„Dacă suntem nemulțumiți de spitale și școli acum, să vedem cum vom fi după acest mega-proiect de austeritate fără precedent”, avertizează un reputat profesor de economie român din Copenhaga, într-un interviu acordat hotnews.ro .
Cornel Ban atrage atenția asupra riscurilor asupra unei țări precum România a luării unor măsuri radicale, care au mai fost luate și în alte state din UE, precum Ungaria sau Polonia. Situația este diferită, efectele vor fi și mai diferite, spune el, prezentând argumente. În interviu, Cornel Ban spune care este scenariul ce poate duce „la o sărăcire pe repede înainte”.
- „Pe scurt, dacă aș fi alegător Simion, aș întreba asta: cum adică ne trimiteți reduceri de impozite în aceste condiții — fără să ne băgați urgent în faliment? De unde luați bani?”
- „Nu vom fi Polonia, pentru că avem o economie și un stat mult mai slabe. Șansele sunt să nu fim nici ca Ungaria, care are un stat fiscal mai capabil și un sector industrial mai sofisticat”.
- „Dacă vrem suveranism, atunci să acceptăm și că suveraniștii germani nu vor să mai curgă fonduri europene spre est, către colegii suveraniști din București și Budapesta”.
- „România are un model de creștere fragil și un stat slab și firav fiscal, susținut de proptele externe cât timp mai are un capital de bunăvoință — capital care se va restrânge la cercul suveranist, mult mai îngust, din UE.”
- „Am auzit „specialiști” suveraniști spunând: „Dacă Trump a putut, noi de ce nu putem?” E groaznic că oameni care pun astfel de întrebări se gândesc să conducă o țară. Cum să compari România cu o țară în care nu există risc valutar (…). Și totuși, economia SUA e dată puternic de gard”.
În interviul de la Digi 24, de marți, după câștigarea primului tur al alegerilor prezidențiale, George Simion și-a rezumat planul: vrea să-l pună pe Călin Georgescu premier sau să meargă la alegeri anticipate.
A mai anunțat câteva lucruri liderul AUR, printre care intenția de a reduce numărul bugetarilor din instituțiile statului cu jumătate de milion de oameni. În plus, reprezentanții partidului vorbesc frecvent despre naționalizarea unor companii strategice, de exemplu, OMV- Petrom, în eventualitatea în care vor ajunge la guvernare.
Ipoteza unui guvern AUR, condus de Călin Georgescu, nu este chiar exagerată în noul context politic. România are un premier interimar, Cătălin Predoiu, după ce Marcel Ciolacu și-a dat demisia în urma eșecului coaliției PSD, PNL, UDMR din alegerile prezidențiale.
Până la alegerile din 18 mai, situația politică produce deja efecte în economie. Cursul euro a trecut, luni, pentru prima oară pragul de 5 lei. Alte efecte pot urma și după turul doi al alegerilor prezidențiale. Cornel Ban, profesor asociat la Copenhagen Business School și cercetător al Global Development Policy Center de la Boston University, avertizează într-un interviu acordat HotNews ce alte efecte pot urma și după turul doi al alegerilor prezidențiale.
Cornel Ban. Fotografie din arhiva personală De ce situația din Polonia și Ungaria este diferită
– Pentru prima dată, cursul euro a trecut de 5 lei (5,03 lei). Știrea vine la două zile după ce George Simion, un politician radical de dreapta, naționalist, a câștigat detașat primul tur al alegerilor prezidențiale din România. Ce le-ați spune oamenilor care afirmă că nu există nicio legătură între cele două evenimente?
– Cornel Ban: Legătura este clară și a existat și în cazul cursului dolarului care a pierdut valoare, după un entuziasm inițial față de Trump. Darămite la leu? Reacția piețelor este un fenomen obișnuit la nivel global, nu doar la noi, atunci când apare o combinație între instabilitate politică sistemică (colapsul unor formațiuni politice dominante de decenii) și ascendența la putere a liderilor neconvenționali.
Problema nu constă în iliberalism ca atare (după retrogradări inițiale, piețele financiare se adaptează la acesta, așa cum am văzut în Italia, Polonia sau în prima administrație Trump), ci mai degrabă în prezența iliberalismului în țările semiperiferice, cu economii fragile, caracterizate prin deficite record, atât bugetare, cât și de cont curent, unde importurile depășesc mult exporturile ( „deficite gemene” ).
