Modificarea arbitrară a circumscripțiilor electorale este o formă flagrantă de fraudare a alegerilor, o rușine pentru Statele Unite și un tip de excepționalism de-a dreptul nociv. Trebuie eliminată imediat, scrie jurnalistul Dan Perry pe universul.net .

Americanii trăiesc cu multe ciudățenii în sistemul lor politic. Dau Casa Albă unor candidați care au pierdut alegerile după numărul voturilor populare. Își aleg șerifii și judecătorii ca și cum ar fi încă în Vestul Sălbatic. Tolerează reguli ale Senatului care permit ca 41 de membri să blocheze voința a 59. Dar, dintre toate relicvele excepționalismului politic american, niciuna nu dăunează atât de constant democrației precum gerrymandering-ul.
Weekendul trecut a adus încă o ilustrare a fenomenului: parlamentarii democrați din Texas au părăsit statul pentru a împiedica un vot asupra unui plan republican de redesenare a circumscripțiilor, plan care ar crea cinci noi districte într-un mod ce reduce reprezentarea minorităților și a zonelor urbane, garantând practic câștiguri republicane în Congres în 2026.

Guvernatorul Greg Abbott a răspuns cu amenințări de arestare. Procurorul General Ken Paxton a sugerat declararea vacantă a locurilor respective.

Iar majoritatea țării abia a reacționat — pentru că ceea ce ar trebui să fie o criză instituțională a devenit rutină. Asemenea broaștelor care se obișnuiesc cu apa din ce în ce mai fierbinte, americanii au ajuns să considere aceste comportamente drept rezonabile. Privit însă din afară — așa cum am făcut eu, petrecându-mi cea mai mare parte a carierei ca corespondent în străinătate —, pare o mutație politică.
Gerrymandering-ul există în Statele Unite încă din începutul secolului al XIX-lea, când guvernatorul statului Massachusetts, Elbridge Gerry, a aprobat o hartă electorală contorsionată, una dintre secțiuni semănând cu o salamandră. Ideea este să folosești granițele circumscripțiilor pentru a minimiza reprezentarea celuilalt partid. În epoca actuală, dominată de date, ceea ce a început ca o manipulare rudimentară și locală a devenit un instrument matematic precis pentru distorsionarea sistematică a rezultatelor electorale, uneori cimentând guvernarea minoritară.

Ambele partide au folosit această practică, dar republicanii au ridicat-o, în ultimele decenii, la rang de artă. După recensământul din 2010, GOP a lansat proiectul REDMAP pentru a viza legislativele statelor-cheie și a redesena hărțile în vederea maximizării avantajului partizan. În Wisconsin, Carolina de Nord și Pennsylvania, rezultatele au fost uimitoare: în 2018, democrații din Wisconsin au obținut 53% din voturi, dar au primit doar 36 din cele 99 de locuri din Adunarea Statului Wisconsin.

În stat după stat — Texas, Ohio, Carolina de Nord, Alabama, Florida — legislativele au conceput hărți care asigură dominația unui singur partid, adesea prin tehnici de gerrymandering rasial precum „cracking”, adică dispersarea populațiilor minoritare pentru a le dilua voturile în mai multe districte, sau „packing”, adică înghesuirea lor în cât mai puține circumscripții.

După recensământul din 2020, Texas a câștigat două noi locuri în Congres datorită creșterii populației latino și de culoare. Însă, în loc să consolideze reprezentarea acestor comunități, legislatorii au redesenat granițele pentru a le minimiza impactul politic.

Chiar și atunci când instanțele intervin, legislativele amână acțiunea, ignoră deciziile sau modifică hărțile doar atât cât să se afle la limita respectării legii.
Consecințele sunt profunde. Alegerile competitive devin mai rare. Aleșii devin de neclintit, răspunzători doar în fața unor alegeri primare cu prezență scăzută, care recompensează extremismul și penalizează compromisul. Vocile minorităților sunt marginalizate. În acest peisaj rușinos, cinismul public devine o reacție logică.

