În epoca Gheorghiu-Dej, vacanțele nomenclaturiștilor însemnau privilegii și discreție: vile și stațiuni exclusiviste, față de oamenii de rând, care își petreceau concediul muncind acasă sau în tabere sindicale modeste. Odihna reflecta diferențele de statut.

Vacanță în Eforie Nord, 1954. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

În anii ’50, termenul de vacanță aproape că nu exista în vocabularul angajaților. „Noțiunea de vacanță nu se utiliza decât relaționată cu perioadele inter-trimestriale, respectiv inter-semestriale, de pauză în educația formală a preșcolarilor, elevilor și studenților. Pentru salariați se folosea noțiunea de concediu“, explică Lavinia Betea. Concediul era considerat un drept, dar și o dovadă a generozității regimului: „Un beneficiu, se spunea, datorat regimului comunist care garantează ca drept al muncii concediul plătit“.

Durata acestuia era limitată, cel mai scurt concediu fiind de 12 zile lucrătoare pe an. Îl primeau debutanții. Cei care acumulau vechime puteau ajunge la maximum o lună, în timp ce doar cadrele didactice aveau parte de două luni de pauză. Era o diferențiere clară între categoriile muncitorești în ceea ce privește timpul liber. Pentru mulți dintre angajați, concediul însemna întoarcerea în locurile natale. „Dezrădăcinații urbanizați și îndepărtați reveneau la părinți și rude să-și prezinte viitoarele soții sau viitorii soți, să facă nunți, să-și boteze copiii... Și nu în ultimul rând să-și ajute părinții la muncile rurale“. Astfel, concediul devenea mai degrabă o formă de muncă domestică, de reinserție familială și socială, decât un timp de odihnă.

Mamaia anilor '60, după dezvoltarea primului ansamblu modernist. FOTO: Fortepan

Pentru cei mai norocoși, sindicatul punea la dispoziție bilete de odihnă și tratament. „Un astfel de bilet, cu durata de 12 zile, nu depășea valoarea unui salariu. Era regulă. Se înțelege că și condițiile erau modeste“. Erau cazări în vile naționalizate, foste proprietăți ale burgheziei, transformate în case de odihnă, baze de tratament sau cantine-restaurant. Dar chiar și în condiții modeste, impactul individual își spunea cuvântul: „Cei mai mulți însă erau prima generație din familiile lor care mergeau în stațiuni. Când veneau în satul de baștină, se lăudau cu concediul în stațiune ca o reușită de viață“.

Cu timpul, regimul a investit în modernizarea infrastructurii turistice. „Apoi, prin anii ’60-’70 s-au construit hoteluri, s-a mărit și modernizat capacitatea turistică a litoralului“. De la vile confiscate și reamenajate s-a trecut la unități hoteliere destinate clasei muncitoare și activiștilor de partid.

Vacanță de lider

Liderul suprem, Gheorghe Gheorghiu-Dej, mergea la Eforie Nord sau la Timișul de Jos, dar nu singur și nici fără pază. „Mergea, dar nu în vacanță, ci, după recomandarea medicilor, «la refacere»... Nelipsiți erau însoțitorii din serviciul de pază și protecție“. Deseori era acompaniat de foști camarazi de închisoare, dar și de familie: „După mărturia uneia dintre nepoatele sale, doamna Mândra Gheorghiu, îi lua cu el în aceste vacanțe pe cei trei nepoți ai săi, copiii fiicei sale, Lica“.

Vacanțele liderilor nu erau rupturi de la activitatea politică. „Funcția de lider prezintă, ca orice altă poziție sau situație, avantaje și dezavantaje. Un mare dezavantaj era acela că nu se puteau decupla de la atribuțiile de «cap» al țării“. Responsabilitatea era permanentă, decizia trebuia luată de la vârf, conform așa-zisului principiu al centralismului democratic. Modelul era clar: Stalin. Liderul sovietic mergea în concedii în Caucaz, patria originară. „Dimineața venea la el curierul cu documentele importante, trimise par avion, referitoare la deciziile interne și externe. Stalin citea, lua decizii, făcea adnotări“. Însă Gheorghiu-Dej era mai puțin atras de lectură. „Dej și oamenii lui mai puțin sau deloc cu «materialele de serviciu». Nu se expuneau în locuri publice decât cu prilejul unor evenimente sau manifestări“.

Pe gaura cheii către „putredul Occident“

În contrast, familiile nomenclaturiștilor aveau parte de un regim mai permisiv și uneori occidentalizat. „Plecau în străinătate, în concediu la Karlovy-Vary (n.r. – stațiune balneară din Cehia de astăzi) predilect. Și recurgeau des la stratagema trimiterii medicale la un specialist în străinătate pentru consult. Se cazau la ambasadele României de la Geneva, Viena, Paris... și făceau shopping, plimbări“. Aveau acces la o experiență rezervată în mod normal „burgheziei“, într-o lume altfel inaccesibilă.

De altfel, Gheorghiu-Dej a fost cel care a deschis, pentru scurtă vreme, porțile Occidentului pentru colegii săi din Biroul Politic. „A considerat că e bine ca membrii Biroului Politic să vadă și «putredul Occident», cum era numită Europa de Vest în scrierile propagandistice“. Vizitele se făceau discret, cu securiști alături. „Se îmbarcau fiecare cu familia și cel puțin un securist într-un vagon de cale ferată, atașat, prin convenție, trenurilor internaționale. Conform itinerarului prestabilit, vizitau un oraș sau altul, așa, ca turiștii de azi într-un circuit. Nu un circuit de grup, ci de familie, privat“.

Concediu de odihnă al unei familii în Eforie, 1984. FOTO: Azopan

Dincolo de aceste călătorii în străinătate, ceea ce distinge vacanțele în perioada Gheorghiu-Dej este relația paradoxală cu spațiul privat. Chiar și atunci când era retras într-o vilă de pe litoral, liderul nu scăpa complet de ochiul public: „Făcea plajă în curte și trecătorii îl priveau prin gard ca la grădina zoologică“. Imaginea aceasta spune multe despre felul în care autoritatea era percepută, dar și despre cât de puțin se putea desprinde un lider de spectacolul puterii. Un alt aspect notabil, dar revelator, ține de componența grupului din jurul liderului în perioadele de „refacere“. Lavinia Betea notează că Gheorghiu-Dej îi prefera ca însoțitori pe foștii săi camarazi de închisoare. Însă prezența soțiilor acestora ridica probleme: „nu prea era convenabil pentru niciuna din părți“. Astfel, configurația umană a vacanței era reglată nu doar de nevoile personale ale liderului, ci și de conveniențe politice și sociale.

Acolo unde pentru oamenii de rând concediul devenea un efort de întoarcere în sfera rurală, uneori chiar de muncă agricolă, pentru liderii comuniști, experiența verii era una a menținerii controlului. În același timp, însă, regimul își consolida imaginea prin accesul limitat, dar vizibil, oferit unor segmente ale populației la spațiile „naționalizate“ – vilele și stațiunile confiscate fostelor elite devenind simbolic ale poporului. Prin această reconfigurare a timpului liber, regimul Dej a produs o formă de mobilizare tăcută: timpul destinat odihnei devenea fie dovadă de disciplină și apartenență ideologică, fie confirmare a statutului. Concediul muncitorului, modest, dar obținut prin sindicat, și refacerea liderului, îngrădită și bine păzită de apropiați, erau două fețe ale aceleiași monede – odihna în comunism ca instrument de control și ierarhizare.