Trauma națională din 1940: Ministrul Mihail Manoilescu a leșinat văzând Transilvania cedată

În urmă cu peste opt decenii, vara anului 1940 a marcat una dintre cele mai întunecate pagini din istoria României, cu pierderi teritoriale devastatoare. Momentul culminant al acestei drame a fost Dictatul de la Viena din 30 august, prin care nord-vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei. Evenimentul a declanșat o suferință imensă pentru românii transilvăneni și a provocat un șoc profund clasei politice de la București, ministrul de Externe de la acea vreme, Mihail Manoilescu, consemnând în memoriile sale că a leșinat la vederea hărții cu noua frontieră.

Reperul istoric cunoscut sub numele de Dictatul de la Viena, sau Al Doilea Arbitraj de la Viena, a reprezentat o amputare teritorială majoră suferită de România, la doar 22 de ani de la înfăptuirea României Mari. În memoriile sale, Mihail Manoilescu, ministrul român de Externe în august 1940, descria momentul cutremurător în care a realizat amploarea pierderii:

„Ochii mei căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată şi am înțeles că cuprindea şi Clujul. Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea, am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirii Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben-cenușiu, negru. În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința.”

Mihail Manoilescu

Contextul dramatic din 1940: România într-o Europă dominată de război

Evenimentele din august 1940 s-au desfășurat într-un context internațional extrem de dificil pentru România. Declanșat în septembrie 1939, Al Doilea Război Mondial adusese deja victorii rapide armatelor Germaniei naziste, care anexase Austria, ocupase Cehoslovacia și invadase Polonia, apoi Danemarca, Norvegia, Țările de Jos, Belgia și Franța. Marea Britanie, principalul adversar european al Germaniei, era sub asalt aerian, iar Adolf Hitler domina o mare parte a continentului.

În acest peisaj geopolitic, Ungaria, Italia și Bulgaria se aliniaseră Germaniei, având propriile interese teritoriale. Spania, condusă de Francisco Franco, își declarase neutralitatea, deși menținea relații strânse cu Hitler.

Vara anului 1940 a găsit România prinsă într-un conflict de proporții ce depășea capacitățile sale. Lipsită de aliați capabili să-i ofere sprijin sau garanții de securitate, cu Franța capitulată și Marea Britanie luptând pentru propria supraviețuire, țara se confrunta cu revendicări teritoriale deschise din partea vecinilor ostili. Uniunea Sovietică viza anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, Bulgaria revendica sudul Dobrogei (Cadrilaterul), iar Ungaria urmărea revizuirea graniței cu România pentru a recupera Transilvania.

Clasa politică românească a abordat această situație disperată printr-o politică de concesii, sperând să obțină bunăvoința Germaniei naziste, însă fără a asigura garanțiile diplomatice necesare. Constantin Argetoianu reflecta această atitudine, afirmând la acea vreme: „Vom merge până la cea mai josnică dintre josnicii pentru a ne păstra neutralitatea.” Cu toate acestea, neutralitatea devenise aproape imposibil de menținut. Reprezentanții Axei au perceput atitudinea oficialilor români ca fiind defavorabilă. Contele Galeazzo Ciano, ministrul italian de Externe și ginerele lui Benito Mussolini, nota în jurnalul său: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreț de «Dictatul de la Versailles»!”

Drumul spre ciopârțire: Pactul Ribbentrop-Molotov și revendicările ungare

Pentru a-și recompensa aliații și a evita un conflict cu Stalin, Hitler a decis să facă o serie de concesii pe seama României, urmărind să-și asigure stabilitatea pe flancul estic și să acționeze nestingherit în vestul Europei. Un pas esențial în această direcție a fost semnarea, în vara anului 1939, a tratatului de neagresiune dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov.

Protocolul secret al acestui pact a dezvăluit interesul sovietic pentru Basarabia. În iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea URSS, fiind obligată să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei. Autoritățile române au acceptat evacuarea fără rezistență militară, iar trupele sovietice au ocupat, în plus, și ținutul Herța, deși acesta nu fusese inclus în ultimatum.

După aceste prime pierderi teritoriale, Ungaria și-a intensificat revendicările asupra Transilvaniei. Istoricul Florin Constantiniu, în volumul său „O istorie sinceră a poporului român”, menționa că „Încă de la declanșarea războiului (n.r. cel de-Al Doilea Război Mondial), la Budapesta se manifestase un curent al cărui exponent era șeful Marelui Stat Major, Henrik Werth, favorabil unei acțiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei.”

