Venezuela este o țară cu resurse naturale foarte bogate și totodată unul dintre cele mai urbanizate state din lume. Cu toate acestea trauma colonialismului și regimurile autoritare militare au expus-o corupției, sărăciei și a unei instabilități politice care a făcut numeroase victime.

Venezuela, devenită recent subiect de interes global după intervenția SUA și capturarea președintelui Nicolás Maduro, este un tărâm al contrastelor: un paradis natural marcat de un destin tragic, modelat de colonialism și regimuri autoritare.

Deși are resurse naturale de invidiat care ar putea-o transforma într-una dintre cele mai bogate țări de pe continentul american, Venezuela a devenit o victimă a trecutului său tulburent. Încă de la începuturile sale, această țară sud-americană a fost un magnet pentru toți cei care i-au râvnit bogățiile. Din punct de vedere geografic, Venezuela este o țară situată în nordul Americii de Sud, având un relief fascinant. Aici se află piscurile nordice ale Anzilor cu înălțimi care depășesc 5000 de metri dar și fabuloasa câmpie a fluviului Orinoco.

Tot în Venezuela se află podișul Guyanelor dar și renumita cascadă Angel, cea mai înaltă cu lume cu peste 978 de metri înălțime. Republica Bolivariană a Venezuelei, așa cum se numește astăzi, este considerată una dintre cele mai urbanizate țări din America Latină, cu peste 29 de milioane de locuitori și trei orașe majore cu o populație de aproximativ un milion de locuitori, printre care cel mai faimos este Caracas, capitala țării.

Totodată, Venezuela deține unele dintre cele mai mari zăcăminte de petrol din lume, precum și cantități uriașe de cărbune, minereu de fier, bauxită și aur. În ciuda acestor bogății țara s-a luptat decenii la rândul cu inflația, penuria de bunuri de larg consum, șomaj, criminalitate ridicată, corupție și, la modul general, sărăcie. Se preconizează că în jur de șapte milioane de venezueleni au fugit efectiv în statele vecine, în America de Nord sau Europa din cauza condițiilor de viață sau a regimurilor autoritare. Iată pe scurt, istoria acestui tărâm binecuvântat de natură, dar condamnat la sărăcie și instabilitate.

De la paradisul lui Columb la „Mica Veneție” și delirul „El Dorado”

Oficial, Republica Bolivariană a Venezuelei este formată dintr-o masă continentală și numeroase insule și insulițe în Marea Caraibelor. Are o suprafață de 912.00 de kilometrii pătrați și o populație estimată la 31,3 milioane în 2024. Teritoriul continental este mărginit la nord de Marea Caraibelor și Oceanul Atlantic, la vest de Columbia, Brazilia la sud, Trinidad și Tobago la nord-est și la est de Guyana. Venezuela este formată din 23 de state. Povestea Venezuelei începe odată cu venirea conquistadorilor spanioli în Lumea Nouă. Până atunci vastul teritoriu pe care se află astăzi Venezuela era locuit de triburi amerindiene încă din Paleoliticul Superior (adică acum aproximativ 15.000 de ani în urmă).

Cele mai importante populații care au ocupat teritoriul de astăzi al Venezuelei au fost triburile Arawak și Carib. O parte a acestor triburi trăiau în comunități agricole în Anzi, dar nu formau o structură politică și administrativă compactă, centralizată. Primele structuri politice organizate au fost realizate de navigatorii și conquistadorii spanioli.

Primul care a ajuns în Venezuela, în 1498, a fost chiar Cristofor Columb. După ce a vizitat delta fluviului Orinnoco acesta i-a scris regelui Spaniei că a găsit Grădina Eden. La scurt timp, alți exploratori au ajuns pe teritoriul de astăzi al Venezuelei și au început să-i remarce potențialul. Inițial era vorba despre agricultură și noile culturi, precum cele de cafea, trestie de zahăr, cocos și tutun.

Un an mai târziu, exploratorul italian Amerigo Vespucci, a ajuns în numele coroanei spaniole în zona Venezuelei de astăzi, mai precis în teritoriul pe care se află astăzi Maracaibo. Aici a observat casele lacustre ale localnicilor, ridicate pe niște platforme susținute de stâlpi din lemn. Aceste locuințe i-au amintit lui Vespucci de Veneția, așa că a denumit noul teritoriu „Venezuela” sau „Mica Veneție”.

