În urmă cu zece ani, Traian Băsescu era ales președinte al României după ce o parte semnificativă a societății civile se raliase proiectelor sale. Ajuns la Palatul Cotroceni, noul ales nu avea însă un plan precis pentru satisfacerea doleanțelor publice legate de condamnarea comunismului, deconspirarea foștilor informatori ai Securității, elucidarea evenimentelor de la Revoluție și a celor de la mineriade. Toate s-au conturat în strânsă legătură cu obiectivele politice ale președintelui. Pentru că Traian Băsescu e primul care a câștigat din scoaterea tuturor acestor “ași” din mâneca puterii, evaluarea moștenirii rezultate din interacțiunea sa cu societatea civilă e divizată și contradictorie.

7decembrie 2004. O iarnă blândă îşi trimite soarele cu dinţi deasupra aleilor învăluite în umbre şi în aşteptare ale Palatului Cotroceni. Primele zile de iarnă sunt şi ultimele pentru Ion Iliescu în fotoliul prezidenţial. După două mandate constituţionale de şef al statului, cariera la nivel înalt a celui mai influent politician român post-decembrist este la final. Alte cariere politice îşi joacă destinele, în acest decembrie, la ruleta alegerilor. Peste exact cinci zile românii vor merge la urne pentru a desemna noul preşedinte. Au de ales între liderul opoziţiei Traian Băsescu şi premierul în funcție Adrian Năstase.

În această zi de 7 decembrie 2004, însă, pentru Doru Mărieş, președintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, calculele sunt altele, iar timpul se scurge în ritmul în care scad secundele pe ceasul unei bombe amorsate. Peste exact o săptămână, la mijlocul acestui decembrie, celebrul “Dosar al Revoluţiei” se va prescrie. În aprilie, Asociaţia a cerut redeschiderea speței, închisă în 1995, extinderea cercetărilor la perioada 14-28 decembrie 1989 şi încadrarea faptelor la “crime împotriva păcii şi umanităţii”.

Ziua de 7 decembrie 2004 îl găseşte pe Doru Mărieş protestând la Parchetul General, într-un dialog aprig cu Samoilă Joarză, cel care ocupă din noiembrie 2003 funcţia de procuror-șef al Secţiei Parchetelor Militare. Într-un acces de furie, Mărieş îi scrie procurorului-șef demisia.

“Nu îmi e frică nici de tine, nici de Iliescu”, țipă preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie.

“Nu știți să vorbiți”, îi reproșează Joarză.

“Nici dumneavoastră n-ați știut să anchetați”, îi replică Mărieș.

102 la 0 este diferența dintre numărul persoanelor cercetate în dosarul Revoluției în 2005 și al celor cu același statut în 2014

La discuţii participă şi procurorul militar Dan Voinea, cel care a întocmit în 1989 rechizitoriul în baza căruia au fost condamnaţi la moarte soţii Ceauşescu. Din 1997 Voinea se ocupă de dosarele revoluţiei de la Cluj şi Sibiu. Procurorul-șef Joarză decide ca acesta să preia dosarul 97/P/1990, cunoscut sub numele “Dosarul Revoluţiei”, şi acceptă începerea urmăririi penale faţă de 102 persoane (civili şi militari), printre care şi Ion Iliescu.

În afară de cei prezenţi în biroul procurorului-șef nu ştie nimeni nimic de reluarea cercetărilor. Nici măcar Ion Iliescu, încă preşedintele în funcţie al României. Peste cinci zile Doru Mărieş merge la vot pentru doar a doua oară după 1990. O face mai mult din teamă. Teama că, dacă iese Adrian Năstase preşedinte, tot efortul său şi toate ţipetele din ziua de 7 decembrie vor fi fost în zadar.

23 septembrie 2014. Au trecut zece ani şi anotimpurile unele după altele, iar aleile Palatului Cotroceni sunt din nou învăluite de umbre şi aşteptare. Se pregăteşte altă schimbare de gardă la vârful statului, după un deceniu cu Traian Băsescu în fotoliul prezidenţial. Şi deşi iarna lui 2004 pare atât de departe, un lucru nu s-a schimbat. Doru Mărieş luptă încă pentru “Dosarul Revoluţiei”. Bătălia se dă acum la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Mărieş s-a orientat către CEDO acum şapte ani. A făcut-o cu o speranţă izvorâtă din nou din teamă. Aceea că în ţară se va alege praful de dosare, chiar şi cu Traian Băsescu preşedinte al României.

Dosarele “Revoluţiei” şi “Mineriadei”, deschise pentru a fi închise

Pe 22 decembrie 2004, la o ceremonie de depunere de coroane pentru eroii Revoluţiei, Doru Mărieş se întâlneşte pentru prima dată cu noul preşedinte al României, Traian Băsescu. “Nu mă cunoştea. M-a prezentat cineva”, îşi aminteşte liderul Asociaţiei 21 Decembrie la aproape un deceniu distanţă. Băsescu aflase deja de rezoluţia lui Dan Voinea din 7 decembrie, prin care dosarul evenimentelor din 1989 fusese redeschis. Chiar Doru Mărieş îi trimisese o copie a ei la sediul din Aleea Modrogan al Partidului Democrat.