Regentul Ungariei, Miklós Horthy, dorea refacerea Ungariei Mari. Cu sprijinul Germaniei naziste, Ungaria horthystă obținuse deja teritorii din Cehoslovacia în 1938 și spera să primească o parte din Transilvania. Budapesta revendica aproximativ 69.000 de kilometri pătrați, cu peste 3,9 milioane de locuitori, dintre care circa 2,2 milioane erau români.

Autoritățile de la București au respins pretențiile teritoriale, iar Ungaria a început să se pregătească pentru un posibil conflict. Pentru a satisface revendicările maghiare, a menține Budapesta în sfera sa de influență și a evita destabilizarea completă a României, Hitler a încurajat negocieri bilaterale româno-maghiare, care au avut loc la Turnu Severin.

Despre aceste discuții, istoricul și politologul Florin Abraham a precizat în articolul „80 de ani de la Dictatul de la Viena: semnificații istorice”:

„Pseudo-tratativele bilaterale româno-maghiare au debutat la Turnu Severin în 16 august 1940. Maghiarii au cerut 69.000 kmp din teritoriul României (două treimi din teritoriul confirmat a fi al României prin Tratatul de la Trianon), știind, la fel ca în cazul «tratativelor» cu cehoslovaci, că solicitarea nu putea fi acceptată de România. În paralel aveau loc incidente la granița româno-maghiară, Ungaria lăsând să se înțeleagă că va deveni agresor al României la finalul lunii august dacă discuțiile diplomatice vor fi prelungite.”

Florin Abraham

Dictatul de la Viena, impus sub amenințarea forței

Discuțiile de la Turnu Severin au eșuat din cauza pozițiilor ireconciliabile ale celor două părți, fapt anticipat și dorit de Germania, care urmărea să impună o soluție conform propriilor interese strategice. Hitler nu dorea o extindere excesivă a revendicărilor Ungariei, iar Horthy a fost nevoit să accepte soluția stabilită de liderul nazist. Astfel, negocierile au servit mai degrabă ca mijloc de presiune asupra României pentru a accepta cedarea teritorială.

Amenințările Ungariei cu o intervenție militară erau accentuate de presiunile exercitate de Germania și Italia. Reprezentanții puterilor Axei avertizaseră că, în cazul unui conflict, vor sprijini Budapesta, iar România risca invazia. Florin Abraham a subliniat că „Italia fascistă, sprijinitoare a agendei revizioniste maghiare, a convenit cu Hitler să impună României și Ungariei o împărțire a Transilvaniei, iar România a fost informată că, în caz de război, cele două state vor fi de partea Budapestei.”

În aceste condiții, pentru a evita un război care ar fi putut afecta câmpurile petroliere și rafinăriile de la Ploiești, vitale pentru Germania, Hitler a decis să impună arbitrajul. La 30 august 1940, prin Al Doilea Arbitraj de la Viena, România a fost forțată să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei. Hitler însuși a declarat că „României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național, care, la urma urmelor, este încă destul de mare.”

Sub această presiune, în noaptea de 29 spre 30 august 1940, Consiliul de Coroană s-a întrunit din nou, la doar două luni după pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța. Din cei 21 de participanți, zece au votat împotriva acceptării arbitrajului, însă decizia finală a fost de acceptare. Hotărârea a fost comunicată imediat la Viena ministrului german Wilhelm Fabricius, care amenințase că, fără un răspuns în cinci minute, Germania nu va mai oferi nicio garanție României.

La Viena, ministrului român de Externe, Mihail Manoilescu, nu i s-a permis să participe la negocieri. Doar după ce i-a fost prezentată harta cu noua frontieră stabilită de „arbitrii” Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, acesta a cedat, pierzându-și cunoștința.

România a pierdut un teritoriu de 43.492 de kilometri pătrați, cu 2.667.007 locuitori, dintre care 50,1% erau români. Suprafața atribuită Ungariei era, totuși, mai mică decât revendicarea minimală de 50.000 de kilometri pătrați cerută de Budapesta. Acest lucru a generat nemulțumiri chiar și printre membrii guvernului ungar, precum prim-ministrul Pál Teleki, care s-ar fi întors de la Viena „zdrobit sufletește”, conform istoricului Bálint Hóman, ministru al Învățământului de la acea dată.

