Președinții Volodimir Zelenski și Vladimir Putin ar putea să aibă prima întâlnire de când ultimul a ordonat invadare Ucrainei. Politologul Andra Martinescu, de la Universitatea Cambridge, avertizează asupra faptului că rușii sunt tot mai aproape să-și impună punctul de vedere.

Zelenski și Putin s-au întâlnit de mai multe ori înainte ca Rusia să atace Ucraina. FOTO: Azvision

Adevărul: Întâlnirile de la Alaska, dintre Trump și Putin, respectiv Washington, dintre Trump, Zelenski și liderii europeni arată că am intrat într-o nouă etapă în ce privește războiul din Ucraina, una în care diplomația primește cuvântul. La ce rezultate v-ați aștepta de la întâlnirea preconizată dintre Zelenski și Putin, ne îndreptăm spre o pace sau măcar spre un armistițiu?

Andra Martinescu: Putem spune și acest lucru, dar depinde și de ce fel de pace ne apropiem. Pentru că, privind cum au decurs întâlnirile de care ați amintit și la modul în care se conturează lucrurile, nu consider că ar fi o pace justă. Deja s-a dat foarte multă vizibilitate agresorului, adică Rusiei. Din punctul meu de vedere, și summitul din Alaska dintre Trump și Putin, la fel, a dat semnale greșite în acest sens. Și mai mult, chiar a creat diviziuni în rândul aliaților. Și vorbesc aici de diviziuni nu neapărat la nivelul experților în politică, ci mă gândesc mai degrabă la consilierii pe probleme de politică externă, securitate și intelligence din Statele Unite ale Americii. Pentru că există multe voci, dar care nu se pun de acord într-o direcție sau alta.

Ce s-a schimbat după summitul de la Washington

Recent, după summit-ul de la Washington, însăși președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, pare că a dat înapoi și începe să urmeze liniile stabilite de președintele Trump. Spre ce ne îndreptăm?

Da, am văzut declarația doamnei von der Leyen care spune că de acum prioritatea e să punem capăt măcelului, fără a mai vorbi despre armisițiul de la care ar trebui să înceapă apoi discuțiile pentru pace. Probabil este o strategie , mă gândesc, dar nu pot să spun cu exactitate ce au în minte liderii europeni. Dar este probabil o strategie ca să mențină măcar o portiță deschisă pentru misiunea de stabilizare europeană pe fundal civil. Dar aici vorbim despre un conflict armat.

Altele ar fi cerințele și este un context cu totul altul. Nu știu în ce măsură ar putea o misiune civilă de stabilizare europeană să aibă un impact măsurabil în monitorizarea încetării ostilităților. Adică, dacă ne uităm strict la structura negocierilor, Uniunea Europeană și Marea Britanie au fost marginalizate în procesul de pace, care se conturează a fi unul dual, o „afacere” între America și Rusia. Este peste capul europenilor și cumva mi se pare că este și multă incertitudine, dar și un fel de telefon fără fir, în sensul că nu se știe exact tot ce a discutat Trump cu Putin. Este drept, europenilor și lui Zelenski li s-a transmis ce au discutat între Trump și Putin, dar încă intențiile Rusiei nu au fost cu adevărat făcute cunoscute într-un mod explicit.

Și care ar fi totuși acestea, judecând după felul în care Rusia își construiește politica externă?

Se pot intui, bineînțeles, câteva linii. Și aș porni de la ideea că, unu, Putin nu-și dorește prezența trupelor NATO care ar garanta securitatea în regiune. Iar asta ne pune iarăși într-o postură extrem de precară, ca și la alte conflicte înghețate. Și apoi, bineînțeles, summit-ul pentru ruși, pentru Putin, a fost mai mult un exercițiu de imagine. Iar acum Rusia transmite, la nivel global, percepția că a redevenit o mare putere. Și că este invitată chiar de SUA să fie o mare putere. Asta și-a dorit Rusia, asta a obținut deja.

Ce spune istoria despre garanțiile date Ucrainei

Toată lumea vorbește despre garanțiile care i-ar putea fi date Ucrainei, dar ne amintim și că Kievul a mai primit și alte garanții, în 1994, la Budapesta, și apoi la Minsk 1 și 2, dar în realitate, în ciuda acestor garanții, nimeni n-a intervenit să apere Ucraina în fața Rusiei. Vedeți aceleași riscuri și acum, indiferent care vor fi garanțiile ce ar putea fi date Ucrainei?