Astăzi, Mărieş susţine că Traian Băsescu nu îşi pusese problema elucidării crimelor de la Revoluție înainte să fie ales preşedinte. Argumentul său e un semn al faptului că peste greutatea dosarelor s-a adăugat şi cea a orgoliilor: “Cred că felul în care am ales să lupt l-a determinat pe preşedinte să îşi pună întrebări şi să se gândească la ele”.

Faptele rămân. Între primul şi al doilea tur al prezidenţialelor din 2004 şi primele două luni de mandat ale lui Traian Băsescu sunt redeschise, pe rând, cercetările evenimentelor de la Revoluţie şi mineriade, ambele cu doar câteva zile înainte de prescriere. Redeschiderea se face, paradoxal, sub supravegherea procurorului-șef Samoilă Joarză cunoscut drept “groparul dosarelor” sau “Generalul NUP”.

În prima jumătate a anului 2005 sunt audiaţi Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu sau Virgil Măgureanu. Doru Mărieş leagă redeschiderea dosarelor şi posibilitatea ca procurorii militari să lucreze nestingheriţi o perioadă de venirea la putere a preşedintelui Traian Băsescu. Mai exact, susține revoluționarul, sistemul de justiţie s-a orientat extrem de rapid în contextul schimbării de gardă de la vârful statului.

Procurorul Dan Voinea crede şi altceva: că a putut să îşi facă treaba atâta timp cât nu i-a deranjat pe adevăraţii vinovaţi, pe “criminalii de sistem” care, în opinia sa, sunt protejaţi de partidele politice. O spun de altfel mai multe surse din sistem: oricâtă deschidere ar fi avut preşedintele Traian Băsescu pentru soluţionarea acestor dosare, “nu a reuşit să îngenuncheze sistemul ticăloşit”.

Câteva momente cheie marchează, de-a lungul mandatelor sale, viziunea preşedintelui asupra investigării evenimentelor din decembrie 1989 şi iunie 1990. E, înainte de toate, o zi din septembrie 2009, când Traian Băsescu organizează la Palatul Cotroceni o mediere între victimele Revoluţiei şi mineriadelor şi procurorii care trebuiau să se asigure că vinovaţii sunt pedepsiţi. Întâlnirea devine celebră după “mustrarea” pe care preşedintele i-o aplică procurorului general Laura Codruța Kövesi:

“Vorbiţi cu şeful statului, care va spune aşa: au murit 1.600 de oameni la Revoluţie, iar voi închideţi dosarul. Aveţi soluţie sau nu ?”, Traian Băsescu, septembrie 2009
La nici o lună, însă, după această întâlnire procurorul Ion Vasilache, şeful Secţiei Parchetelor Militare, dispune infirmarea măsurii de începere a urmăririi penale faţă de învinuiţii militari din “Dosarul Revoluţiei”. Voinţa autorităţilor de a elucida crimele din decembrie 1989 rămâne la nivel de discurs.

Iar discursiv Traian Băsescu continuă să brodeze în jurul temei. În mai 2013, de pildă, la învestirea în funcţie a lui Tiberiu Nițu, actualul procuror general al României, Traian Băsescu îi dă termen până la sfârşitul anului să afle “cine a luat decizia politică şi a cerut ministrului Apărării să fie scoasă armata în faţa poporului, dar mai ales armata cu muniţie de război”. Un an şi câteva luni mai târziu de la acea solicitare reacţia preşedintelui într-o emisiune televizată este aceasta: “Eu sper ca Nițu să se ţină de cuvânt. Mi-a promis că o va rezolva. Înainte să termin mandatul trebuie să facă public un răspuns. Sper să se ţină de cuvânt.”

Între cele două declaraţii publice prin care şeful statului cere soluţionarea dosarelor, exista totuşi o a treia, capabilă să le pună sub semnul întrebării. În decembrie 2011, la Radio România Actualităţi, preşedintele declară:

“Eu cred că a venit timpul să închidem dosarul Revoluţiei şi să intre cercetătorii pe el, când spun să-l închidem mă refer la noi, oamenii politici. Să avem decenţa să lăsăm cercetătorii să intre în realităţile Revoluţiei, pentru că noi vom fi partizani”, Traian Băsescu, decembrie 2011
Interpretate partizan sau nu, Revoluţia şi mineriadele au reprezentat în câteva momente-cheie muniţie electorală pentru Traian Băsescu. În data de 8 septembrie 2009, de pildă, când a fost organizată la Cotroceni medierea dintre revoluţionari şi procurori, Doru Mărieş era în greva foamei de aproape 40 de zile pentru ca Asociaţia 21 Decembrie să primească copiile dosarelor privind cercetările efectuate. Şi tot în 2009 Traian Băsescu era deja preşedintele care condamnase comunismul.