Privind prin ochii „piețelor”, există diferite tipuri de toleranță la iliberalism semiperiferic. Modelul iliberal polonez a funcționat într-un cadru de creștere robustă și surplusuri fiscale, care nu se regăsește în cazul României, din cauza unor politici fiscale neserioase legate de colectare.
În aceste condiții, investitorii expuși la țări cu risc ridicat de imprevizibilitate politică și situație bugetară dificilă tind să-și direcționeze capitalul către țări ca Polonia, deoarece economia globală rămâne interconectată, în ciuda evenimentelor recente din Statele Unite.
Există, evident, și modelul Orban, care a preluat țara într-o criză bugetară majoră și a calmat piețele cu mișcări heterodoxe, precum transformarea băncii naționale în instituție de sprijin pentru bugetul de stat și impunerea de taxe speciale pe sectoare-prizonier (telecom, retail, bănci) aflate în proprietate străină.
Însă a făcut-o într-un mediu financiar internațional mult mai puțin stresat decât cel de acum. Mai mult decât atât, Ungaria, în 2010, când Orban a venit la putere, avea un deficit de 3,9%, nu peste 9%, cât vom avea noi în acest an.
Viktor Orban depune jurământul de premier în Parlamentul din Budapesta, 29 mai 2010. Foto: FERENC ISZA / AFP / Profimedia Iar PiS a preluat Polonia cu un deficit de 2,6%, și nici Ungaria, nici Polonia nu aveau deficite gemene, iar principala destinație de export a Europei de Est, Germania, era o mașină de export care duduia, alimentată de imensa piață chineză stimulată de stat, pe când acum Germania e în dezindustrializare și criză.
O vreme Orban a avut spatele asigurat de conservatorii europeni, însă AUR este un nou venit într-un grup suveranist cu putere redusă (încă) în Consiliul European, unde se iau marile decizii de a salva o țară sau nu.
„AUR este singurul cu oferta de autodistrugere completă”
– Revenind la România…
– Pe scurt, dacă aș fi alegător Simion, aș întreba asta: cum adică ne trimiteți reduceri de impozite în aceste condiții — fără să ne băgați urgent în faliment? De unde luați bani? Nu ne tăiați craca de sub picioare cu ceea ce propuneți pe economie și politică la nivel european.
Văd că soluția lui George Simion este distopia tăierii a jumătate de milion de posturi de bugetari. Este reacția aproape pavloviană la crizele fiscale românești: tăiat din buget. De data aceasta cu celebra drujba MAGA a lui Javier Milei (n.r.- președintele Argentinei), adică masiv.
Elon Musk, atunci în rolul de lider al DOGE (departamentul de eficiență guvernamentală din SUA) și Javier Milei, președintele argentinian, la Conferința de Acțiune Politică Conservatoare din Maryland, 20 februarie 2025. Foto: Jose Luis Magana / AP / Profimedia Acest lucru în statul cu cele mai mici cheltuieli și venituri bugetare ca pondere din PIB din UE, așa cum am arătat aici. Dacă suntem nemulțumiți de spitale și școli acum, să vedem cum vom fi după acest mega-proiect de austeritate fără precedent.
În fine, nu pot încheia răspunsul la această întrebare fără a reliefa aici consensul între AUR și aripa „Năsui – Musk – Millei” din USR, primii care au popularizat ideea că problemele fiscale (reale) ale României se rezolvă amputând un stat deja subfinanțat la extrem față de Bulgaria, Ungaria, în loc de a face reformele pe colectare și trepte de impozitare pe care un stat din UE le-ar face.
AUR vine deja pe un teren pregătit de un populism libertarian „respectabil” care ani de zile a transformat bugetarul în dușman de clasă, impozitele în furt și un sistem fiscal rațional în totalitarianism „socialist”.
Dacă acest nihilism anti-stat, contrazis de orice cercetare comparativă, nu ar fi fost cu priza reală în cultura politică, George Simion nu l-ar fi folosit chiar acum înainte de turul doi.
Votantul AUR vrea să radă nu doar clasa politică centristă, dar și statul și „străinii.” Pe acest teren AUR este singurul cu oferta de autodistrugere completă.