Se poate spune și așa. Pentru că e adevărat, ucrainenii au acceptat în 1994 la Budapesta să renunțe la armele nucleare, dar garanții lor nu i-au ajutat atunci când Ucraina a fost invadată. Și au mai fost, așa cum spuneați, Minsk 1 și 2, când inclusiv Franța și Germania au venit cu un fel de garanții, pentru Ucraina. Garanții care de altfel nu au fost respectate, nu au fost monitorizate așa cum ar trebui. Și putem vorbi desore lipsa, absența implementării corespunzătoare, chiar dacă era un acord de încetare a focului, mai ales în Donbass, s-a încălcat semnificativ. Adică, în realitate nu a fost niciodată o încetare a focului explicită acolo, așa cum a trebuit să fie definită. Și acum este și mai îngrijorător, fiindcă, să spunem, procesul de pace nu mai este racordat la încetarea ostilităților. Și acest lucru oare că nici nu s-a propus și nici nu s-a urmărit în mod explicit. E adevărat, a fost acea declarație a lui Steve Witkoff, care a vorbit despre garanții similare celor din articolul 5 al NATO, dar și că Vladimir Putin ar fi acceptat în principiu ideea unor garanții de securitate de tip NATO pentru Ucraina. Numai că aceste afirmații au fost ulterior invalidate de Trump. Și vedem că totul se schimbă de la o zi la alta, vedem acest backtracking. Adică mereu ne întoarcem asupra a ceea ce s-a declarat înainte. Și în privința garanțiilor și a trimiterii de trupe.

Andra Martinescu este cercetător la Cambridge University. FOTO: Arhivă personală

Să fie vorba și de o ambiguitate strategică a președintelui Trump, care ar vrea astfel să deruteze Rusia și să puncteze prin această impredictibilitate?

Putem vorbi și despre asta, dar totuși m-aș fi așteptat la asta înainte de summit-ul din Alaska. Acum nu știu în ce măsură este ambiguitate strategică sau pur și simplu derivă.

Cine e liderul europenilor

S-a vorbit și despre faptul că deși europenii au încercat și au reușit în general să aibă o poziție comună, nu este foarte clar cine este liderul acestei coaliții de voință. Să fie Macron, așa cum zic mulți? Sau Starmer ori Mertz?

Vorbind de „Coalition of the Willing”, aș spune că nu există neapărat un lider anume, dar s-a conturat deja o trilaterală. Și aici sunt cei trei lideri. S-a constituit această trilaterală și la nivel de discurs, și ca motor de leadership. Și aș mai remarca aici și felul în care reușește Finlanda să le secondeze, la fel ca și Polonia. Pentru că și Finlanda a fost invitată la negocieri, având o interfață teritorială destul de substanțială cu Rusia.

Ei au o expertiză foarte puternică pe Rusia și un nivel de pregătire mult mai avansat față de alte state din proximitate. Deci ar fi Polonia, Finlanda, dintre statele nordice.

Dar România?

Aici urma să ajung, este păcat că România nu apare în prim plan, așa cum ar fi trebuit să o facă. Ar trebui să avem o implicare mai serioasă, să fim mult mai proactivi.

România: methne vechi, probleme noi

Unii au arătat spre ministrul de Externe și au acuzat lipsa de pregătire și de experiență a Oanei Țoiu, iar alții susțin că România nu a avut niciun moment o voce care să conteze. Totuși, care ar fi cauzele reale ale acestei lipse de consistență?

Contează și lipsa de experiență, să zicem, a doamnei Țoiu, dar problema cea mare e în altă parte. România încă nu și-a spălat păcatele... mă gândesc la problemele interne și problemele de la alegeri, probleme care au erodat imaginea, au erodat credibilitatea României într-o anumită măsură. Pare că suntem așa într-un fel de derivă strategică, chiar dacă vestea bună e că se menține acum, cel puțin, direcția pro-europeană, pro-NATO. Declarațiile, da, sunt bune, e bine că se păstrează linia asta pro-europeană, dar vorbele nu mai sunt suficiente. Să fim realiști, trebuie aici foarte multă muncă de recuperare a credibilității, a poziției în regiune.