Doi ani mai târziu, când dădea interviul pentru Radio România Actualităţi, Traian Băsescu se putea lăuda că în mandatul său existau două condamnări pentru crimele de la Revoluţie: generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chițac. Sentința lor de 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav devenise definitivă în 2008. Generalul Chițac a murit în 2010. Stănculescu a fost eliberat în 2014 după ce a servit o treime din pedeapsă. Procesele lor demaraseră, însă, în a doua jumătate a anilor 1990. Practic, niciuna din persoanele investigate ca urmare a rezoluţiei procurorului Voinea din 7 decembrie 2004 n-a suferit consecinţe penale în cei 10 ani cu Traian Băsescu la Palatul Cotroceni.

Povestea Dosarelor

Rezoluţia prin care Dan Voinea redeschidea Dosarul Revoluţiei în 2004 punea sub urmărire 86 de cadre militare şi 16 civili.

Dela0.ro  a făcut o cerere către Parchetul General pentru a afla în ce stadiu este astăzi “Dosarul Revoluţiei”. Potrivit Parchetului, din 2010 până în prezent a existat o sarabandă de rezoluţii şi ordonanţe pentru ca în final să nu se dispună începerea urmăririi penale pentru niciun civil sau militar. Mai mult, nicio persoană nu are calitatea de suspect.

“Dosarul Mineriadei” s-a plimbat și el în ultimul deceniu pe la diferite instanțe de cercetare din subordinea Ministerului Public, sfârșind prin scoaterea de sub urmărire penală a tuturor celor 34 de învinuiți. Toate plângerile Asociaţiei Victimelor Mineriadei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorilor, formulate către Înalta Curte de Justiţie, au fost respinse.

În mandatele preşedintelui Traian Băsescu niciunul din aceste dosare nu a fost trimis în istanță. În 2007 “Dosarul Mineriadei”, susţine Dan Voinea, era gata. Toate cele 1056 de părţi vătămate fuseseră audiate, iar expertizele pentru stabilirea pagubelor erau făcute. Mai era nevoie, potrivit lui Voinea, de un procuror care să facă rechizitoriul. Nici “Dosarul Revolutiei” nu era departe de a fi gata, estimează Doru Mărieş. În contextul în care nimeni nu este urmărit penal sau nu există nici măcar un suspect în elucidarea evenimentelor din 1989 și 1990, victimele au ajuns la o concluzie lipsită de echivoc: doar Curtea Europeană le mai poate face dreptate.

Transferul dosarelor Securităţii, un proces în derulare

Pe 28 februarie 2005 are loc prima şedinţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) sub conducerea noului preşedinte, Traian Băsescu. Şeful statului îşi începe primul mandat cu o hotărâre extrem de importantă: predarea a două treimi din arhiva fostei Securități, adică 12 km de arhivă, către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

În următorii opt ani, potrivit rapoartelor de activitate, CNSAS primeşte de la Serviciul Român de Informații, gestionarul arhivei, aproximativ un milion de dosare, la care se adaugă role de microfilme şi casete video. Înainte de primul transfer de la SRI, Consiliul avea 10.000 de dosare, îşi aminteşte directorul CNSAS Dragoş Petrescu. Nu se transferaseră mai multe pentru că nu existase voinţă politică în mandatele Iliescu şi Constantinescu, susține Petrescu.

Renate Weber, consilier prezidenţial în 2005, explică faptul că şeful statului a răspuns în acel moment unei aşteptări publice, căci “gestul său venea în întâmpinarea unei solicitări democratice”. Traian Băsescu a acționat conştient fiind de consecinţele transferului dosarelor. Un politician abil, şeful statului a ştiut să capitalizeze decizia luată în CSAT. La finalul anului 2005 Traian Băsescu participa la predarea primelor unități de arhivă. Odată responsabilizată instituţia, şeful statului făcea o nouă oprire la CNSAS în aprilie 2006 pentru a rezolva câteva probleme legate de conducerea Consiliului. Cu acea ocazie primea și primele huiduieli ca președinte al României. În acelaşi an prezida, tot la CNSAS, întâlnirea dintre membrii Colegiului şi şefii serviciilor de informații, Claudiu Săftoiu şi George Maior.

7000de persoane au fost deconspirate de CNSAS între 2006 și 2013

Consecinţele transferului dosarelor n-au întârziat să apară. Între 2006 și 2008 CNSAS este în lumina reflectoarelor publice. Verdictele de poliţie politică îngălbenesc ecranele televiziunilor indiferent că este vorba despre vreun reprezentant al Bisericii, un politician sau un intelectual. Consiliul deconspiră 761 de informatori şi colaboratori şi aproximativ 600 de ofiţeri ai Securităţii.

