Acest site folosește cookie-uri. Prin continuarea navigării sunteți de acord cu modul de utilizare a acestor informații. Află detalii aici. De acord

INTERVIU Scriitoarea Care Santos: „Scriu pentru a prinde realitatea care ne scapă“

Scriitoarea spaniolă Care Santos (44 de ani) povesteşte în cărţile sale despre lucruri serioase, ca moartea, misticismul, fantomele, aducerea-aminte. Este fascinată de misterul morţii şi încearcă să-i găsească răspunsuri. Apoi schimbă registrul şi se apleacă spre lumea bogată a copiilor, a celor trei băieţi ai săi, care reprezintă un izvor continuu de inspiraţie, şi îi ajută pe cei mici să treacă peste dramele râzând în hohote. În luna martie, Care Santos a venit în România cu ocazia traducerii în limba română a romanului „Încăperi ferecate“/„Habitaciones cerradas“ (Editura Humanitas), unde trezeşte la viaţă Barcelona secolului al XIX-lea, într-un exerciţiu de păstrare vie a memoriei. Mircea Cărtărescu a vorbit cu admiraţie despre volumul lui Care Santos şi a însoţit-o la dezbaterile susţinute la Bucureşti. „Cartea m-a atras prin bogăţia detaliilor, prin carnaţia ei. E o carte care se construieşte pe arta picturii. Aceste picturi joacă rolul unor imagini tomografiate, sunt fantomatice, aşa cum apar ele în şedinţele de spiritism despre care se vorbeşte, de asemenea, în volum“, a spus Cărtărescu.

 

„Weekend Adevărul“: Aţi spus că volumul „Încăperi ferecate“ este cea mai ambiţioasă carte pe care aţi scris-o până acum. Cărui fapt se datorează acest lucru? 

Care Santos: Pentru mine, există un înainte şi un după scrierea acestei cărţi. Este important să nuanţăm, pentru că există şi un înainte şi un după receptarea acestei cărţi. Am abordat acest proiect ştiind că nu va fi uşor de scris, că aveam nevoie de foarte mult timp pentru documentare şi pentru scriere şi mi-am rezervat doi ani să mă ocup în exclusivitate de acest roman. A fost foarte greu să apară volumul, pentru că atunci când era aproape terminat, am hotărât că nu-mi place şi l-am aruncat la gunoi. 

 

A fondat Asociaţia Tinerilor Scriitori Spanioli 

Numele: Care Santos

Data şi locul naşterii:

8 aprilie 1970, Mataro (Barcelona)

Starea civilă: căsătorită, are trei copii

Studiile şi cariera

A studiat dreptul şi filologia la Unversitatea din Barcelona. A debutat în cariera jurnalistică la „Diari de Barcelona“, după care a lucrat în redacţiile cotidienelor „ABC“ şi „El Mundo“. Primul volum al său a fost „Cuentos cítricos“, pe care l-a publicat în 1995. 

Este autoarea a opt romane, şase volume de proză scurtă, două volume de poezii, precum şi a numeroase cărţi pentru copii şi adolescenţi, pentru care a primit o serie de premii importante. Cel mai recent volmul al său, „El aire que respiras“, a fost lansat în 2013. „Încăperi ferecate“ („Habitaciones cerradas“) a apărut în 2011, având o carieră internaţională spectaculoasă. 

Este fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori Spanioli, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani.

Locuieşte în: Barcelona

Şi aţi luat-o de la capăt? 

Da. Mai întâi am vrut să mă las păgubaşă, nu-mi plăcea ce ieşea şi atunci am hotărât să nu mă mai ocup de el. Dar, datorită opiniei câtorva cititori care au citit romanul în această fază, 

l-am luat de la capăt şi l-am rescris. 

 

Ce aţi schimbat la el?

Aproape tot, începând cu ceea ce este cel mai important, vocea narativă. Aceasta este marea decizie în ceea ce priveşte un roman. Iar dacă nu hotărăşti de la început cine anume povesteşte ceea ce ai de spus, suporţi consecinţele, aşa cum mi s-a întâmplat mie. E adevărat că, atunci când am găsit vocea narativă potrivită, totul a devenit foarte simplu. În ciuda acestor lucruri, senzaţia din momentul în care am terminat romanul era că bătusem un record personal, că mă depăşisem pe mine, că am făcut ceva cu adevărat greu. 

 

Care este vocea narativă la care aţi rămas până la urmă?