„Piețele preferă bălteala benignă a partidelor centriste și se sperie de schimbări încărcate de incertitudine”
– Recent, guvernatorul BNR a declarat următoarele: „Bineînţeles că ne pregătim pentru un scenariu postalegeri prezidenţiale. Suntem pregătiţi pentru eventuale ieşiri de capital”. Întrebarea care se pune ar fi de ce ar exista retrageri de capitaluri din România dacă, să presupunem, ar câștiga alegerile prezidențiale un politician precum George Simion?
– BNR e pregătită, a fost prudentă cu rezervele valutare, dar la presiuni constante acestea se vor termina. Părțile bune: datoria țării e în mare parte în lei, nu în valută, deci devalorizarea nu ne va rupe imediat (a fost exact invers în 2008-2009), ceea ce înseamnă că putem evita încă incapacitatea de plata. Nivelul datoriei publice este de numai 52% din PIB, ceea ce e modest pentru nivelurile din alte tari.
Partea rea e că fuga capitalurilor este o reacție probabilă în cazuri ca acesta prin care trecem acum. Ea se întâmpla, deja, și o vedem în curs. Teoretic, AUR este un partid care se prezintă ca reprezentant al capitalului românesc văzut ca agresat de capitalul străin.
Discursul său pro angajați este demagogie pură.
Însă prin ochiul piețelor, amestecul de naționalism și neoliberalism al AUR este o sursă de risc. Ele prefera bălteala benignă a partidelor centriste și se sperie de schimbări încărcate de incertitudine.
În țări în care nu au controale pe fluxurile de capital, cum este cazul membrelor UE, grupurile investiționale își măresc „nota” de risc, dacă devine plauzibilă adoptarea de măsuri care ar reduce randamentele.
Partidele de stânga care au câștigat puterea s-au confruntat adesea cu fuga capitalurilor, inclusiv a celor indigene, cum a fost cazul în Franța în primul mandat al lui Mitterand. În Brazilia, prima alegere a lui Lula a adus același spectru și atunci Lula a calmat piețele cu niște decizii politice de compromis.
Mai nou, spectrul politic e dat peste cap de extrema dreaptă, deși aceasta din urmă este mai ușor de digerat de piețe decât stânga.
Aceste efecte se văd pentru că, prin natura sa contestatară și prin slăbirea instituțiilor independente, reexaminarea unor înțelegeri preexistente și general acceptate dintre stat și firme, inclusiv un discurs anti-UE, dreapta poate reduce aceste randamente și atunci capitalul își reduce expunerea la aceste riscuri derivate din votul pro extrema dreaptă.
Aceasta se vede imediat în dobânzi mai mari, curs deteriorat, austeritate adoptată ca să „calmezi” piețele că nu intri în faliment, aluzia la naționalizări de active străine (puse în practică în Ungaria, așa că nu e exagerat riscul).
Studiile arată că în medie, în condițiile globalizării economice chiar fragmentate, astfel de mișcări politice ajunse la butoane aduc o stagnare sau chiar regres economic semnificativ, așa că dacă ai investit bani în Ungaria sau România pe 10-20 de ani, te aștepți la un randament mai mic decât dacă i-ai investi în țări cu risc politic și economic mai mic.
– Cum poate fi pregătită o țară ca România de „retrageri de capitaluri străine”?
– Fuga capitalurilor este o reacție probabilă în cazuri ca acesta. Teoretic, AUR este un partid care se prezintă ca unul „conservator” reprezentant al capitalului românesc, văzut de liderii săi ca agresat de capitalul străin.
AUR e illiberal politic dar pe economie este ceea ce am numit undeva „național-neolibetralism”, adică un amestec de protecționism extern pentru o coaliție socială internă și capitalism pe pâine în rest.
Capitalul nu prea are ideologie, dar are aversiune la incertitudine și Simion este incertitudine pe turbo.
„Naționalizările nu țin neapărat de extremismul de dreapta”
– Un economist din AUR, care vizează inclusiv o funcție guvernamentală, a vorbit într-un interviu pentru HotNews despre „recâștigarea controlului asupra unor resurse naturale care au ajuns în alte mâini în urma unor evenimente nefericite”.
În programul de guvernare al AUR scrie așa: „Pachetele majoritare de acțiuni OMV- Petrom și ale altor companii strategice vor fi recuperate treptat, prin intermediul unor despăgubiri corecte, după ce se va verifica îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale inclusiv a celor de la vânzare”.