În 2008, după o contestaţie a lui Dan Voiculescu, identificat de CNSAS drept sursa “Felix” a Securităţii, Curtea Constituţională decide că legea după care funcţiona Consiliul este neconstituțională. CCR hotărăşte că CNSAS nu mai are voie să dea verdicte de poliţie politică întrucât nu este o instanţă de judecată. Din 2008 Consiliul mai e abilitat să elibereze doar adeverinţe. În rest, doar o instanță mai poate stabili împrejurările unei colaborări. Între 2008 și 2013, potrivit Rapoartelor de activitate CNSAS, au fost deconspiraţi 4348 de ofiţeri şi 1279 de informatori. Consiliul are în acest moment aproximativ o mie de procese pe rol.

“Societatea civilă a reuşit până la urmă să le inducă românilor ideea că totuşi Securitatea a fost într-adevăr instrumentul partidului, a fost ceva rău şi a rămas acest oprobiu de a fi fost colaborator sau ofiţer al Securităţii”, explică Dragoş Petrescu.
Există totuşi un “călcâi al lui Ahile” în tot acest transfer al dosarelor Securităţii. Lipsesc din arhiva CNSAS dosarele de cadre, pe care SRI le predă într-un ritm foarte lent invocând chestiuni de siguranţă naţională. E o bilă neagră, susţine Renate Weber, care crede că deconspirarea e sănătoasă pentru România doar dacă este una completă.

“A avut preşedintele şi alte interese ? În opinia mea răspunsul se afla în dosarele netransferate, ale celor care fuseseră oameni ai Securităţii şi continuau să fie agenţi sub acoperire ale noilor servicii”, susţine Renate Weber.
A fost CNSAS o instituţie folosită politic de către preşedintele Traian Băsescu? Două sunt chestiunile care au făcut întrebarea legitimă: relaţia preşedintelui cu Securitatea şi cazul Mona Muscă. Discuţia legată de primul subiect e ceva mai veche, mai exact din 1992, când ziarul constănţean Telegraf publica o listă cu nume de informatori ai Securităţii, extraşi dintr-un “Registru cu persoanele din rândul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate”.

Pe poziţia 19 se găsea numele lui Traian Băsescu, care potrivit datelor ar fi fost racolat la data de 5 noiembrie 1977, la un an de la terminarea Institutului de Marină, când ocupa deja funcţia de ofiţer maritim. Pentru acelaşi cotidian, Traian Băsescu, la acea vreme ministru al Transporturilor, declara că a colaborat cu Securitatea pe vremea când era comandant de navă, însă această colaborare se bazase pe o serie de note informative ce conţineau doar date legate de navă şi traseul ei. În 2004, în cadrul unei emisiuni televizate, Băsescu sublinia că nu a făcut poliţie politică. Preşedintele Traian Băsescu a primit verdict de necolaborare cu Securitatea ca poliţie politică în 2006 şi adeverinţă de la CNSAS în 2014.

 Cazul Monei Muscă a atras atenţia opiniei publice pentru că politicianul era unul dintre inițiatorii legii lustraţiei care prevedea înlăturarea din viaţa publică a celor ce făcuseră poliţie politică. Mona Muscă s-a lustrat singură în martie 2007 după ce Curtea de Apel Bucureşti a confirmat verdictul dat de CNSAS în cazul său: ea însăși colaborase cu Securitatea.

Politicieni și jurnalişti au anunţat la momentul respectiv că dispariţia politicianului Mona Muscă poartă amprenta lui Traian Băsescu. Adriana Săftoiu, fost consilier prezidenţial, declara că “Mona Muscă trebuia să plece şi jocurile aşa au fost făcute. La finalul anului 2006, Mona Muscă concura puternic la credibilitate cu Traian Băsescu”. Potrivit unui sondaj INSOMAR realizat în perioada 4-8 august 2006, politicienii în care românii aveau cea mai mare încredere erau Traian Băsescu (55%) şi Mona Muscă (46%). După verdictul CNSAS Mona Musca scădea în sondaje la 21%.

Faptele contrazic însă presupusa implicare a preşedintelui în deconspirarea Monei Muscă. În data de 31 iulie premierul Tăriceanu trimitea Consiliului o listă cu 156 de liberali, pentru a fi verificaţi dacă au făcut sau nu poliţie politică. Marius Oprea confirmă pentru Dela0.ro că el este autorul acelei liste:

“I-am spus premierului că dacă vrea să facă reforma morală, să înceapă cu propriul partid”, îşi aminteşte Marius Oprea.
Premierul a accceptat deşi, spune Oprea, a fost avertizat că cei mai mulţi deconspiraţi vor fi de la PNL şi PNŢCD. În lista respectivă se găsea şi numele Monei Muscă.

