„Calitatea relațiilor noastre determină calitatea vieții noastre.” Așa și-a început Esther Perel, una dintre cele mai apreciate voci ale psihoterapiei contemporane, autoare de bestselleruri traduse în peste 30 de limbi și speaker cu peste 40 de milioane de vizualizări la TEDTalks, discursul la conferința ROOTS – „Search for Self” care a avut loc recent la București.

„Avem două seturi fundamentale de nevoi umane”, a spus ea. „Avem nevoia de siguranță, de stabilitate, de predictibilitate, de dependență reciprocă, de încredere, de a avea pe cineva pe care să ne sprijinim. Dar avem și o nevoie la fel de puternică de risc, libertate, aventură, mister, explorare. Fiecare persoană vine pe lume cu ambele seturi de nevoi, dar iese din copilărie cu una mai dominantă”

Într-o frază, a descris esența : nevoia de a fi protejați și nevoia de a fi liberi. De a aparține și, în același timp, de a evada. Din copilărie plecăm cu o amprentă dominantă: unii tânjesc după afecțiune, alții după spațiu. Iar în cuplu, aceste istorii se întâlnesc. De obicei, cel care se teme de abandon ajunge lângă cel care se teme de a fi sufocat.

Când cerem de la un om cât de la un sat întreg

„Se întâmplă adesea ca, în cupluri, să ne alegem parteneri ale căror înclinații corespund vulnerabilităților noastre. În multe relații, vei găsi o persoană mai temătoare în fața abandonului și alta, mai temătoare în fața sufocării. E o dinamică vie, care se schimbă. Nu suntem la fel în toate relațiile noastre. Și facem adesea greșeala de a supraevalua relația romantică și de a subevalua alte relații care implică dragoste, atașament și angajament: prietenii, relațiile de mentorat, colaborările creative, multe alte forme de legătură profundă”, a explicat ea.

În opinia sa, parțial, cred acest lucru se întâmplă pentru că odinioară siguranța venea din marile tradiții: în special din religie. „Religia ne ajuta să trăim cu ceea ce nu putem înțelege, să dăm sens suferinței: nu pentru a o evita, ci pentru a o suporta. Religia ne oferea un cadru moral pentru a gestiona răul. Dar atunci când pierdem religia, comunitatea și toate structurile mari care ne ofereau siguranță, aducem acea nevoie în relațiile romantice. Și astfel ajungem să cerem unei singure persoane să ne ofere și apartenență, și rădăcini, și identitate, și continuitate: dar și aventură, libertate, mister, risc, noutate. Problema nu este că avem două seturi de nevoi, ci că cerem de la un singur om ceea ce odinioară ne oferea un întreg sat. De ce facem asta? Pentru că e mai ușor să punem presiune pe o singură persoană”, continuă Esther Perel.

Libertatea care ne-a făcut mai singuri

De altfel, Perel a povestit cum, la prima ei vizită în România, în 1979, a observat că „oamenii începuseră să se mute la oraș. Au devenit mai liberi, dar și mai singuri. Nu idealizez viața de dinainte, dar oamenii înțelegeau ce înseamnă să mănânci singur, să pierzi capitalul social.” E una dintre acele observații care, deși rostite calm, au forța unui diagnostic. Pentru că, între timp, ne-am obișnuit să numim singurătatea libertate.

„Am luat toate acele nevoi pe care ni le oferea comunitatea și le-am pus într-o mică unitate de doi: un „stat social” în miniatură. Și de ce facem asta? Pentru că, sincer, unde altundeva am putea merge? Când am scris Mating in Captivity (Inteligența erotică), în 2006, spuneam deja că supraîncărcăm această relație cu așteptări uriașe și ea se va prăbuși sub greutatea lor. Nu mai spun astăzi că o persoană nu poate fi un sat întreg, și nu ar trebui să fie nevoită să fie.”

