Vlad Petreanu: Moartea Getei Dor Popescu, o tragedie anunțată

Poate că trebuie să ne întrebăm și pe noi înșine: cum de nu ne-am îngrijorat când veneau știri despre “recordurile” stabilite de Crina Coco Popescu, mai întâi, apoi de sora ei mai mică, Geta Dor Popescu? Când zic “noi”, mă refer la jurnaliști, care au preluat și difuzat aceste informații – probabil și eu, printre ei – dar mă refer și la noi toți, ca societate, scrie Vlad Petreanu pe Blogul său, Petreanu.ro.

De ce ni s-o fi părut o mare realizare să urce un copil de 12 ani pe-un munte de 7.000 de metri? Dar pe 9 munți la rând?

Nu omologhează nimeni asemenea recorduri. Nu există vreo competiție internațională de ascensiune a celor mai înalte vârfuri din lume în care să concureze minori.

E doar vanitate și reclamă.

Părinții sunt primii responsabili pentru asemenea cascadorii cu propriii* lor copii. Și primii vinovați, când se întâmplă o tragedie.

Nu știu mai nimic despre Erik Gulacsi și felul în care era manageriat de părinții săi, dar în cazul Getei Dor Popescu au existat semne vizibile și publice că ceva nu era în regulă, din acest punct de vedere. Nu le-am remarcat – poate și pentru că nu mă pasionează domeniul alpinismului, dar nu le-au remarcat nici cei care sunt în domeniu. Sau, dacă le-au remarcat, au tăcut sau n-au vorbit suficient de tare.

Tatăl fetiței care a murit sâmbătă era atât de hotărât să obțină “recordurile” încât a deschis cel puțin o acțiune în justiție împotriva unui stat care nu permitea ascensiunea minorilor pe un anume vârf muntos – și probabil se pregătea de alta.

În februarie 2016, dl. Ovidiu Popescu a explicat site-ului PressOne că a fost nevoie să angajeze un avocat “ca să obțină o hotărâre judecătorească pentru accesul în Parcul Regional Aconcagua.”

Dl. Popescu, tatăl Getei, este citat cu următoarea explicație: “Dacă ai sub 14 ani nu ți se permite accesul. Procedura e de a în judecată statul argentinian și de a obține această hotărâre judecătorească. Am angajat un avocat din Mendoza, cu două luni înainte, care a costat în jur de 1000 de euro. Astfel, am putut începe ascensiunea împreună”.

De ce interzice statul argentinian accesul minorilor sub 14 ani pe munte? Poate pentru protecția lor? Nu contează, dl. Popescu s-a luptat în justiție ca să elimine această protecție pentru propriul său copil.

Ireal, nu?

Argentina nu este singurul stat care are astfel de reguli referitoare la ascensiunea minorilor.

Pe blogul Getei Dor Popescu mai poate fi găsit acest pasaj dintr-o postare care se referă la planul de escaladare a Everestului (redau cu ortografia originală):

*** “Iaca ce am primit in februarie acum, ca raspuns la o solicitare facuta la inceputul lui septembrie 2016: 

“Namaste!
The government dod not permit for under 16 for everest Climbing permit. We are sorry for For Medina. Thank you.Regards”

E in engleza. Medina sunt eu, c-asa ma chiama-n acte, Geta ma striga.

Adica n-am voie! Adica ei au un munte si nu ma lasa pe el. Asa, ca e al lor. Asa, ca pot.”

Care ar trebui să fie atitudinea corectă a unui părinte în acest context? Care o fi fost reacția dlui Popescu la acest mesaj de refuz din cauza vârstei prea mici a fetiței lui? Nu știu, dar următorul pasaj din aceeași postare a Getei sugerează ceva:

*** “Am cel mai bun palmares in munti inalti, sub 18 ani. Cum ar veni sunt cea mai buna din lume la jocul asta, si joaca baieti si fete care au pana-n 18 ani.
Adica eu imi fac treaba si aia rai pun ciocolata pe dulap, sa n-ajung la ea! Sus, deci, sa nu pot s-o iau! (…) 

-Pai v-o iau, bai aia rai (tata zice ca rautatea vine din prostie, da’, ma rog ….), sunt singura care pot sa ajung la ea, nu stiti ca “Geta Traieste la ALTITUDINE!”!?”