Chiar și așa, nu pot fi ignorante efectele pozitive ale deconspirărilor pentru politicianul Băsescu. După verdictele CNSAS şeful statului scăpa de un posibil viitor contracandidat. Și mai importante erau alte deconspirări, însoțite aproape fără excepție de creșteri ale popularității și credibilității președintelui. Lângă eticheta de mogul, Traian Băsescu o pune şi pe cea de “securist nenorocit” lui Dan Voiculescu. Iar în cazul Sorin Ovidiu Vîntu imaginea de “mafiot” e completată de cea de turnător. Datorită activității CNSAS, lupta dusă împotriva mogulilor în campania din 2009 capătă o altă greutate. Devine şi o luptă împotriva “neocomuniştilor” şi “securiştilor”.

“O republică roșie, pestilențială, cea a numelor de cod ‘Băsescu’ și ‘Voiculescu’, moare cu greu. Azi, valul de mizerie îl duce în sus pe ‘Băsescu’ și în jos pe ‘Voiculescu’. Putea fi și invers. Asta-i tot”, Dorin Tudoran, scriitor, iulie 2006

Pentru o deconspirare completă era nevoie de mai mult decât hotărârea preşedintelui din CSAT. Era nevoie de voinţă politică tradusă prin legi. Ea le-a lipsit politicienilor aflaţi la putere, inclusiv democrat-liberalilor lui Traian Băsescu, care au făcut parte din aproape toate Guvernele formate între 2004 și 2012. Voinţa politică a lipsit şi atunci când a fost vorba de modificarea Legii Arhivelor.

În iulie 2006, ministrul Culturii Adrian Iorgulescu propunea deschiderea arhivelor comuniste. Avea chiar un proiect de lege care urma să fie prezentat Guvernului şi apoi Parlamentului. “Am făcut eforturi mari pentru promovarea unei noi legi a arhivelor, însă m-am lovit de un blocaj real din partea instituţiilor, în principal din partea Ministerului de Interne”, arată ministrul Iorgulescu. La acea vreme, la Interne era Vasile Blaga.

Abia în februarie 2008 aveau loc dezbateri publice pe un proiect similar, care beneficia de susţinerea tuturor ministerelor competente. Astăzi Cristian David, ministru de Interne în 2008 și susţinător pe hârtie al proiectul, nu îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat cu el. Nu ştie nici dacă a primit avizul Guvernului. Nici Adrian Iorgulescu nu îşi aminteşte ca proiectul să fi ajuns în Parlament, oricum nu în perioada mandatului său. Pe site-ul Camerei Deputaţilor nu există vreo urmă a acestei iniţiative.

Există însă un proiect depus de deputatul PDL Raluca Turcan în 2011, care prevede că arhivele PCR şi arhivele tuturor instituţiilor statului comunist sunt publice. Proiectul e momentan pierdut prin comisiile Camerei Deputaţilor. Arhivele PCR pot fi însă parțial consultate datorită unui om – Dorin Dobrincu, director al Arhivelor Naţionale din 2007 până în 2012. În lipsa unui cadru legislativ favorabil, Dobrincu a găsit o portiţă juridică. Articolul 20 al Legii 16/1996 prevede că documentele se dau în cercetare la 30 de ani de la constituirea lor. Acelaşi articol mai precizează că documentele pot fi date în cercetare, ca excepţie, prin voinţa creatorului şi prin decizia lui sau a deţinătorului. Cum Partidul Comunist nu mai există, Dobrincu în calitate de deţinător a dat drumul acestor documente în cercetare. Contactat de Dela0.ro, istoricul Dorin Dobrincu nu și-a arogat principalul merit, susținând că democratizarea arhivelor nu ar fi fost totuși posibilă fără susţinerea preşedintelui Băsescu.

Un regim condamnat, dar regretat

E4 aprilie 2006 când Traian Băsescu vine la şedinţa CNSAS, într-o zi care urmează să schimbe cursul istoriei recente. Pe scări îl aşteaptă membrii unei asociații civice, “Miliţia Spirituală”. Au câteva mesaje clare pentru președinte: “Să dosiţi bine!”, “Minciuna Portocalie!” sau “Ba’Secu !”.

După şedinţă, la ieşire, șeful statului încearcă să vorbească cu protestatarii, moment în care încep huiduielile, iar SPP-iștii îl bagă în maşină. Îşi aminteşte Mihail Bumbeș, fondatorul “Miliţiei Spirituale”:

“A fost huiduit pentru prima oară, tocmai de cei care îl votaseră cu doi ani înainte.”, rememorează Mihail Bumbeș.
Povestea primelor huiduieli încasate de Traian Băsescu este una simplă. La finalul lui martie 2006 Colegiul CNSAS îl alege preşedinte pe Corneliu Turianu, propus de PD deși exista un candidat al Alianţei D.A., în persoana lui Constantin Ticu Dumitrescu.