În privința doamnei Țoiu, chiar dacă nu are experiența și pregătirea necesară, eu nu știu pe ce criterii a fost numită, dar poate compensa dacă se înconjoară de oameni cu experiență, consilieri care să o poată ajuta. Pe de altă parte, aș remarca și un aspect pozitiv, faptul că doamna Țoiu pare mai dinamică, nu mai e același limbaj de lemn, rigid, ca în discursurile celor dinaintea ei.

Dar mi se pare că are un discurs mai dinamic. Adică nu e registrul acela atât de rigid, limba de lemn, așa cum s-a conturat. Mai multă vitalitate, da.

Revenind la discuția despre mult așteptata întâlnire Zelenski – Putin, dacă nu cumva va fi o trilaterală în care va fi prezent și Trump, care ar trebui să fie așteptările?

Putin, încă de la summit-ul din Alaska a transmis că nu va participa în persoană ci doar va trimite oficial seniori, reprezentanți. Ce va face până la urmă, dacă va decide să vină în persoană, încă nu știm. Dar Putin își joacă toate cărțile. Și nu pot să nu remarc că, din păcate, și le joacă și cu mult succes. Fiindcă asta e realitatea. Iar pentru mine nu este surprinzător. Putin știe, rușii știu în general care le-au fost și le sunt obiectivele strategice și de politică externă urmărite istoric. Și întotdeauna ei urmăresc acest imperativ cel puțin de imagine, vor să arate că Rusia este la masa tratativelor globale. Că nu este o putere marginală, nu este o simplă putere regională ci o putere globală. Și exact asta reușesc să transmită acum.

„Perspectiva compromisului mă sperie cel mai mult”

Unde credeți că totuși s-ar putea ajunge la un compromis între Rusia și Ucraina?

Ca să fiu sincer, tocmai perspectiva compromisului cred că mă sperie cel mai mult în tot acest context dat. Pentru că negocierile au evoluat tocmai pe un fundament foarte precar al compromisului, dar neintuit de multă lume.

Am văzut că se folosea o hartă foarte schematică, o hartă care îmi amintea cumva și de negocierile de la Ialta. Nu știu de ce m-am dus cu gândul acolo. Cert e că s-a profilat așa o hartă foarte schematică a teritoriilor ocupate de Rusia și nu numai. Acum când ai toată cunoașterea la dispoziție, să știi exact unde a avansat, unde nu, practic erau regiunile acelea nici măcar ocupate în întregime. Intuiesc că probabil se discuta pe harta aceea ce fel de troc teritorial să fie pe mai departe.

Au fost și voci care vorbesc de o nouă Ialta și de faptul că România, dar și alte state est-europene ar putea fi cedate Rusiei. E și acesta un scenariu de luat în calcul?

Adică despre o sferă a influenței? Nu cred. Chiar nu știu în ce măsură ar putea să se întâmple asta peste capul tratatelor internaționale la care deja facem parte. Însă rămâne întotdeauna o posibilitate. Cel mai probabil, la nivel economic și strict legat de Ucraina, se va profila un agreement pe resurse și minerale. Cel mai probabil s-a discutat asta. Iar în privința României și a altor state est-europene, văd că la Washington se discută despre reducerea efectivului de trupe de pe teritoriul Europei. Inclusiv din România. Deci nu sunt semnale bune, să spunem.

Și care ar fi scenariile sau scenariul la care v-ați gândi?

Să zicem... Din perspectiva mea, deja trăim cel mai sumbru scenariu. Și am putea zice și că pare că ne îndreptăm spre un deznodământ scandalos. Este foarte bine că ne îndreptăm spre pace, este ideal să fie așa, toți ar trebui să vrem asta, dar totuși nu orice fel de pace. Iar pacea spre care ne îndreptăm nu este deloc favorabilă Ucrainei, nu ne este favorabilă nici nouă, nici Europei. Este o pace nefavorabilă, în care Rusia vine cu pretenții maximaliste, pretenții care par să fie acceptate... De fapt, aș propune să nu o numim pace. Să-i spunem mai bine intermezzo. Spre acest lucru mă tem că ne îndreptăm, spre un deznodământ nefericit, spre cel mai sumbru scenariu. Și dacă nu se va schimba ceva în aceste negocieri, cu greu va putea fi evitat acest lucru.