Vedem rezultatele: reformele de bază privind armele de foc se blochează în Congres, în ciuda sprijinului public larg. Legislativele statale adoptă interdicții de carte și restricționează accesul la avort, sfidând opinia majoritară. Candidați de extremă câștigă funcții cu sprijinul activiștilor ideologici, apoi influențează politica națională. Iar mulți americani, simțind pe bună dreptate că jocul este profund viciat, renunță complet la vot. Nivelul participării electorale în America este destul de scăzut.

Statele Unite sunt aproape singurele care tolerează gerrymandering-ul. Regatul Unit folosește de asemenea alegeri pe circumscripții, dar se bazează pe comisii independente — lipsite de implicare politică — pentru a trasa hărțile pe baza geografiei și a populației. Canada și Australia urmează modele similare.

Majoritatea democrațiilor europene folosesc reprezentarea proporțională, unde locurile sunt alocate în funcție de procentul de voturi obținut. Aceasta poate aduce alte probleme, precum instabilitate guvernamentală și coaliții greoaie, dar face ca ideea însăși de gerrymandering să fie structural imposibilă.

Politicienii americani, în schimb, nu doar că își trasează propriile hărți, ci o fac cu foarte puține constrângeri. Supravegherea judiciară este minimă. Standardele federale sunt aproape inexistente. Faptul că America a normalizat această nebunie este o măsură a declinului său democratic.

Gerrymandering-ul face parte dintr-un tipar mai larg: o constelație de mecanisme structural anti-democratice pe care americanii au ajuns să le accepte.

Colegiul Electoral a acordat în mod repetat președinția celui care a pierdut votul popular. În acest sistem — gândiți-vă la absurditatea asta — candidații la președinție nu au niciun motiv să viziteze cele trei cele mai populate orașe ale națiunii sau capitala acesteia. New York, Los Angeles, Chicago și Washington nu se află în state-cheie, așa că rezultatele de acolo sunt prestabilite. De fapt, până la alegerile din 1964, locuitorii capitalei nici măcar nu puteau vota pentru președinte — Districtul Columbia nu este stat; a fost nevoie de un amendament constituțional pentru a corecta acea absurditate.
Filibusterul din Senat blochează legislația susținută de majorități largi. Alegerea oficialilor din domeniul aplicării legii politizează justiția. Chiar și sistemul de măsurare al Statelor Unite — mile, livre, galoane, foarte puțini oameni știind câți inci are o milă — ne pune în dezacord cu normele științifice și globale.

Pentru mine, asta pare o disfuncție mascată drept moștenire și o rigidizare care se dă drept tradiție. Are consecințe reale asupra încrederii, guvernării și coeziunii naționale.

Nu există nimic în Constituție care să impună statelor să traseze circumscripțiile în acest mod. Câteva — Arizona, California, Michigan, Colorado — folosesc deja comisii independente cu rezultate vizibil mai bune (adică fără înșelătorie partizană). Congresul ar putea impune standarde naționale de bază pentru corectitudine, transparență și calendar. Dar și acest remediu este blocat de punctele de sufocare procedurală din Senat și, în esență, de republicani, care, în acest moment, nu mai au nicio urmă de rușine.

În cele din urmă, va fi nevoie de o schimbare culturală: un refuz al acceptării gerrymandering-ului ca simplă tactică partizană. La bază, este o fraudare a alegerilor. Partidele care îl practică ar trebui pedepsite la urne. În schimb, ele sunt răsplătite cu putere.

O soluție ar putea necesita ruperea actualului duopol politic. Este nevoie de o mare forță centristă — poate nu un partid, ci o mișcare — dedicată principiilor democratice, reformei instituționale și reprezentării corecte. O astfel de forță trebuie să respingă gerrymandering-ul în mod absolut: nu să îl echilibreze între partide sau să facă ajustări minore, ci să îl elimine complet.

Nicio democrație nu poate rezista dacă structurile sale suprimă regula majorității. Abuzurile care par adânc înrădăcinate sunt, în cele din urmă, înlăturate, uneori pașnic și alteori cu forța. Am văzut asta întâmplându-se iar și iar, în toată lumea. La un moment dat, publicul spune: destul.

Distribuie Distribuie Comentarii