La opt ani de la evenimente Mihail Bumbeș recunoaşte că e posibil ca Turianu să fi fost împins în faţă de către PD fără acordul lui Traian Băsescu, însă la acea vreme gestul a fost asimiliat cu preşedintele pentru că acesta îşi asumase obiectivul deconspirării foștilor informatori ai Securității. De ce să fi forţat PD alegerea lui Turianu? “Era important să controlezi CNSAS pentru că veneau dosarele”, susţine Bumbeș.

La doar o zi după incidentul de la CNSAS, preşedintele Traian Băsescu anunță înfiinţarea unei comisii prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste, sub conducerea politologului Vladimir Tismăneanu. Câteva luni mai târziu, într-un gest care făcea înconjurul lumii și-i aducea un capital important de susținere din partea societății civile, Traian Băsescu condamna oficial, în Parlament, regimul comunist.

8 decembrie 2004. În studioul TVR are loc ultima dezbatere din campania prezidenţială între Traian Băsescu şi Adrian Năstase. Candidatul opoziției rupe ritmul discuției, renunţă la formulele de politeţe şi i se adresează adversarului politic:

“Măi, Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foşti comunişti? În 15 ani nu a apărut unul să vină din lumea asta, să nu fi fost târât de năravurile comunismului, să nu fi fost afectat de nimic.”, Traian Băsescu, decembrie 2004
Deși nimic nu îl recomanda ca anticomunist, Traian Băsescu a avut inspirația să-și creeze singur acest moment în dezbaterea de la TVR. Prin “confesiunea” făcută, viitorul preşedinte îşi asuma practic trecutul, fabricându-și în același timp și premisele detaşării de el. Nu toți au văzut în această mișcare politică semnele sincerității. Scriitorul Vasile Ernu, una dintre figurile cele mai cunoscute ale stângii intelectuale din România, crede că tema anticomunismului n-ar fi avut ce să caute în inventarul președinției lui Traian Băsescu. În 2004 când, susține Ernu, ar fi trebuit să preocupe alte teme, “establishmentul intelectual şi opoziţia au scos o veche ciorbă, au reîncălzit-o şi au pornit o nouă luptă anticomunistă”.

Deşi cataloghează ca ridicolă abordarea, scriitorul acceptă că a funcţionat. “Traian Băsescu a fost isteţ şi ca un animal politic ce este a luat şi-a mobilat anturajul cu o supranumită elită de intelectuali şi societate civilă pe care a utilizat-o în cel mai cinic mod”. Teza e parțial susținută şi de Renate Weber, fost consilier prezidenţial, care crede că preşedintele a avut susţinerea unei părţi a societăţii civile mai ales datorită promovării anticomunismului.

Aderența reală a politicianului Băsescu la tematica, cauzele și efectele comunismului e discutabilă. Până la data de 5 aprilie 2006, când şeful statului a anunțat formarea Comisiei Tismăneanu, au avut loc câteva evenimente cu potențialul de a pune această aderență în discutie.

Semne de întrebare

În februarie 2005 istoricul Marius Oprea mergea la Cotroceni cu o propunere pentru preşedintele Traian Băsescu, mai exact un proiect prezentat în 70 de pagini. Era vorba de înfiinţarea unui institut care să cerceteze trecutul comunist, să identifice victimele și torţionarii. “Propuneam o condamnare în plan practic, o condamnare reală a comunismului”, susține Oprea, potrivit căruia preşedintele a refuzat să îl primească. Proiectul a rămas la cosilierul Claudiu Săftoiu (devenit ulterior șef al Serviciului de Informații Externe), care la o săptămână l-a anunțat că preşedintele nu era interesat de această temă.

Ajuns consilier al premierului Călin Popescu Tăriceanu, Oprea reia propunerea făcută anterior Administrației Prezidențiale, iar în decembrie 2005 ia naştere Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, sub autoritatea Guvernului. Bătălia de imagine dintre Palatele Cotroceni și Victoria pe tema studierii comunismului era gata s-o dubleze pe cea politică, deja iscată între Băsescu și Tăriceanu la mai puțin de un an de la preluarea puterii.

În iunie 2005, într-un interviu pentru cotidianul România Liberă, preşedintele spunea că are nevoie de un document ştiinţific pentru a condamna comunismul. Câteva săptămâni mai târziu, într-un interviu pentru Revista 22, Traian Băsescu relua ideea documentului ştiinţific şi o introducea pe cea de înființare a unei comisii. Apoi, în martie 2006, se publica un apel al societăţii civile, cu trimitere către condamnarea comunismului. Cum preşedintele nu a răspuns, reacţiile au apărut imediat. În aceeași lună istoricul Armand Goșu îl critica pe Traian Băsescu că a ales să ignore societatea civilă într-o temă atât de importantă.

La nici o lună distanță, imediat după ce este huiduit la CNSAS, şeful statului anunţă înfiinţarea Comisiei Tismăneanu, apărând ca iniţiator al luptei pentru condamnarea comunismului. Istoricul Marius Oprea nu-i iartă astăzi refuzul din 2005, ba chiar spune că “a şterpelit tema asta într-un stil marinăresc”. Faptele sunt însă că însuși Oprea a acceptat în 2006 să facă parte din Comisia prezidenţială fără să se gândească că astfel pune sub semnul întrebării chiar autoritatea institutului pe care îl conducea. N-a refuzat, explică Marius Oprea, pentru că a perceput sarcina ca pe o datorie patriotică.