Ulterior s-a aflat că în zona Venezuelei ar exista rezerve mari de aur. Au apărut exagerări și legende, precum cea cu „El Dorado”. Febra aurului și iluzia îmbogățirii a atras numeroși conquistadori și tot felul de aventuri care au făcut ravagii în rândul băștinașilor. Inclusiv faimosul aventurier și renegat spaniol Lope de Aguirre, devenit în lumea modernă personaj de film, a străbătut sălbăticia Orinocoului în căutarea munților de aur. În expedițiile sale nu a găsit nimic. În schimb a omorât tot ce a găsit în cale.

Ulterior și aventurierul englez Walter Raleigh a navigat pe râul Orinoco în căutarea legendarului oraș al aurului. Raleigh și-a descris aventura în Descoperirea Guyanei (1596). În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI lea, spaniolii au colonizat regiunea și au început să construiască așezări agricole. Caracas a fost fondat în 1567, iar până în 1600 peste 20 de așezări împânzeau Anzii venezueleni și coasta Caraibelor. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, diverse ordine misionare romano-catolice au preluat treptat regiunile Llanos și Maracaibo.

O țară a stăpânilor de pământ și sclavi

Venezuela încă de la fondare a suferit trauma colonialismului european. Indigenii au fost exploatați sau masacrați în funcție de interesele reprezentanților regali. Peisajul a fost modificat în funcție de nevoile agricole și pentru a crea cât mai multe pășuni și terenuri cultivabile. Culturile pe suprafețe întinse și munca ieftină însemnau profit pentru coroana spaniolă dar mai ales pentru cei trimiși să exploateze zona, un fel de stăpâni locali. Porumbul, fasolea și carnea de vită erau alimentele de bază pentru producția internă iar zahărul, cacaoa, tutunul și pieile erau principalele bunuri de export.

Societatea venezueleană din epoca colonială era condusă de agenți ai coroanei spaniole. Birocrații regali monopolizau posturile guvernamentale de top, iar clericii spanioli dominau înaltele funcții bisericești. În plus, se ridicase o nouă aristocrație locală. Era vorba despre descendenții albi ai europenilor născuți pe teritoriul American. Erau numiți „creoles”( n.r. ulterior termenul a fost extins și la personale născute din metisare europeano-indigenă). Aceștia dețineau suprafețe mari de pământ și în general monopolul asupra unor importante resurse. Își foloseau puterea pentru a ține în robie atât pe metiși cât și pe toți indigenii lăsați abuziv fără proprietăți. Totodată au fost aduși, în număr mare, sclavi africani pentru a munci pe plantațiile de coastă. În scurt timp, creolii venezueleni, acei mari proprietari de pământuri, cu origine europeană, dar născuți în colonii au devenit foarte puternici și influenți. Un grup de creoli venezueleni și-au proclamat cu îndrăzneală țara drept republică independentă în 1797. Deși efortul lor a eșuat, acesta a prevestit mișcările revoluționare care aveau să înflameze în curând America Latină.

Independență și vremuri tulburi

În ciuda opoziției coroanei spaniole revoluția nu mai putea fi oprită în America de Sud. Inspirată de ceea ce se întâmplase în coloniile nord-americane dar și în Franța, o conspirație revoluționară luase naștere în Venezuela. Cei care conduceau revoluția și acțiunile sale era în mare parte militari și mari proprietari de pământuri din rândul acelor „creoles”. Aceștia l-au numit șef pe Simon Bolivar - considerat un adevărat părinte eliberator de mai multe națiuni latino-americane. Era un bogat moșier creol născut în Caracas în 1783, dar și un vizionar care spera în nașterea unor națiuni sud-americane și desprinderea de marile puteri coloniale europene.

Bolivar a reușit în cele din urmă să înfrângă forțele expediționare spaniole trimise împotriva revoluționarilor bazându-se atât pe Llaneros (un soi de cowboy sud-americani) dar și pe sclavi de culoare sau mercenari britanici și irlandezi.

Așa a luat naștere o construcție federală numită Republica Gran Columbia cu capitala la Bogota, pe 17 decembrie 1819. Această republică cuprindea teritoriile de astăzi ale statelor Venezuela, Ecuador, Columbia și Panama, avându-l ca președinte pe însuși Simon Bolivar. Pe 24 iunie 1821, trupele lui Bolivar au învins principala forță regalistă a Spaniei în bătălia de la Carabodo. Bolivar a continuat luptele pentru a elibera Peru iar în 1825 Bolivia.

Venezuelenii au suferit pierderi mai mari și au îndurat mai multe privațiuni în timpul războaielor decât orice alt grup național latino-american, din cauza ferocității bătăliilor de pe propriul pământ și a numărului mare de trupe venezuelene care au mers să lupte în alte teatre de operațiuni. Acest proiect statal, Gran Columbia, a durat puțin iar la scurt timp statele care-l compuneau s-au desprins pentru a se guverna independent. Pentru Venezuela bucuria independenței a fost însă umbrită de vremurile tulburi prin care a fost nevoită să treacă mai bine de un secol.