Am înlocuit satul cu apartamentul. Ritualul cu planificarea. Vocea comunității cu cea a algoritmilor. Ne-am câștigat autonomia, dar am pierdut rețeaua invizibilă care ne ținea în viață: sentimentul de a aparține cuiva și undeva.

Fericirea ca nouă obligație

Una dintre cele mai mari schimbări care s-au produs odată cu transformările sociale e aceasta, adagugă specialista: „Timp de secole, fericirea era rezervată pentru viața de apoi. Pe Pământ trebuia să suferi bine, și dacă reușeai să o faci, urma să fii răsplătit după moarte. Ca morcovul din fața măgarului, da? Exact. Astăzi, fericirea a devenit mai întâi o posibilitate, apoi o obligație. În numele fericirii facem multe lucruri și luăm multe decizii. A devenit un drept de naștere: dreptul de a fi fericiți. Aceasta este o revoluție reală”.

Pentru prima dată în istorie, recunoaște Esther Perel, dacă întrebi un părinte occidental ce își dorește cel mai mult pentru copilul său, răspunsul nu mai este: „să fie sănătos”, „să fie un om bun”, „să aibă ce mânca”, ci „vreau să fie fericit.” „Pentru mine, asta schimbă complet peisajul relațiilor. În ultimele decenii, domeniul sănătății mintale i-a ajutat pe mulți oameni să se înțeleagă mai bine, să devină mai introspectivi, să-și recunoască tiparele, traumele, rănile. Dar, în opinia mea, una smerită, toate acestea au devenit excesiv de individualizate. Și văd o legătură directă între această orientare spre sine și accentul actual pe singurătate”.

În terapie, oamenii ajung adesea blocați între cele două impulsuri: vor siguranță, dar se sufocă în ea, vor libertate, dar se tem de gol. Una dintre cele mai subtile distincții pe care Perel o face este între iubire și dorință. Iubirea vrea apropiere. Dorința are nevoie de distanță. Iubirea are nevoie de siguranță, dorința de necunoscut. De aceea, paradoxul modern e că ne dorim să ne simțim doriți, dar fără riscul de a deveni vulnerabili.

Când discuția a ajuns la ideea de reconciliere între domestic și erotic, Esther Perel a făcut o observație importantă: felul în care vorbim astăzi despre intimitate e, de fapt, o chestiune de epocă. „Trăim într-un vocabular comun, într-o limbă a timpului nostru”, a spus ea. Iar cuvântul preferat al generației actuale este siguranță.

Iubirea vrea apropiere. Dorința, mister.

Vorbim despre siguranță mai mult ca oricând, deși trăim, paradoxal, într-o lume mai sigură ca niciodată. Siguranța a devenit un fetiș emoțional, un ideal care promite stabilitate, dar în exces sufocă dorința. Perel recunoaște că, dacă ar fi fost mai tânără, ar fi fost probabil fascinată de paradigma atașamentului. Dar ea vine dintr-o altă școală - psihanalitică, sistemică, psihodramatică - și a învățat că iubirea și dorința nu sunt sinonime, ci forțe care se intersectează și se contrazic.

„În iubire vrei să reduci distanța, să creezi siguranță. Dar dorința are nevoie de distanță, de mister, de libertate”, a explicat ea. De aceea, spune Perel, nu o interesează sexul ca act, ci eroticul ca vitalitate. Eroticul este ceea ce îi face pe oameni să se simtă vii: să simtă curiozitate, joc, risc, bucurie. E narațiunea paralelă a unei relații: acolo unde iubirea caută apropierea, dorința are nevoie de spațiu pentru a respira.

„Ne simțim atrași de partener atunci când îl vedem în elementul lui, când e autosuficient, când nu are nevoie de noi. Grija e plină de iubire, dar complet anti-erotică”, completează Esther Perel.

Pentru Perel, eroticul devine un antidot la frică. Mărturisește, de altfel, în fața unei săli arhipline că l-a întrebat pe soțul ei, Jack Saul, terapeut specializat în traume: „Când îți dai seama că un om care a fost torturat începe să revină la viață?” Iar răspunsul a fost: „Când își poate asuma riscuri. Când poate să se joace, pentru că jocul e riscul trăit ca plăcere. Când poate fi creativ, pentru că creativitatea înseamnă să te poți raporta la necunoscut.”