Preşedintele – director general al TVR Stelian Tănase, membru al Comisiei Tismăneanu, la fel de critic în prezent la adresa Raportului şi a modului în care preşedintele a folosit politic această temă, răspunde sincer când este întrebat de ce a mai acceptat să facă parte din Comisie: “Am fost interesat de proces, eram cercetător. Era un gest simbolic la care am vrut să particip.” Era o chestiune de prestigiu, un aspect pe care a mizat şi preşedintele atunci când a decis că e nevoie de o comisie pentru condamnarea regimului totalitar.

Scriitorul Vasile Ernu rezumă astfel urmările evenimentului:

“Condamnarea comunismului a avut mai degrabă o funcţie pur propagandistică. Acest act nu ne-a ajutat din păcate nici politic şi cu atât mai puţin istoric”, Vasile Ernu.
Istoricul şi activistul Mihail Bumbeș e de părere că avem de-a face cu o condamnare morală, care însă nu are niciun rezultat juridic:

“Va fi consemnată condamnarea, dar la scară istorică nu reprezintă mare lucru pentru că nu a avut consecinţe exacte: o legislaţie, de exemplu, care să îi condamne pe cei care au comis crime, ori modificarea Codul Penal, plus programe educaţionale consistente. Nimic din toate acestea nu există”, Mihail Bumbeș.
53% vs 45%
este raportul procentual dintre românii care credeau în 2005 că regimul comunist a fost unul bun și cei care aveau aceeași opinie în 2014

Bumbeș crede, însă, că există un lucru bun care a rezultat în urma acestei condamnări, anume deschiderea către arhive. Membri ai Comisiei au confirmat pentru Dela0.ro că au avut acces la documente nevăzute de nimeni până la acel moment. În 2005 când au început discuţiile despre condamnarea comunismului, 53% dintre români spuneau despre fostul regim că a fost un lucru bun, potrivit unui sondaj realizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă.

Acelaşi sondaj arăta ca un număr semnificativ de tineri cu vârste cuprinse între 15-24 nu aveau cunoştinţe despre fostul regim. În 2010, la patru ani de la condamnare, aproape jumătate dintre români regretau comunismul şi majoritatea tinerilor de 15-25 de ani susţineau că nu ştiu prea multe despre comunim şi nici nu sunt interesaţi să afle. În 2014, în România pe care Traian Băsescu o lasă moştenire, 45% dintre români încă mai cred perioada comunistă iese onorabil la o judecată istorică a efectelor sale.

4 noiembrie 2010. Traian Băsescu, invitat la B1TV, declară cu seninătate: "Dacă Nicolae Ceauşescu stătea numai 10 ani, era un mare preşedinte în istoria românilor. Vă pot spune că, pentru mine, perioada '65 - '75 a fost o perioadă în care romanii şi-au afirmat demnitatea şi independentă. Vă amintesc episodul august 1968, când am fost extrem de mândru că sunt roman (invadarea Cehoslovaciei de către Pactul de la Varşovia, la care România nu a participat). În acelaşi timp, începutul anilor '70 părea a fi un început de liberalizare”. Cu doar patru ani înainte Traian Băsescu condamnase “explicit şi categoric” perioada 1944-1989, clasificând-o drept un regim ilegitim şi criminal.

Sprijinul intelectualilor și o întrebare cu prea multe răspunsuri

Renate Weber, astăzi europarlamentar PNL, era în 2004 un membru marcant al societăţii civile, pe care a părăsit-o după alegerile prezidenţiale pentru a se alătura echipei de consilieri a lui Traian Băsescu. Pleacă de la Cotroceni în 2005. Întrebată ce a determinat-o să intre în echipa președintelui Băsescu, Renate Weber invocă două lucruri: programul electoral al Alianţei D.A. şi contextul. “Atmosfera în timpul guvernării Năstase devenise sufocantă. Corupţia şi aroganța deveniseră de nesuportat”, susţine Weber, situație în care susţinerea lui Traian Băsescu era alegerea evidentă.

Pentru speranţa într-o altfel de Românie, alta decât cea a lui Adrian Năstase, a votat şi scriitorul Mircea Cărtărescu în 2004, autorul unui pamflet – “Baroane!” – care a făcut epocă în acel an. De altfel, Cărtărescu și-a arătat susţinerea pentru Traian Băsescu și în campania electoral, când a apărut într-unul dintre clipurile de campanie. În 2004 i s-a alăturat lui Traian Băsescu şi istoricul Stelian Tănase: “Avea un program generos, părea un om energic, hotărât. În 2004 a fost o victorie la care am participat şi eu. M-am simţit mândru”. La finalul mandatelor sale, Tănase se numără însă printre criticii preşedintelui. “Din păcate Traian Băsescu a dezamăgit. Nu şi-a ţinut promisiunile, nu şi-a respectat angajamentele”, consideră istoricul.