Între reformă, dezvoltare și dictatură militară

După distrugerea sistemului colonial, Venezuela a avut parte de un secol de frământări politice și sociale. A fost era dictaturilor militare, a puterii luate prin forță armată, a schimbărilor bruște de regim și a perioadelor de prosperitate umbrite de autoritarism. Acest secol al dictaturilor militare a durat până în 1935, adică până la moartea lui Juan Vicente Gomez.

În acea perioadă țara a ajuns la discreția unor „caudillos”, adică lideri militari, care comandau propriile armate și care preluau puterea prin forță și o exercitau mai degrabă în beneficiul lor personal decât în cel al națiunii. Printre acești caudillos s-au aflat însă și reformatori care au oferit venezuelenilor reforme și au modernizat țara. Unul dintre aceștia a fost chiar primul dictator militar al țării, Jose Antonio Paez. Bolivar îl lăsase pe Paez la conducerea forțelor armate ale Venezuelei, iar acesta a preluat controlul deplin asupra țării.

Paez a condus mișcarea de separare de Gran Columbia în 1829, iar în 1830 a convocat o convenție constituțională pentru Venezuela. A dominat politica venezueleană până în 1848, atât ca președinte (1831–35 și 1839–43), cât și ca actor politic important.

El a supus liderii provinciali ambițioși și a condus în cooperare cu marii proprietari de pământuri și antreprenorii importanți din regiune. Constituția pe care au adoptat-o ​​în 1830 a dus la centralizarea statului, la adoptarea unei legislații moderne și totodată a reglementat sistemul de vot. Armata a fost subordonată statului iar învățământul a fost laicizat. Guvernul lui Paez a început apoi să reconstruiască economia sfâșiată de război prin punerea în ordine a finanțelor, stabilirea unor linii solide de credit extern și amortizarea datoriei naționale. De asemenea, a construit noi drumuri pentru a promova comerțul intern și a facilita exporturile de cafea și cacao pentru a aduce venituri țării. Tocmai de aceea perioada cât Paez s-a aflat la conducerea țării, alături de Partidul Conservator a fost o eră a stabilității politice, a progresului economic și administrației responsabile.

A menținut totuși sclavia. După înlăturarea de la putere a lui Paez, cu mici excepții precum guvernarea lui Guzman Blanco care a înființat un sistem național de învățământ primar public și a promovat sprijinul statului pentru învățământul secundar și superior dar a acordat numeroase drepturi și libertăți cetățenești, țara a fost dominată de acei „caudillos”, lideri militari, mai degrabă șefi de commandouri care preluau puterea prin forță și conduceau autoritar sub forma unor dictaturi militare.

La începutul secolului XX s-au remarcat dictatorii militari din Tachira, un stat din zona Anzilor venezueleni, precum Vicente Gomez și Cipriano Castro. Gomez a fost un dictator eficient, deși nemilos. Prin manipularea alegerilor, abolirea oricărei activități politice organizate și monopolizarea numirilor în stat, a stabilit o structură legislativă și judiciară complet subordonată. A doborât presa liberă și a înăbușit opoziția. Cu ajutorul unui serviciu de spionaj elaborat și a unor trupe care răspundeau doar comenzilor lui s-a folosit de arestări arbitrare și asasinate pentru a-și asigura controlul. Organizații de poliție și armată politică l-au menținut la putere prin utilizarea nerestricționată a forței.

Petrolul, binecuvântarea și blestemul Venezuelei

Odată cu descoperirea petrolului în Venezuela dar și a faptului că în bazinul Orinoco se află o adevărată comoară de aur negru, destinul acestei țări sud-americane s-a schimbat definitiv. Culmea, ordinea draconică instituită de Gomez a atras investitori străini în petrol. Observând avantajele Gomez a acordat companiilor petroliere olandeze și britanice contracte generoase pentru a opera în Venezuela chiar înainte de Primul Război Mondial.

După terminarea războiului, Standard Oil din Statele Unite a venit și a investit în Venezuela, concurându-i pe englezi și olandezi. Până în 1928, Venezuela devenise principalul exportator mondial de petrol și era al doilea după Statele Unite în producția de petrol. Industria petrolieră a adus numeroase beneficii precum locuri de muncă bine plătite, subvenții pentru agricultură, creșterea veniturilor guvernamentale și creșterea comerțului. Guvernul a putut investi în lucrări publice precum construcția de drumuri moderne, căi ferate și instalații portuare.

