Imediat ce trece linia de sosire îşi aruncă mâinile în aer ca o descătuşare, la doar câteva secunde de când apucase să se uite în spate să vadă că britanica Wendy Sly nu mai avea cum să-i ia aurul olimpic. Zâmbeşte oarecum stingher, vorbeşte puţin cu antrenorul şi soţul ei, Ion Puică, apoi se descalţă şi porneşte într-un tur de stadion cu mâinile fluturând. Atât.

Unde era bucuria unei medalii de aur la competiţia supremă a lumii? Unde era acea descătuşare a efortului depus, a muncii de zeci de ani? "Acum, dacă urci pe podium te descarci, e o bucurie, dar noi în momentul ăla nu ne puteam bucura aşa, pentru că nu ne dădeau voie să ne dezlănţuim, să te bucuri, să sari. Te închideai aşa în carapacea ta şi plângeai înăuntrul tău. A fost greu, dar în acelaşi timp a fost foarte, foarte frumos", povesteşte prima campioană olimpică în proba de 3.000 de metri, Maricica Puică. Sistemul comunist le impunea campionilor o atitudine sobră chiar şi în cele mai fericite momente ale vieţii lor.

Dar Maricica Puică vorbeşte şi despre curajul lui Nicolae Ceauşescu de a trimite delegaţia României la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1986, boicotate în plin Război Rece de toate ţările din blocul comunist, în frunte cu URSS.

Distribuie Distribuie Comentarii