Este o carte fragmentară, compusă din mai multe voci şi stiluri narative. Dar există o voce principală, care povesteşte tot ce s-a întâmplat în trecut. Cititorul nu ştie cine anume vorbeşte – fantomele din casă sau casa însăşi. Aceasta este o voce care acoperă toată perioada trecută, este o voce misterioasă, care se dezvăluie puţin câte puţin, dar mai sunt şi altele, precum mesajele electronice schimbate între mamă şi fiică, o corespondenţă tradiţională, scrisă de mână, din secolul al XIX-lea, între nişte doamne în vârstă, mai sunt şi ştiri din presă. E vorba de un mozaic de voci.   

 

Aţi plasat acţiunea romanului în spaţiul vechii Barcelone. Ce a însemnat documentarea privind acea perioadă istorică?

Eu cunosc bine oraşul Barcelona; uneori mă gândesc că sunt un istoric eşuat, care trebuie să fie acum romancier. De altfel, cunosc foarte bine epoca secolului al XIX-lea, din postura de cititoare. Am citit atât de multe romane din secolul al XIX-lea, încât uneori am senzaţia că aparţin acelui secol, nu secolului XXI. Detaliile referitoare la ceea ce se întâmplă – de exemplu, povestea depozitelor din secolul respectiv, a sfinţişorului, spiritismul – toate acestea au făcut să fie necesară o documentare serioasă. 

Adevărul este că nu pot trăi fără a scrie. În aceste zile, în care îmi promovez cartea în afara Spaniei, scrisul îmi lipseşte foarte mult. Este aproape o necesitate fizică. 

Sunteţi jurnalistă, scrieţi cronică literară. Cum v-a ajutat cariera din presă în cea de scriitoare? 

Am ajuns în jurnalism pentru că scriam; nu sunt de profesie jurnalistă. Ziaristica era singurul loc pe care l-am găsit unde puteam să scriu şi să fiu plătită. Eram atât de tânără, aveam 18 ani, e o perioadă în care absorbi atât de mult, încât aceasta a configurat felul meu de a fi scriitoare. Dacă n-aş fi lucrat în jurnalism, n-aş fi în prezent aceeaşi scriitoare. Am învăţat totul despre scriitură prin această meserie. Jurnalismul îţi dă posibilitatea de a cunoaşte oameni care vin din alte ţări. Cu câţiva ani în urmă, eu eram pe locul pe care stai tu acum. Pe de altă parte, şi colegii mei din presă, care erau mai mari decât mine, erau foarte interesanţi, am învăţat mult şi de la ei. Am călătorit pentru prima dată în afara Spaniei datorită acestei profesii şi, mai ales, am învăţat elementele fundamentale ale scrisului: Cum să fii eficace? Cum să rezumi? Ce este important şi ce este secundar? Şi viteza! În presă, nimic nu poate aştepta. Datorită acestei activităţi, am devenit rapidă. Termenele-limită le respect cu sfinţenie. Editorii sunt uimiţi că mă încadrez mereu, fiindcă ei se gândesc că noi, scriitorii, suntem boemi şi întârziem, că e un fel de lege. Eu vă pot asigura că în viaţa mea nu e nimic boem, iar toate acestea sunt nişte mituri foarte potrivite ca ornament, dar care n-au niciun fel  de legătură cu realitatea. 

 

Discutând cu autoarea Care Santos, la Humanitas Cişmigiu FOTO Eduard Enea

 

Cât de repede ia naştere un roman din mâinile dumneavoastră? 

Eu scriu romane la fel cum lucram înainte la ziar: opt ore pe zi. N-aş putea să scriu un astfel de roman („Încăperi ferecate“– n.r.) dedicându-i doar o zi pe săptămână. Aici, numai documentaţia a durat un an, iar scriitura – deşi spuneam că sunt rapidă la scris –, în acest caz a fost mai lentă, pentru că am aruncat prima versiune, dar am lucrat la el aproximativ nouă luni. 

 

Există inspiraţie creatoare la scriitori sau mai mult o obişnuinţă de a scrie? 

Eu nu prea ştiu foarte bine ce înseamnă inspiraţia. Dacă o să cauţi într-un dicţionar definiţia inspiraţiei, o să găseşti o explicaţie foarte complicată, care are legătură cu misticismul şi cu alte lucruri ciudate în care nu cred. Eu cred în muncă şi în a avea ceva de spus. Dacă nu ai nimic de spus, nu are rost să scrii. Dar odată ce afli ce anume vrei să spui, iar asta e o fază anterioară, urmează ore întregi de muncă în care se scrie romanul. Înţeleg că este prea puţin romantic, dar acesta este adevărul. 