De asemenea, Guvernul a achitat întreaga datorie externă și a redus drastic datoria internă uriașă. Cu toate acestea de prosperitatea adusă de petrol s-au bucurat mai mult înalții funcționari de stat, ofițerii din armată și în general cei care aveau conexiuni cu aceștia.

Majoritatea populației a continuat să trăiască în sărăcie. Gomez a devenit, în urma afacerii cu petrolul, cel mai bogat cetățean al națiunii. După moartea lui Gomez, libertățile cetățenești au fost restaurate. A urmat o nouă perioadă gri în istoria Venezuelei, cu reforme democratice dar și momente de dictatură militară specifice acestei țări.

Astfel, între 1951 și 1957, Venezuela a fost din nou controlată de un dictator militar de tipul Tachira. Perez Jimenez a scos în afara legii activitatea politică, a înăbușit mișcarea muncitorească, a închis universitățile și a închis gura presei. În tot aceste timp dictatorul și oamenii săi se îmbogățeau în neștire. Sătui de această situație, trăind săraci într-o țară bogată, venezuelenii s-au răsculat și l-au alungat pe Jimenez în 1958.

În locul său a fost ales președinte Romulo Betancourt, membru al partidului Acțiunea Democrată.

Al doilea mandat al lui Betancourt a fost marcat de o serie de reforme menite să modernizeze agricultura, să dezvolte industria, să modernizeze sistemul sanitar și să reducă analfabetismul. interne, să îmbunătățească sănătatea națiunii și să elimine analfabetismul. Progresul Venezuelei a continuat și în deceniul următor. Perez, președintele ales în 1973 tot din partea Acțiunii Democrate a naționalizat industria extractoare de fier și industria petrolieră, profitând de războiul arabo-israelian. Petrolul venezuelean era la mare căutare și sume mari de bani erau vărsate la bugetul de stat. A urmat un boom economic care a propulsat Venezuela în rândul celor mai dezvoltate state sud-americane. Zeci de mii de imigranți din alte țări latino-americane se muteau în orașele venezuelene, mai ales la Caracas, a crescut importul de alimente și articole de lux, au apărut tot felul de facilități turistice și multe altele. Bunăstarea a venit însă la pachet cu corupția, afacerile oneroase și inechități sociale mari. O elită economică privilegiată trăia pe cai mari în timp ce venezuelenii de rând încă luptau cu sărăcia. Visul venezuelean a durat prea puțin.

O recesiune internațională și superabundența de petrol de pe piață care au început la sfârșitul anilor 1970 au redus drastic prețurile la petrol. A urmat o perioadă de stagnare care a continuat până la sfârșitul anilor 80 după care a urma prăbușirea în gol a economiei venezuelene. Creșterea constantă a inflanței, scăderea exporturilor și pierderea încrederii în capacitatea economică a țării a fost urmată de un exod al investitorilor străini. Majoritatea și-au mutat capitalul către piețele străine. Administrațiile lui Campins și Lusinchi nu au putut redresa țara. Din contră lucrurile s-au complicat și mai mult. O altă scădere a prețurilor petrolului a aruncat țara în haos. Măsurile de austeritate luate de Guvern pentru a face față cheltuielilor și datoriilor extrene i-au scos în stradă pe venezueleni. Nici măcar aducerea lui Perez, din nou, nu a salvat situația. Revoltele au izbucnit în toată țara ca reacție la pachetul de măsuri de austeritate pe care Perez îl anunțase la începutul anului 1989.

Au avut loc jafuri, distrugeri, confruntări cu forțele de ordine, incendieri. Drept răspuns trupele trimise de Guvern pentru a restabili ordinea au ucis de sute de oameni încercând să înăbușe revoltele. Începutul anilor 90 au fost marcat de proteste, greve și revolte. În 1992 a avut loc prima tenativă de lovitură de stat a locotenent-colonelului Hugo Chavez. În 1993 Perez a fost a fost acuzat de deturnare de fonduri publice și obligat să renunțe la putere. I-a urmat președintele Rafael Caldera. Nici acesta nu a reușit să redreseze țara. Mai mult decât atât începuse și criza sistemului bancar. Până la alegerile din 1998, mai mult de jumătate din populația Venezuelei se afla sub pragul sărăciei, în timp ce inflația anuală depășea 30%. Caldera l-a eliberat pe Chavez, arestat după încercările sale de lovituri de stat și l-a pus pe tavă electoratului. Populația sărăcită și ajunsă în pragul disperării a respins toate partidele politice tradiționale și l-au ales pe Chavez președinte. Lui Chavez i-a urmat Nicolas Maduro. De altfel administrațiile lui Chavez și Maduro sunt cel mai bine cunoscute publicului larg.