VIDEO Excepționalul text scris de Adrian Papahagi despre ce se întâmplă în Franța...

Violențele de stradă și jafurile care au zguduit Franța nu sunt rezultatul direct al lipsurilor financiare, așa cum încearcă să acrediteze ideologii de stânga, susține Adrian Papahagi. Într-o amplă analiză publicată pe Facebook, acesta demontează teoria conform căreia alocarea unor sume mai mari de bani către categoriile defavorizate ar opri distrugerile, punând în oglindă propria sa experiență de imigrant sărac la Paris cu profilul tinerilor care devastează astăzi magazinele de lux.

Adrian Papahagi respinge categoric explicațiile oferite de cei pe care îi numește „comunistoizi și stângiști”, conform cărora revoltele ar fi doar reacția oamenilor defavorizați care s-ar liniști dacă ar primi mai mulți bani. El subliniază că, deși Franța găzduiește numeroși emigranți, printre cei care sparg magazine nu se regăsesc cetățeni chinezi, marea majoritate a participanților la jafuri provenind din Africa subsahariană și din regiunea Magrebului.

Pentru a demonstra că precaritatea financiară nu justifică infracționalitatea, Papahagi își amintește de cei opt ani petrecuți la Paris, la vârsta de douăzeci și ceva de ani. În acea perioadă, a beneficiat timp de doi ani de o bursă (1997-1999) și alți doi ani de un salariu de asistent (2003-2005). În cei patru ani dintre aceste intervale, a supraviețuit dintr-o plată cu ora mizerabilă, de doar câteva mii de euro anual, predând la trei instituții: Paris IV, Paris VII și Institut Catholique. Având un copil mic, născut în 1999, familia făcea eforturi uriașe pentru a se întreține. El oferea meditații de șase ori pe săptămână – de luni până joi, plus două runde sâmbăta –, în timp ce soția sa făcea naveta la universitatea din Lille (un drum de o oră cu TGV-ul și încă o oră cu metroul) sau accepta contracte precare și temporare, precum postul de bibliotecară la Biblioteca Sainte-Geneviève ori transcrieri fonetice la Lyon, în cadrul unui proiect CNRS.

Nefiind cetățeni francezi sau ai Uniunii Europene la acea vreme, erau nevoiți să solicite câte patru-cinci permise de muncă în fiecare an, pentru fiecare oră predată sau contract temporar de câteva luni. Acest proces implica umilințe birocratice majore și perioade de așteptare de o lună sau două, timp în care nu erau remunerați, trăind permanent cu insecuritatea că nu vor putea rămâne la Paris și în anul următor pentru a-și finaliza tezele de doctorat.

Lipsurile materiale erau severe: nu își permiteau un telefon mobil, considerat un lux în anii 2000, și nici un autoturism. De altfel, Papahagi menționează că prima mașină și-a cumpărat-o abia la 40 de ani, întrucât și după întoarcerea în România, între 2005 și 2012, salariul său de lector nu depășea 1200 de lei (aproximativ 300-400 de euro la acel moment). La Paris, erau forțați să se mute anual, închiriind locuințe de la diverse cunoștințe, în special colegi americani proprietari de apartamente. Agențiile imobiliare le erau inaccesibile, deoarece solicitau ca fiecare soț să aibă venituri de trei ori mai mari decât chiria, în condițiile în care el abia aduna dublul chiriei din zece surse diferite. Într-un an, aflându-se în luna aprilie fără nicio perspectivă locativă pentru septembrie, salvarea a venit în noaptea de Paști, în cripta de la Saint-Sulpice, unde o colegă de la ENS le-a propus să preia din toamnă apartamentul pe care familia ei urma să îl elibereze. Cu toate acestea, au ales mereu să locuiască în cartiere bune, plătind chirii mari pentru acea vreme și renunțând complet la restaurante, cinema sau teatru, singura lor relaxare financiară fiind cele două luni de vară petrecute în România.

În ciuda acestor greutăți, Papahagi subliniază că nu a furat din magazine, nu a incendiat și nu a spart nimic, nu a circulat niciodată fără bilet în metrou sau autobuz și chiar a plătit un impozit șocant de 1500 de euro într-un an în care a avut câștiguri mai mari. Departe de a urî Franța, considera un privilegiu imens faptul că putea studia, preda și trăi în capitala franceză. Cu toate acestea, după cinci ani de rezidență, când a solicitat cetățenia franceză, cererea le-a fost respinsă pe motiv de „precaritate”. Refuzul a venit în condițiile în care aveau un copil născut la Paris, vorbeau impecabil limba, arătau ca orice francez, trecuseră pe la ENS, aveau masterate și erau doctoranzi la Paris IV și Paris III, iar el preda deja cu contract pe durată nedeterminată la Catho și temporar la Sorbona, în timp ce soția sa lucra la Lille.