Mircea Toma, preşedintele Active Watch, o organizație de monitorizare media, susţine că în 2004 a fost vorba mai degrabă de reacţie din partea societăţii civile decât de susţinere. Societatea civilă nu dorea ca Adrian Năstase să ajungă la Cotroceni și s-a mobilizat. Susţinerea, crede Toma, a venit ulterior, după ce Traian Băsescu a ocupat funcţia de preşedinte.

Analistul politic Radu Magdin arată şi el că Traian Băsescu a atras societatea civilă pentru că a reuşit să se prezinte ca un opozant credibil al “regimului Năstase”. Mai mult, susţine Magdin, Băsescu s-a arătat deschis unei colaborări concrete cu societatea civilă, prin numirile lui Andrei Pleşu şi Renatei Weber consilieri. Lor li se adauga promovarea Monicăi Macovei la Ministerul Justiţiei. Radu Magdin nu crede că am avut o societate civilă naivă, ci una care chiar a crezut că Traian Băsescu va face ceea ce a promis şi care în momentul în care a constatat că “realitatea rezultatelor e mixtă s-a delimitat parţial sau total”.

Vladimir Tismăneanu, acuzat în repetate rânduri în acești ani că a fost “în serviciul lui Traian Băsescu”, susține într-un schimb de emailuri mai vechi cu Dela0.ro că “nu intelectualii, adeseori demonizați, au mers spre Traian Băsescu, ci acesta a îmbrățișat, în mare măsură, agenda lor – decomunizarea, statul de drept, orientarea categoric pro-occidentală”.

“Nu accept termenul de ‘intelectualii lui Basescu’. A fost născocit de oamenii trustului Intact și preluat iresponsabil de diverșii lor admiratori. Cum scria Andrei Pleșu mai demult, nici Gabriel Liiceanu, nici H.-R. Patapievici, nici Mircea Cărtărescu nu și-au scris opera aflându-se în ‘serviciul’ lui Traian Băsescu”,Vladimir Tismăneanu.
În 2014, Traian Băsescu decora o serie de intelectuali printre care şi Mircea Mihăieş, fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român în perioada 2005-2012. Înainte să îl laude pe Traian Băsescu pentru faptul că este un politician cu un plan şi să declare că i-ar citi jurnalele în timp ce pe Iliescu şi Constantinescu i-ar pica la bacalaureat, Mircea Mihăieş i se adresa lui Traian Băsescu mai puţin laudativ, considerându-l grosolan și chiar nesimțit. Reevaluări nu au făcut doar intelectualii, ci şi preşedintele. În 1997 se declara un admirator al Alinei Mungiu-Pippidi. Profesoara de politici publice, admirată de viitorul preşedinte pentru agresivitatea cu care îşi susținea punctele de vedere, ieșise din graţiile acestuia în 2009, pentru că fusese critică la adresa candidaturii Elenei Băsescu la alegerile europarlamentare.

Contextul alegerilor din 2004, disponibilitatea lui Traian Băsescu de a colabora cu societatea civilă, colaborare tradusă prin funcţii şi însuşirea unor programe, a făcut susţinerea pentru un personaj politic precum Traian Băsescu posibilă.

În cele două mandate multe din acţiunile preşedintelui s-au bătut cap în cap. A condamnat comunismul însă la câţiva ani distanţă îl lăuda pe Nicolae Ceauşescu. A cerut public soluţionarea “Dosarelor Revoluţiei” şi “Mineriadei” după care vorbea de predarea lor cercetărilor. Chiar dacă mai mult discursiv, Traian Băsescu a oferit vizibilitate acestor teme și un plus de dinamică.

“Lucrurile s-au mişcat”, concluzionează Doru Mărieş, “însă doar până într-un punct”. Primul care a câştigat din desfășurarea tuturor acestor acţiuni a fost chiar preşedintele Băsescu. Întrebarea care rămâne, cu răspunsuri mult prea diverse pentru a considera că i se și dă un răspuns universal valabil, e ce anume a câştigat România.

 Zodia Scorpionului" este o serie publicistică în 10 episoade produsă de echipa Dela0.ro. Documentarea și redactarea au fost realizate de reporterii Diana Oncioiu, Oana Dan, Cristi Citre și Vlad Stoicescu. Implementarea tehnică este meritul lui Silviu Panaite. Au mai dat o mână de ajutor Mihai Dragolea (montaj video), Anton Gherca (identitate vizuală), Laurențiu Diaconu-Colintineanu (voce video) și Centrul pentru Jurnalism Independent (echipament video).
Toate drepturile sunt deținute de  dela0.ro

Distribuie Distribuie Comentarii