Suntem într-o situație ipotetică, România nu este guvernată de AUR. Dar ce reacție credeți că ar avea companiile europene, liderii europeni, dacă România va ajunge să fie condusă de oameni care gândesc și spun aceste lucruri?
– Să clarificăm: naționalizările nu țin neapărat de extremismul de dreapta. Toată Europa are un sector de stat semnificativ în energie și finanțe.
Nu există o legislație UE împotriva naționalizărilor (tratatele sunt neutre pe tema data). În Franța, administrația Macron a naționalizat Électricité de France, cumpărând cele 16% de acțiuni private din cauza problemelor financiare.
Germania a naționalizat Uniper, cel mai mare importator de gaz, în urma crizei din 2022, declanșată de invazia rusă. Statul german deține acum 99% din acțiuni.
Naționalizarea de bănci în criza din 2008–2009 a fost ceva obișnuit, însă acestea erau companii cu probleme. Iar Italia și Franța aveau până în anii 90 un sistem bancar de stat masiv. Germania are și azi o bancă de stat gigantă, KfW.
Banca germană de stat KfW. Foto: Tatiana Golmer | Dreamstime.com Însă naționalizarea de active financiare și energetice care nu au probleme financiare este mai rară și a fost pusă în practică doar în Polonia și Ungaria. Chiar și după ce liberalii s-au întors la putere în Polonia, nu au inversat aceste naționalizări.
În sine, naționalizările au atras costuri pentru cele două țări, dar până la urmă acestea nu au fost dramatice și nu au făcut obiectul unor sancțiuni din partea UE.
Totuși, comparația cu aceste două țări este problematică, întrucât în Ungaria, Orban a pregătit un sistem de refinanțare a datoriei cu taxe sectoriale care au adus 3 la sută din PIB la buget, și apoi a menținut Ungaria pe surplus în anii de după 2010 (liniștind astfel creditorii), iar Polonia avea o poziție fiscală și industrială foarte solidă.
Mai adăugăm că, în 2010, piețele erau mai favorabile țărilor emergente decât sunt acum. Aceste condiții nu se întrunesc în prezent la noi, așa că o astfel de intervenție aduce riscul de a accentua și mai tare fuga investițiilor și riscul de recesiune, austeritate.
„Mă înspăimântă când România sub Simion e comparată cu America sub Trump”
– De ce ar avea o problemă băncile internaționale, de exemplu, sau marile companii europene cu o putere la București, așa-numită „suveranistă”? Putem să învățăm ceva din exemplul din Statele Unite, după ce administrația Trump a luat mai multe decizii izolaționiste? Suferă americanii din cauza acestora?
– Am auzit „specialiști” suveraniști spunând: „Dacă Trump a putut, noi de ce nu putem?” E groaznic că oameni care pun astfel de întrebări se gândesc să conducă o țară.
Cum să compari România cu o țară în care nu există risc valutar, SUA având moneda de rezervă a lumii, în care au loc mai toate tranzacțiile și a cărei datorie este cumpărată până și de China, în ciuda conflictului?
O țară care are centrul financiar global, baza inovației tehnologice avansate, puterea de a exercita coerciție în politica comercială prin piața sa internă uriașă etc.
Și totuși, economia SUA este dată puternic de gard și încă nici nu am văzut consecințele reale ale tarifelor, care vor mușca din plin în câteva săptămâni doar. Mă înspăimântă gândul la astfel de întrebări, în care România sub Simion este comparată cu America sub Trump.
Scenariul care ar duce la o sărăcire pe repede înainte
– Ce înseamnă „patriotismul economic” într-o economie interdependentă cum este cea din Uniunea Europeană, din care și România face parte?
– Patriotismul economic înseamnă să-ți găsești un loc cât mai sus în nivelul de complexitate al industriei și serviciilor din lanțurile europene de valoare și să susții orice inițiativă care merge în direcția unui federalism fiscal.
În proiectul suveranist de împărțire a Europei în economii naționale fragmentate, cu burghezii naționale pitite contra capitalului străin, ca statele germane în secolul al XIX-lea, este hilar, când SUA și China au crescut prin piețe interne gigantice, cu bugete centralizate și reglementări comune.
În acest viitor dorit de suveraniști, scena cu România suveranistă față în față cu acești giganți în negocieri comerciale bilaterale ține de nivelul comediei dell’arte sau a live-urilor lui Simion filmând de la distanță scena convențiilor conservatoare la care merge.