Geta era un copil care, ca toți copiii, se considera indestructibilă – iar tatăl ei a încurajat-o să verifice asta – pe propria-i piele. Mai vreți exemple?

Iată un alt pasaj care apare într-o relatare referitoare la ascensiunea pe vârful Denali, Alaska, de 6.190 m:

*** “S-a facut vreme proasta cu vant puternic, am mai stat o zi in cort, tinandu-l sa nu se rupa. A fost o zi lunga, eram singuri in tabara de varf (…) ningea viscolit si batea vantul in rafale care, clar, depasau 120km/ora! 

Pe la 4 dimineata, parca s-a domolit vantul! Eram atenti, ne doream sa nu fie numai un ragaz intre rafale (…) era ceata, nu se vedea nimic, dar era linistit. Am inceput sa planuim – fereastra de vreme buna – cat va dura? Ce facem?

Variantele erau usor de formulat:

1. Repede jos, sa prindem vreme civilizata pe creasta expusa, stam, ca toata lumea, in tabara mare si asteptam, vedem, facem varful altadata sau renuntam si coboram

2. Repede sus, incercam varful, in viteza, fara echipament de asigurare, iar daca ne iese urcarea destul de repede, coborarea sa ne-o asumam pe vreme proasta

Din punctul meu de vedere, 1 – nu exista, tata a mai intrebat o data daca stiu in ce ne bagam si am hotarat: 2 singular!”

Ca să ne înțelegem: un copil de 12 ani decide să urce “fără echipament de asigurare” și își asumă “coborârea pe vreme proastă” de pe cel mai înalt vârf muntos nord-american, în alaska, iar tatăl întreabă doar dacă știe “în ce ne băgăm”.

Păi în ce să se bage, oare, fără echipament și pe vreme proastă, pe vârful muntelui?

Unde e responsabilitatea părintelui în această situație?

Și, mai apoi:

*** “(…) lucrurile se precipita, cortul are, deja, tenda rupta in doua puncte. Ne-am echipat, am plecat sa-i cautam pe estonieni, nu i-am gasit, in haosul de afara nu aveam nici o sansa si cand ne-am intors cortul era deja rupt! 

Asa ca ne-am bagat cum am putut in resturile de panza care le-am recuperate, izoprenele le luase vantul, sacii i-am recuperate, plini de zapada. si am stat cred ca inca o noapte acolo. Inghetasem, nu sa deger, tata degrease la maini.

Imi era frica, batea vantul si ma rostogolea peste tata. Ma gandeam ca o sa m-arunce peste el si o sa alunecam la vale, asa ca incercam sa stau contra vantului sa nu ma miste! Ne foiam pentru a ne incalti cat de cat, miscam intai picioarele apoi din corp, numaram. Acolo am inteles ca:

1. Nu trebuie sa ma gandesc ce va fi maine, sa ma gandesc ca o sa fie asa bine cand maine poate nu mai exista sau, poate, maine este mult mai rau;

2. Sa fiu multumita cu ce am.

La un moment dat am inceput sa plang, imi era frica, eram inghetata si vroiam acasa! Parca auzeam ceva zgomote in noaptea de cosmar, dar credeam ca deja am halucinatii, asa ca nu ne-am facut sperante (…)”

Sper să nu citesc vreun comentariu de glorificare a eroismului după acest pasaj. Ce eroism? Acesta e un copil (care încă n-are nici buletin) la marginea morții.