Și pentru asta, adaugă ea, nu poți fi hipervigilent. „Mi-am amintit de copilăria mea. Am crescut într-o comunitate de supraviețuitori ai Holocaustului. Părinții mei erau singurii doi supraviețuitori din întreaga lor comunitate. Am văzut acolo două tipuri de oameni: Cei care n-au murit și cei care au revenit la viață. Și asta se poate aplica oricărui tip de traumă. Cei care nu mor, dar rămân blocați, sunt „anti-erotici”: trăiesc legați de pământ, se tem să privească în sus, pentru că, dacă ridici privirea și ești vulnerabil, ceva rău s-ar putea întâmpla. Nu ai încredere. Lumea e un loc periculos. Cei care revin la viață nu cred că lumea e mai sigură, ci că pot trăi în ea altfel. Nu e vorba de „vindecare”, ci de a-ți crește viața în jurul rănii. Ei au înțeles eroticul ca antidot la moarte și amorțeală.

De acolo a început totul. Așa am ajuns să spun: Nu mă interesează sexul, mă interesează ceea ce te face să te simți viu. Și asta e legat și de întrebarea ta despre fericire. Eu nu lucrez „pe fericire”. Dar lucrez cu ceva alăturat ei - cu vitalitatea. Vitalitatea m-a făcut să înțeleg că sexul nu e ceva ce faci, ci un loc în care mergi. Unde mergi atunci când faci dragoste? Cu ce parte din tine te conectezi? Ce fragmente din tine se exprimă acolo? Pentru că în erotic nu trebuie să faci mult - imaginația este motorul principal. Curiozitatea, imaginația, jocul - acestea sunt esențiale”, a mai spus ea.

Maturitatea relațională

Apoi, ea explică cum a început să observe cuplurile din cabinetul său - ce le menține scânteia? Ce le face să fie vii, conectate? „Am observat trei lucruri care revin constant: 1) Atracția: față de persoană, nu doar fizică, ci vitală. Întrebarea cheie: Când te simți cel mai atras de partenerul tău? Răspunsul e aproape universal: Atunci când e în elementul lui. (Când e pe scenă, pe cal, pe pârtie, în mijlocul lumii lui - când strălucește. Când e autosuficient. Când nu are nevoie de mine - atunci îl pot dori. Grija e plină de iubire, dar complet anti-erotică. 2) Bucuria simpatetică - bucuria pentru fericirea celuilalt, chiar și atunci când nu are legătură cu tine. Asta e ceea ce poliamorii numesc compersion. 3) Admirația - nu respectul, ci admirația. Admirația implică un sentiment de alteritate și o idealizare blândă: să privești pe cineva „în sus”.”

Libertatea erotică, conform declarațiilor sale, nu e libertatea sexuală, ci libertatea de a fi viu. De a te lăsa curios, vulnerabil, neapărat. De a trăi cu riscul, nu împotriva lui.

Așadar, Esther Perel nu ne cere să alegem între siguranță și libertate, ci să învățăm să le ținem împreună fără să le confundăm. Siguranța nu e control. E încredere. Libertatea nu e fugă. E capacitatea de a rămâne conectat chiar și în spațiu deschis.

Ceea ce propune ea, de fapt, e o nouă formă de maturitate relațională: iubirea în care nu trebuie să te pierzi ca să aparții. În care celălalt nu e gardianul tău, ci martorul tău. În care poți spune: „Te iubesc, dar pot să respir.”

Poate de aceea cuvintele ei rezonează atât de puternic în generația care a crescut între două extreme: părinți pentru care siguranța era totul și o cultură actuală pentru care libertatea a devenit religie. Între cele două, mulți se simt suspendați: prea legați ca să fie liberi, prea singuri ca să fie în siguranță.