătite să se confrunte cu iernile grele din munții dacilor decât localnicii, care își găseau refugiu aici.

„În loc de sandale şi fustanelă, soldații armatei romane simţeau gerul climei temperate, care se răcea, cele 5–6 luni de frig, simţeau nevoia de pantaloni (moletiere, nădragi, cioareci, iţari) şi de încălţări de iarnă, chiar cu carâmbul înalt (cisma cu tureatcă germanică). Frigul şi foamea sunt elemente geostrategice fundamentale la care ofiţerii romani trebuiau să facă faţă, pe lângă ameninţările interne (locuitorii provinciilor) şi externe (germanii, dacii, perşii)”, scria arheologul Sever Dumitrașcu.

Turmele, marea bogăție a Daciei

Potrivit istoricului, pământul Daciei mai avea o caracteristică importantă. Regiunile Tisei și Dunării reprezentau atunci întinderi mlăștinoase cu numeroase lacuri, de la Porţile de Fier şi până la Marea Neagră. Lacurile din câmpia Dunării se umpleau cu apă dunăreană de două ori pe an: primăvara, când se topeau nămeţii din Carpaţii Nordici, şi în iunie, când se topeau zăpezile din Alpi. Iarna, întinderile mlăștinoase deveneau locurile ideale pentru aducerea turmelor, în transhumanță.

„Erau bălţile cu peşte, dar mai ales cu floră hidrofilă, care constituia păşunea de iernat pentru turmele Daciei. Criton, medicul grec al lui Traian, aminteşte nu numai aurul şi argintul din Dacia, ci turmele Daciei, luate de romani. Turmele erau de o bogăţie imensă, şi nu numai oi, ci şi cirezi de boi. Turmele, cirezile, în stabulaţie liberă, pe atunci, în Europa «dacică» nu puteau fi păşunate iarna decât în bălţile de pe malul stâng al Tisei şi de pe malul stâng al Dunării, până la Nistru. Singura posibilitate de a salva turmele, cirezile de boi, era păşunea cu floră hidrofilă din bălţi. Altfel, în Carpaţi, în păşunile de vară, vitele, iarna, ar fi pierit. Şi cu ele şi oamenii. Romanii şi-au dat seama de această realitate şi au transformat Dacia în ţara păşunilor”, arăta arheologul.

În timp ce aurul și argintul aparțineau sacrului, dacii își asigurau supraviețuirea datorită creșterii animalelor. În timpul verii, pășunile din Carpați erau prielnicii creșterii animalelor. Ținutul cetăților dacice este, de altfel, din cele mai vechi timpuri, un loc al transhumanței. Plaiurile din jurul vechilor așezări au păstrat ruine ale unor stâne antice, iar drumurile sale sunt folosite de păstorii care cutreieră munții, coborând în timpul iernii în zonele de câmpie.

Când ținuturile de câmpie ale daciei au fost cucerite, informa Sever Dumitrașcu, turmele au început să se împuțineze, iar amenințarea foamei și dorința de a-și salva pământurile folosite la pășunatul de iarnă i-au determinat să lupte Situaţia a devenit disperată pentru că bogăţia şi puterea dacilor depindeau de mărimea turmelor, duse la păşunat vara în Munţii Carpaţi şi iarna pe malurile stângi ale Dunării şi Tisei, adăuga acesta.

„Ori îşi salvau turmele, cirezile, ori mureau. A fost o luptă a disperării pentru cei care nu-şi aveau decât pământul Daciei, turmele de vite ca mare bogăţie şi religia lor sacerdotală. Pământul, hrana, viaţa cotidiană aspră, şi de aici credinţa, uneori imensă, au călăuzit comunităţile antice mereu. Şi dacii nu au fost excepţie”, nota Sever Dumitrașcu.