Ce caută copiii pe vârfuri muntoase, în situații de pericol? Nu vorbim de o excursie la 3 Brazi, ci de vârfuri de peste 6.000 de metri, munți care ucid alpiniști adulți, mult mai puternici și mai duri.

Citiți și acest comentariu al Larisei Ghițulescu, aceste întrebări preocupă comunitatea alpiniștilor de ceva vreme – dar nu și în România, pare-se.

Spuneam, la început, că ar trebui să ne întrebăm, cu toții, de ce n-am văzut semnele tragediei ce urma să se întâmple, deși ele erau anunțate din timp (pe blogul fetei, în interviuri date de tată etc.)

Dar cineva a reacționat, totuși. Măcar unul dintre noi, compatrioții acestei fetițe ucise de vanitate și orgoliu, a făcut un gest elementar: a trimis o sesizare la Direcția Pentru Protecția Copilului după ce a văzut, pe pagina de Facebook a circuitului “7 Munți”, fotografia îngrozitoare cu alpinistul care are-n cârcă un copil la o escaladă (cineva îmi transmite că e vorba chiar de dl. Ovidiu Popescu, mai demult, cu Crina Coco Popescu în spate).

Sesizarea a fost făcută în iunie 2013.

O lună mai târziu, directoarea DPC de la vremea respectivă, Elena Tudor, răspundea petentului: “Din verificările electronice efectuate vă informăm că am identificat elemente care pot fi considerate cu potențial periculos pentru integritatea copilului din imaginea la care se face referire in sesizare, precum și un anumit potențial dăunător al promovării acesteia in mediul online.”

Și atât.

Răspunsul DPC din 2013: “sunt elemente”.

În continuarea “identificării elementelor” nu s-a mai întâmplat nimic. Un funcționar a bifat un răspuns și și-a văzut de viață mai departe, iar un alt copil, poate nu neapărat cel “din imaginea la care se face referire” și-a văzut și el de viață, cât i-a mai rămas.

Au fost atâtea știri triumfale cu copila asta urcându-se pe munți, și cu sor-sa, mai înainte… De ce ne-om fi simțit mândri că un minor e pus în situații de risc?

Dacă ar apărea niște părinți care fac “recorduri” de vârstă cu propriii lor copii la deep-dive, de exemplu, ce am zice? “Bravo, ce tare, la cât s-a scufundat ăla micu’ fără să respire, la 100 de metri? Hai mai adânc, data viitoare!” Sau base-jump, “de la ce etaj a sărit, mă, copilu’, de la 10, și i s-a deschis parașuta la 1? Ce record mondial, extraordinar! Hai cu parteru’ data viitoare!”

Mi se pare evident că tatăl fetiței moarte e primul responsabil pentru tragedia copilului (“știi în ce ne băgăm”), dar avem a ne judeca și pe noi înșine. Măcar să reacționăm corect, dezaprobator, data viitoare, la astfel de cascadorii de marketing.

O adăugire – un amic îmi spune așa: “vezi că asta cu muntele e o religie ca orice altă religie. Constituția noastră permite părinților să-și educe copiii în orice religie doresc”.

Da, dar nu permite sacrificiile ritualice în numele unei religii, oricare ar fi aceasta. 

Trimite pe WhatsApp

Galerie foto și documente





Citește și:

populare
astăzi

1 VIDEO Acestea sunt imagini de la priveghiul lui Emi Pian! Funeraliile vor dura 4 zile!

2 VIDEO Învățăturile veteranului interlop Pian senior către fiul său, Emi Pian: „Profesionarea” pumnului, ciomag…

3 Acest consilier general de la USR are de încasat 7 milioane de euro din litigiul Primăriei București cu Costan…

4 De ce se războiesc clanurile Duduianu și Rinu și regulile lor nescrise / O incursiune în lumea interlopă a Capit…

5 VIDEO Cele mai spectaculoase filmări ale exploziilor din Beirut / Peste 4.000 de răniți și cel puțin 78 de morți