George Simion filmează în timpul unui protest în fața Biroului Electoral Central din București, 24 octombrie 2024. Inquam Photos / George Călin „Suveranism” înseamnă că vom deveni, probabil, o mină gigantă pentru firmele străine din țări cu putere, așa cum au spus, în esență, chiar suveraniștii — în loc să creștem prin industrie, sectorul digital etc., de unde poți, în timp, mări salariile, așa cum de altfel s-a întâmplat până acum.
– În opinia dumneavoastră care ar fi cel mai mare pericol pentru economia românească, care ne-ar afecta pe fiecare dintre noi, în eventualitatea unei resetări a drumului occidental și european al României?
– Clar că cel mai mare risc este un Roexit pentru că ar duce la o sărăcire pe repede înainte. Dacă această resetare politică înseamnă un algoritm de ieșire din UE, în tradiția eurofobieidin linia lui Mircea Malița — fântâna de inspirație a noii extreme drepte românești în politica externă —, estimez o degradare drastică a poziției României în economia europeană, la nivelul observabil în Serbia, Moldova sau Ucraina de dinainte de război.
Adică economii slab industrializate, cu salarii mult mai mici, dependență accentuată de remitențe, în care speri cel mult la o firmă de cablaje auto ici și colo și un sector digital mult mai redus.
Bugetele de investiții ale autorităților centrale și locale, care acum depind masiv de fonduri europene, se vor baza exclusiv pe impozitele și taxele plătite de noi — adică pe foarte puțin.
Statul român, deja extrem de subfinanțat, va fi, pe cale de consecință, și mai subfinanțat, cu sectoare ale sale în avarie și servicii private destinate celor puțini care vor mai putea extrage un surplus din diverse surse. Ieșirea din UE ar însemna, evident, vize pentru milioanele din diaspora care nu au o situație reglementată. Imaginați-vă o terapie de șoc: nu suntem Marea Britanie, ci o economie de semi-periferie, în care industria de export — majoritar străină — va avea motive serioase să își reducă masiv operațiunile aici.
Declarativ, George Simion propune calea Meloni, cu rămânere în UE — deci nu calea Roexit. Sună liniștitor pentru mulți: „O să fim ca Polonia, deci calmați-vă”, se spune. Să presupunem că acesta ar fi jocul, nu Roexit.
Însă unde ne duce acest drum? Păi, dacă vrem, suveranist, „Europa națiunilor” și reducerea puterii Comisiei și a resurselor sale, atunci să acceptăm și că suveraniștii germani nu vor să mai curgă fonduri europene spre est, către colegii suveraniști din București și Budapesta.
În logica suveranistă germană, de ce să dea din impozitul muncitorului german, strâns cu ușa de cheltuielile lunare, bani care să meargă la statul suveranist român, care promite în stil trumpist reducerea de impozite?
Calculul este apariția unui front suveranist format din Italia, România și Polonia, menit să facă jocul celor care doresc reducerea UE la un mozaic de piețe naționale, cu putere slabă de negociere globală — de unde s-ar putea lansa o mare reorganizare „suveranistă” a Uniunii.
Adică subminarea ei din interior și aservirea noastră intereselor marilor puteri globale din afara Europei. În UE, suveranismul nu este decât opusul a ceea ce proclamă: este calea spre o condiție de vasalitate, fără nicio notă de subsol. O capcană istorică din care nu știm cum vom ieși.
Evident că nu vom fi Polonia, pentru că avem o economie și un stat mult mai slabe. Șansele sunt să nu fim nici ca Ungaria, care are un stat fiscal mai capabil și un sector industrial mai sofisticat — și chiar și așa, politicile lui Orban au dus țara într-o stagnare prelungită, coborând-o de pe piedestalul pe care se afla cândva.
Să terminăm cu aceste comparații facile si analfabete economic. România are un model de creștere fragil și un stat slab și firav fiscal, susținut de proptele externe cât timp mai are un capital de bunăvoință — capital care, acum, se va restrânge la cercul suveranist, mult mai îngust, din UE.
Tragedia momentului este că mulți dintre noi părem atât de supărați pe starea de fapt, încât nu vrem să știm cât de jos putem cădea în puțul deschis de proiectul politic Georgescu–Simion. Iar când ne vom da seama, va fi prea târziu.
