Trei dintre mâncărurile tradiționale românești cu cele mai bizare nume. Aproape nimeni nu mai știe ce înseamnă, dar gustul lor a rămas memorabil

Sunt destule preparate din gastronomia românească ale căror denumiri par bizare pentru mulți români de astăzi. Unele provin din regionalisme, altele din arhaisme sau chiar din jocuri de cuvinte și expresii culinare locale. Însă în spatele unor nume pe care puțini le mai înțeleg se ascund adevărate bunătăți.

În România, mâncarea nu este doar sățioasă, gustoasă și aspectuoasă, ci poate fi și surprinzătoare sau chiar amuzantă. Nu neapărat prin felul în care arată ori prin gust, ci prin numele pe care românii le-au dat, de-a lungul secolelor, unor preparate tradiționale. Despre unele mulți nici măcar nu au auzit, mai ales pentru că sunt rețete foarte vechi, specifice anumitor regiuni sau chiar unor comunități locale. Paradoxal, în spatele unor denumiri ciudate, al căror sens puțini îl mai cunosc astăzi, se ascund preparate deosebit de gustoase, care ar merita readuse în bucătăriile contemporane.

Ce ar putea însemna o găină pe șoancă?!?

Una dintre cele mai neobișnuite denumiri din bucătăria tradițională românească este „găina pe șoancă”. Probabil că, în afara bihorenilor, din locul de unde provine acest preparat, puțini români ar putea spune ce înseamnă această mâncare sau la ce face trimitere numele ei. Din punct de vedere etimologic, „șoancă” este un regionalism din vestul Ardealului și desemnează șunca afumată de porc. Mai exact, este vorba despre pulpa sau spata de porc, sărată, lăsată la maturat și apoi afumată. Cum a ajuns găina „pe șoancă”? Asta știu cel mai bine bihorenii.

„O mâncare de iarnă, pentru cei care urăsc dietele de orice fel, specifică zonei bihorene (unde «paprika», boiaua, e la fel de deasă în mâncare ca și sarea, dacă nu mai mult), e puiul pe ciolan afumat, deloc banal”, scrie Radu Anton Roman în cartea Poveștile bucătăriei românești.

Deși este considerată, în mod tradițional, o mâncare de iarnă, mulți gurmanzi spun că găina pe șoancă este un preparat potrivit în orice anotimp.

Pentru această rețetă aveți nevoie de un pui mare sau de o găină tânără de carne, un ciolan afumat de porc, o linguriță de miere, trei roșii, doi ardei grași, jumătate de litru de vin alb dulce, 50 de mililitri de rachiu de mere, 50 de mililitri de oțet de mere, piper, boia, cimbru și mărar.

Ciolanul se taie, în special partea grasă cu șorici, și se pune într-o cratiță la foc mic, pentru a-și lăsa grăsimea. Când s-a topit suficient, se adaugă puiul porționat și se lasă să se rumenească. Se condimentează cu piper, boia dulce și cimbru, având grijă ca boiaua să nu se ardă. Deasupra se așază bucățile de ciolan cu carne, apoi un strat de roșii feliate și ardei gras. La final se adaugă vinul, împreună cu amestecul de rachiu, oțet și miere. Preparatul se lasă la cuptor aproximativ o oră și jumătate, la foc mic, într-un vas acoperit. Rezultatul este găina pe șoancă, un preparat consistent și plin de savoare.

Scocâca, „o zeamă groasă a verii târzii”

Un alt preparat cu un nume neobișnuit este o zeamă tradițională din Munții Apuseni, cu variante asemănătoare întâlnite și în Gorj. Se numește „scocâcă”. Din punct de vedere etimologic, denumirea pare să fie legată de laptele prins, smântână sau chiar de brânza dulce de vară, sugerând, cel mai probabil, un preparat pe bază de lapte. Cert este că scocâca este o ciorbă cu lapte, gustoasă și hrănitoare, întâlnită în mai multe zone etnografice ale țării.

Ingredientul secret care transformă fasolea cu ciolan într-o delicatesă irezistibilă

Pentru o scocâcă tradițională aveți nevoie de doi litri de lapte dulce, o ceșcuță de smântână, aproximativ șase ouă, ceapă, morcov, păstârnac, țelină, usturoi, carne de pui, gulie, cartofi, o mână de fasole verde, dar și multe verdețuri, precum tarhon, pătrunjel, salată verde și mărar. Bineînțeles, nu trebuie să lipsească sarea, piperul și boiaua.

Scocâca se prepară destul de simplu. Legumele, zarzavaturile și carnea se taie mărunt și se pun la fiert într-o oală, cu o cantitate moderată de apă. După ce toate ingredientele sunt bine fierte, se adaugă laptele încălzit în prealabil. Separat, se pregătește verdeața, dar și un amestec din ouă, smântână și usturoi. Când ciorba începe să dea în clocot, se ia de pe foc. Amestecul de ouă și smântână trebuie temperat în prealabil, adăugând treptat câteva polonice de ciorbă fierbinte, pentru a ajunge la aceeași temperatură și pentru a evita coagularea. La final se adaugă verdeața, apoi se potrivește gustul cu sare, piper și boia.

Pârgălăul de lângă Someș

O altă rețetă cu o denumire necunoscută pentru mulți români este „pârgălăul”. În spatele acestui nume se ascunde, de fapt, o ciorbă consistentă, specifică zonelor de pe Someș, simplă, sățioasă și deosebit de gustoasă.

„Primitivă și sățioasă în felul nostru, nepăsătoare și fierbinte în felul ei, ciorba asta se face la câmp, lângă Someș și lângă secerătorii flămânzi, căci acolo-i sunt locul, menirea și triumful”, scria Radu Anton Roman în Poveștile bucătăriei românești.

Pentru a pregăti pârgălăul, mai întâi trebuie făcută o ciorbă de zarzavat, cu ceapă, gulii, morcovi, fasole verde, roșii, țelină și cartofi. Separat, mai sunt necesare smântână, încă două cepe, o căpățână de usturoi, o bucată de slănină, dar și condimente precum boia, sare și piper.

Prepararea este simplă. Slănina se pune într-un ceaun, pentru a-și lăsa grăsimea, după care se adaugă ceapa tăiată solzișori și se călește până capătă o culoare aurie, fără să se ardă. Peste acest amestec se toarnă ciorba de legume și se mai lasă la foc mic câteva minute. Între timp, ouăle se bat cu smântâna, iar usturoiul se pisează. Oala se ia de pe foc, iar amestecul de ouă și smântână se temperează treptat, adăugând câteva polonice de zeamă fierbinte. Abia apoi se toarnă în ceaun. La final, se adaugă usturoiul și se potrivește gustul cu boia, piper și sare. Pârgălăul se servește fierbinte, alături de pâine de casă proaspăt coaptă.