Sfântul Vasile cel Mare, sărbătorit pe 1 ianuarie, este unul dintre cei mai importanți Părinți ai Bisericii, un mare teolog, ierarh și filantrop din secolul al IV-lea, cunoscut pentru scrierile sale teologice, organizarea vieții monahale, construirea primelor spitale și aziluri (Vasileada), și pentru apărarea dreptei credințe creștine.

Povestea sa este marcată de o educație aleasă , o viață de ascet, o ierarhie bisericească înaltă, dar mai ales de o imensă dragoste față de săraci, minunile sale fiind adesea legate de răspunsul la nevoile celor aflați in suferință, dar și de protecția spirituală pe care o oferă, fiind considerat și păzitor de duhuri rele.

Cine a fost Sf. Vasile cel Mare și ce minuni a înfăptuit

Sfântul Vasile cel Mare a trăit între anii 330 şi 379, în vremea împăratului Constantin. Sfântul Vasile s-a născut în Cezareea Capadochiei, din părinţi credincioşi şi înstăriţi, Emilia şi Vasile, tatăl său fiind dascăl în cetate. Iubitor de învăţătură şi înzestrat pentru carte, Sfântul Vasile şi-a îmbogăţit cunoştinţele învăţând în şcolile din Cezareea, Bizanţ şi Atena, la cea din urmă cunoscându-l pe Sfântul Grigorie de Nazians, cu care a legat o strânsă prietenie. A fost înălţat la rangul de arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru biserică. Între scrierile sale de mare importanţă teologică, la loc de cinste este „Liturghia Sfântului Vasile cel Mare”.

Sfântul Vasile este unul dintre sfinţii care au făcut minunile cele mai mari. El este primul ierarh care a întemeiat, pe lângă biserici, aziluri şi spitale pentru săraci, o leprozerie şi un aşezământ pentru recuperarea prostituatelor. A murit în ziua de 1 ianuarie a anului 379, când încă nu împlinise 50 de ani, intrând în istoria creştină cu numele de Sfântul Vasile cel Mare.

„Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune“

Aşezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex instituţional social destinat suplinirii statului în acest domeniu. Complexul era foarte întins încât, după adevăr, era numit „un nou oraş“. Cuprindea cel puţin o biserică şi anexele pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului, era afiliată sub atenta supraveghere a Sfântului Vasile, o mănăstire, potrivit Ziarul Lumina .

Sfântul Vasile a schimbat radical sistemul de caritate existent la acel moment, înlocuind ocazionalele împărţiri de daruri cu ceva permanent, care să ajute în mod efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Socotea aceasta o datorie esenţială pentru episcop, şi, conştientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu bucurie şi i s-a dăruit total. «Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele Domnului Hristos. Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Mt. 25, 40). Pentru că dacă ai primit pe străini, şi ai ajutat pe săraci, şi ai mângâiat pe cei în suferinţă, şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie, şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi» (Constituţiile ascetice I, 1).

Această mare operă de ajutorare nu poate fi înţeleasă decât în concepţia Sfântului Vasile ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus ultimele rânduieli în viaţa monahală cenobitică, Sfântul Vasile, pentru a permite călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor şi pentru a pune la dispoziţia lor opera de binefacere, a anexat, la mănăstirile sale, spitale sau azile pentru bolnavi şi săraci, în care călugării îndeplineau sarcinile cerute.

Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte azile pentru bătrâni şi bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli pentru copii, în care se învăţau şi diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte armonios. Iată şi o descriere făcută de către Sfântul Grigorie de Teologul: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune..., prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor... satură pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni... Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos slujitor, Care, încins cu o pânză peste mijloc, nu dispreţuia să spele picioarele ucenicilor, şi, cu proprii slujitori, sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie, deveniţi în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere» (Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile).

În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre caracteristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasile: destigmatizarea bolnavilor, mai ales a celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul Vasile nu doar că a stabilit un cămin leproşilor, dar chiar a încercat să îi repună, în ochii societăţii contemporane, ca fiind fiinţe umane ce au nevoie de iubire.

O nouă concepţie despre boală şi despre bolnav

Sfântul Vasile era conştient de faptul că impunea lumii o nouă concepţie despre boală şi despre bolnav, o concepţie revoluţionară faţă de stările anterioare. Într-adevăr, în societatea de atunci, omul bolnav, devenit neputincios în a mai lua parte la viaţa activă, se situa în afara interesului membrilor comunităţii. El era lăsat să se sfârşească în izolare, producând doar sentimentul fricii de molipsire.

Teodoret al Cirului scrie că împăratul Valens a donat pământuri pentru spital, specificând să fie folosite pentru însănătoşirea săracilor (Teodoret al Cirului, Istoria bisericească). Bolnavii erau trataţi în spitale, numite de Sfântul Vasile xenodocheia, care se deosebeau de instituţiile caritabile de până atunci prin faptul că aveau personal medical angajat. Spitalul, deşi nu era o instituţie seculară, era servit de doctori şi asistente specializate. Sfântul Vasile a legat administrativ spitalul de mănăstire, şi călugării priveau slujirea în spital ca una dintre principalele îndatoriri monahale.

Rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare

„Sfânte Ierarh Vasile, te rugăm luminează-ne, întăreşte-ne şi izbăveşte-ne pe noi, de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Grabnicule ajutător al drept-credincioșilor, îndreaptă-ţi mila ta spre noi şi alungă duhurile cele rele din inimile, sufletele, minţile și vieţile noastre, şi din casele în care locuim!

Sfinte Vasile, te mai rugăm dezleagă tu cu preaputernicele-ți rugăciuni, și legăturile, blestemele, jurămintele, descântecele şi farmecele care au căzut din moşi strămoşi asupra noastră, a familiilor noastre, a caselor noastre, cu bună-știință, sau din neștiință, din nepăsare, răutate sau trăire în păcat!

Fii îndurător și cu copiii noştri, care s-au depărtat de la legea Domnului, ajută-i să se întoarcă, picurând Lumina sfântă minții lor, și fă-i supuși și ascultători Bisericii Preasfinte şi întărindu-i în credinţă și în Dragostea cea către Dumnezeu!

Tuturor dăruiește-ne înfrânare, gând curat, bunăcuviință, pace sfântă inimii, curăție vieții și trăire după Legea cea Mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu!

Că mare ești și prea bineplăcut în fața Sfântului Stăpân și multă milă arăți celor care cu credință cad în rugăciune, mijlocind spre ajutorul tău! Amin! ”