Prevederile Dictatului de la Viena

Documentul, impus la 30 august 1940, stipula o serie de măsuri imediate și pe termen lung:

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră care desparte România de Ungaria va corespunde celui marcat pe harta geografică anexată. O comisie româno-ungară va stabili la fața locului detaliile traseului.
2. Teritoriul românesc atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele române într-un termen de 15 zile și predat acesteia în bună ordine. Etapele evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile de desfășurare a acestora, vor fi stabilite de o comisie româno-ungară. Guvernele român și ungar vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în deplină ordine.
3. Toți cetățenii români stabiliți la acea dată pe teritoriul care urma să fie cedat Ungariei dobândeau automat cetățenia ungară. Aceștia puteau opta pentru cetățenia română într-un termen de șase luni. Persoanele care își exercitau acest drept trebuiau să părăsească teritoriul ungar într-un termen suplimentar de un an și urmau să fie primite de România. Ele își puteau lua bunurile mobile și își puteau lichida proprietățile imobiliare până la plecare. Dacă lichidarea nu era posibilă, urmau să fie despăgubite de Ungaria. Autoritățile ungare trebuiau să soluționeze într-o manieră favorabilă toate problemele legate de strămutarea optanților.
4. Cetățenii români de etnie maghiară stabiliți în partea teritoriului cedat României de Ungaria în 1919, care rămânea sub suveranitate românească, primeau dreptul de a opta pentru cetățenia ungară într-un termen de șase luni. Prevederile celui de-al treilea punct se aplicau și persoanelor care își exercitau acest drept.
5. Guvernul ungar se angaja solemn să le acorde persoanelor de etnie română care dobândeau cetățenia ungară, în urma arbitrajului, aceleași drepturi ca celorlalți cetățeni ungari. Guvernul român își asuma aceeași obligație față de cetățenii de etnie maghiară rămași pe teritoriul României.
6. Detaliile rezultate din transferul de suveranitate urmau să fie reglementate printr-o convenție încheiată direct între guvernele român și ungar.
7. Eventualele dificultăți sau neînțelegeri apărute în aplicarea arbitrajului urmau să fie soluționate prin discuții directe între guvernele român și ungar. Dacă acestea nu ajungeau la un acord, litigiul trebuia supus guvernelor Germaniei și Italiei, care urmau să adopte o soluție definitivă.

Teroare și masacre în Transilvania de Nord-Vest

La începutul lunii septembrie 1940, armata ungară a intrat în nord-vestul Transilvaniei, instaurând un regim militar represiv. Populația românească a fost supusă violențelor, arestărilor și expulzărilor. Printre cele mai grave atrocități se numără masacrele de la Treznea și Ip, comise în septembrie 1940, unde sute de oameni au fost uciși, torturați sau bătuți, iar mii de români au fost arestați. Alături de români, au suferit și evreii din teritoriul ocupat, care au fost supuși politicilor antisemite ale statului ungar și, în 1944, majoritatea au fost ghetouizați și deportați.

Hrior Victor Văleanu din Satu Mare a mărturisit ororile acelei perioade: „Limba română a fost cu totul înlăturată și chiar cei care știau înainte bine românește răspundeau în ungurește și, dacă continua cineva a vorbi, îl lăsau fără răspuns ori îi spuneau «nem tudok oláhul», iar arestările au început după două-trei zile.”

În localități precum Nușfalău, Ip și Treznea, unități militare ungare, sprijinite în unele cazuri de formațiuni locale, au executat civili români și evrei. Muzicologul Octavian Lazăr Cosma, a cărui familie a fost masacrată la Treznea, a descris evenimentele îngrozitoare:

„Deodată, au răsunat împuşcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniştea şi neputinţa îşi dăduseră mâna, soldaţi înarmaţi se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moşnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat şi mai mult oamenii în sperieţi. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile şi, sub ameninţarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovaţi, care erau împuşcaţi, găuriţi cu baionete, conduşi spre locuri unde urmau să fie executaţi. Motivul? Erau români.”

Octavian Lazăr Cosma

Potrivit datelor statistice oficiale transmise de Secretariatul de Stat pentru Naționalități, în perioada 1940-1941, 919 persoane, majoritatea români, au fost ucise. Peste 1.100 au fost torturate, iar alte peste 15.000 au fost arestate. La aceste masacre au participat atât unități ale armatei ungare, cât și grupări paramilitare precum „Garda Zdrențăroșilor”, „Vânătorii Turanici” și „Ordinul Vitejilor”.

Explorează subiectele:

Dictatul de la VienaTransilvaniaMihail Manoilescu

Distribuie Distribuie Comentarii