Soţul meu nu dă interviuri, dar ar trebui s-o facă, pentru că în timpul în care sunt aici, el se ocupă de copii, mă sprijină. Fără el nu aş fi putut. Mare parte din energia mea o pierd căutând echilibrul între cele două: să fiu aici, în calitate de scriitoare, toată ziua, să mă întorc acasă şi să compensez lipsa mamei pe care au simţit-o copiii mei.

Aveţi deja opt romane publicate, dintre care două de poezii, plus numeroase cărţi pentru copii. Ce anume vă îndeamnă să scrieţi? 

Cred că este acelaşi motiv pentru care m-am apucat de scris: prinderea realităţii care ne scapă. Am impresia că, dacă scriu, lucrurile pe care doresc să le păstrez nu-mi mai scapă, ele rămân. Adevărul este că nu pot trăi fără a scrie. În aceste zile, în care îmi promovez cartea în afara Spaniei, scrisul îmi lipseşte foarte mult. Este aproape o necesitate fizică. 

 

Care sunt subiectele cele mai îndrăgite atunci când scrieţi? 

Sunt de părere că noi, scriitorii, ne gândim în permanenţă la două-trei subiecte. Oricât de mult aş scrie, totul se învârte în jurul acestor preocupări esenţiale, iar ale mele sunt păstrarea memoriei, ce rămâne din noi în lume atunci când dispărem şi moartea. Din orice punct de vedere, moartea e un mister. Nu contează dacă e ceva supranatural sau realist, moartea rămâne un lucru pe care nu-l cunoaştem, nu suntem capabili să-l acceptăm şi ne afectează pe toţi, la nivel universal, chiar dacă avem răspunsuri religioase, pentru că există culturi care au astfel de răspunsuri. În faţa pierderii, ne simţim cu toţii la fel de orfani de fiecare dată. 

 

Încercaţi, prin literatură, să desluşiţi acest mister? 

A desluşi e un termen destul de pretenţios, pentru că niciodată nu voi putea desluşi, n-am cum să fac asta, dar întotdeauna mă gândesc la asta. Am scris cărţi numai în căutarea anumitor răspunsuri. De exemplu, am scris un roman care ar putea fi considerat de groază, pentru că este un roman foarte dur, pornind de la mărturiile unor persoane are au murit şi s-au întors, oameni care au fost în comă pentru o lună sau doi ani, care au trăit această experienţă a luminii, unii s-au întâlnit cu anumite persoane. Am scris un roman despre asta pentru că e ceva care mă tulbură. Şi volumul „Încăperi ferecate“ vorbeşte în mod constant despre moarte. 

 

Care Santos a scris numeroase cărţi pentru copii FOTO Eduard Enea

 

Cum v-au schimbat aceste mărturisiri ale oamenilor care au murit şi au revenit? 

Modalitatea noastră de a ne confrunta cu moartea are legătură cu credinţele noastre cele mai profunde. Am învăţat că în felul acesta ies la vedere lucrurile esenţiale în care credem. De multe ori e vorba de religie, o religie oficială, oricare, cea pe care o alegi. Poţi fi musulman, ortodox, catolic, nu are importanţă. Toate aceste religii oferă răspunsuri morţii. Iar cei credincioşi, care au trecut prin această experienţă a comei, aveau în tunel tot felul de experienţe mistice, auzeau o voce, se întâlneau cu Dumnezeu. Eu nu cred în Dumnezeu, dar, ca toată lumea, simt nevoia să cred în ceva. M-a liniştit foarte mult să aflu că sunt oameni care se întâlnesc cu fiinţele iubite care muriseră cu mulţi ani înaintea lor. Momentul morţii nu e dureros, nici dramatic; e un moment liniştit, îşi doreau să intre în tunel, iar acolo erau aşteptaţi de cineva special pentru ei. Eu mi-am pierdut tatăl când aveam 20 de ani şi gândul că el m-ar putea aştepta când voi muri mă reconfortează, îmi încălzeşte inima.

 

„Când scrii pentru copii, trebuie s-o faci râzând în hohote“

 

Scrieţi şi multă literatură pentru copii. Cum poate un scriitor să jongleze cu lucruri atât de serioase precum moartea şi să schimbe registrul la poveşti adresate celor mici? 