În antiteză cu această experiență, autorul construiește portretul lui Mohammad, un tânăr de 17 ani născut în Franța din părinți sudanezi care dețin, la rândul lor, cetățenia franceză. Adolescentul trăiește într-un apartament social (HLM) oferit de primărie, pentru care mama sa achită o chirie lunară de 600 de euro, după ce tatăl – un bărbat alcoolic și hoț – a dispărut, lăsând în urmă trei copii. Femeia, care nu are studii și abia vorbește franceza, câștigă salariul minim de 1447 de euro pe lună spălând toalete la primărie. Familia deține însă un Renault vechi de 2000 de euro, achiziționat, spre mândria băiatului, din banii obținuți de el din traficul de droguri.

După ce a abandonat școala la 14 ani, Mohammad mai trece pe la liceu doar pentru a le vinde colegilor pastile, a fura de la ei sau a hărțui fete. Face parte dintr-o bandă alături de Ali și Fouad, tineri care scot deja sume importante din furtul de telefoane și vânzarea de hașiș („shit”). Deși nu a văzut niciodată Sudanul, nu a părăsit regiunea pariziană și cunoaște doar limba franceză, tânărul se simte străin și urăște Franța. Această atitudine îi este alimentată și la moschee, unde un imam originar din Somalia le predică tinerilor că ei sunt aleșii lui Allah și dreptcredincioși, în timp ce francezii albi sunt necredincioși spurcați care merită să moară, iar franțuzoaicele sunt „cățele în călduri”.

Pentru Mohammad, protestele care au loc o dată la câteva luni reprezintă oportunitatea ideală de a-și ajuta financiar mama. Îmbrăcat în trening negru și cu cagulă pe față, el participă la devastarea magazinelor. Într-o singură seară de sâmbătă, împreună cu gașca sa, a jefuit exclusiv reprezentanțe de lux – bijuterii, Apple, Vuitton –, vânzând ulterior prada în cartier sau la școală la prețuri de chilipir, cum ar fi 500 de euro pentru o geantă Vuitton mică sau un iPhone nou. Deși a fost capturat de poliție de aproximativ cinci ori, fiind minor, beneficiază de indulgența justiției și este eliberat după câteva ore sau zile. Încasează uneori lovituri de baston, dar ripostează la rândul său cu violență împotriva polițiștilor, vânzătorilor și „burghezilor”.

Potrivit lui Papahagi, existența acestui tânăr este dominată de ură și de mândria pe care o simte în metrou, când călătorii își pleacă privirea de frică în fața grupului său. Mohammad își urăște propria condiție, știind că nu va fi niciodată nici sudanez, nici francez adevărat. Își urăște tatăl care i-a părăsit, dar și mama pe care o consideră incapabilă, deși îi poartă și milă. Îi detestă pe liderii interlopi din cartier (qaizii) care îi impozitează câștigurile, dar îi și invidiază pentru mașinile lor BMW. Mai presus de toate, urăște poliția și pe francezii nativi, albi și înstăriți, care locuiesc în clădiri impunătoare de piatră, cu balcoane susținute de sculpturi reprezentând femei goale – oameni pe care îi consideră spurcați și care merită bătuți, jefuiți sau chiar omorâți.

În finalul textului său, Adrian Papahagi schițează destinul implacabil al acestei familii care nu se poate integra și nici nu poate fi expulzată:

„La 21 de ani va ucide și va intra în sfârșit în închisoare. Va sta 8 ani din 20. Va ieși mai rău și mai furios la 29 de ani. Va mai face niște răutăți, iar pe la 35 de ani va fi ucis de un somalez la Fleury-Mérogis. Pe urmele lui, Malik, frate-su mai mic, va avea o lungă carieră de infractor. Va scăpa numai Fatima, sora lor cea mai mică, care nu va termina liceul, însă se va căsători la 18 ani cu Ahmed, care a moștenit de la taică-su o mică șaormerie în Aubervilliers. Va purta vălul islamic și va trăi supusă și fericită în umbra lui. Va avea 5 copii: viitorul Franței” - Adrian Papahagi.

Explorează subiectele:

Adrian PapahagiFranțaimigranți


Citește și:

populare
astăzi

1 Cum se calculează indexarea, câți bani pot primi pensionarii și ce prevede legea, dacă pensiile ar crește de la 1 ianuarie 2027

2 Greșeala care îi lasă fără bani pe noii pensionari: termenul strict din lege / Cu cât timp înainte se poate depune dosarul de pensionare și cât durează …

3 VIDEO Acesta este viitorul României, asta ne dorim?

4 VIDEO Da, aceste imagini sunt din Sankt Petersburg și reprezintă noua realitate din Rusia

5 Oda penibilă a unui pesedist pentru șeful său, uns ministru la Fonduri Europene