(Râde) Trebuie să te dedublezi.  Fiecare dintre noi suntem mai multe persoane înăuntru. Trebuie să ştii în ce moment apare o anumită persoană şi în ce moment o alta. Cu toate acestea, cred că trebuie să vorbim despre lucrurile serioase chiar şi în literatura pentru copii, pentru că în viaţa copiilor există lucruri foarte serioase. Dar atunci când scrii pentru copii, trebuie s-o faci întotdeauna râzând în hohote. În romanele mele dedicate celor mici, sunt anumite personaje care se simt date la o parte fiindcă apare un frăţior mai mic, ei simt că mama lor nu-i mai iubeşte. E o adevărată dramă în viaţa unui copil şi o temă foarte serioasă pentru familie. Dar se poate vorbi despre această temă într-o abordare nu neapărat serioasă şi să-i invite pe copii să se gândească, să reflecteze. 

 

„Casa mea este o fabrică de poveşti“

 

Probabil că aţi trăit această experienţă, ca mamă a trei copii. 

Sigur că da. În toate romanele mele pentru copii povestesc lucruri trăite. Casa mea este o fabrică de poveşti, iar observarea copiilor, dacă trăieşti în acest fel, observându-i, cum fac scriitorii, este o sursă nesfârşită de poveşti. 

Cei trei copii ai mei sunt nişte cititori foarte critici. Ei îmi spun ceea ce nu are curajul să-mi spună niciun alt cititor.

Dedicaţi aceste cărţi copiilor dumneavoastră? 

Bineînţeles. Cel puţin trei sunt scrise pentru ei. Prima mea carte pentru copii, care a fost inspirată direct de ei, le este dedicată. Apoi, şi celelalte, nu chiar toate, dar o bună parte din ele. Sunt nişte buni cititori, foarte critici. Ei îmi spun ceea ce nu are curajul să-mi spună niciun alt cititor. Băieţelul cel mai mare citeşte şi îmi spune: „Mamă, ce neruşinare, chestia asta am spus-o eu!“. Se recunosc în texte, văd cele mai amuzante anecdote ale lor şi-mi spun: „E o adevărată neruşinare!“ (Râde

 

Cum echilibraţi viaţa de soţie şi mamă a trei copii cu cea de scriitoare cu normă întreagă? 

Nu ştiu. Împărţindu-mi timpul şi plătind un preţ ridicat pentru asta. Trebuie să învăţăm să delegăm, să relativizăm şi să plecăm, iar asta e cel mai greu. În timpul în care sunt aici, simt că pierd lucruri din viaţa copiilor. Trebuie să cântăreşti cât de mult te interesează ceea ce faci şi să înveţi să nu fii mamă cu normă completă. Înainte de a fi mamă, eu eram deja scriitoare şi-mi doresc să fiu în continuare. Asta implică, în afară de ceea ce poţi face tu, să ai lângă tine oameni care să te sprijine. Soţul meu nu dă interviuri, dar ar trebui s-o facă, pentru că în timpul în care sunt aici, el se ocupă de copii, mă sprijină. Fără el nu aş fi putut. Mare parte din energia mea o pierd căutând echilibrul între cele două: să fiu aici, în calitate de scriitoare, toată ziua, să mă întorc acasă şi să compensez lipsa mamei pe care au simţit-o copiii mei. Cum noi, femeile, suntem deosebite, trebuie să mă lupt şi cu sentimentele de vinovăţie, să încerc să mi le ţin în frâu. Nu întotdeauna reuşesc. 

Sursa: adevarul.ro


Trimite pe WhatsApp

Citește și:

populare
astăzi

1 Dan Barna, ÎNGROPAT de RISE Project: A folosit aceleași scheme ca Dragnea!

2 DOCUMENT / Lovitură de teatru în Dosarul Vâlcov!

3 Ce vremuri...Însă, la unii, coafura rezistă...

4 BREAKING Savonea NU a reușit s-o impună pe procuroarea PSD la Secția Specială nici a 7-a oară!

5 Ultima MUIE dată de Guvernul Dăncilă României! O petardă PSD numită secretar de stat la ministerul Justiției!

recomandări

Te ia DNA: Vasile Blaga

S-a lansat Milionarul pentru Android! Descarcă din Play Store

Inspirație de weekend