EXPLOZIV/EXPERIMENTUL Lebensborn sau ADEVĂRUL despre Norvegia. Mai SCRUPULOȘI ca NAZIȘTII!!

Într-un excepțional articol intitulat Barnevernet si cazul Bodnariu. Mic studiu pentru a înțelege ceva in plus despre "child centric perspective", publicat de Dan Tăpălagă pe Hot News, acesta aduce în discuție trecutul murdar/nazist al Norvegiei în practicile legate de copii. Intrând pe firul poveștii cutremurătoare a Experimentului Lebensborn realizezi că urmașii celor care mai ieri erau mai scrupuloși la datorie chiar decât naziștii originali n-au cum să se manifeste altfel. Vă prezentăm mai jos ce a fost Lebensborn. Facem totodată și precizarea că presa de la noi acordă un spațiu mult prea mare subiectului Bodnariu. Sistemul nostru de îngrijire a copiilor abandonați este o mizerie despre care nimeni nu vorbește atât cât ar trebui. Aceste direcții aflate în subordinea baronimii locale sunt bombe cu ceas care mustesc de corupție și bătaie de joc. Cazul celor doi adolescenți de la Craiova care s-au sinucis ar trebui să producă mult mai mult interes decât cazul celor 5 copii luați cu arcanul de Barnevernet în Norvegia! 

Experimentul Lebensborn/Germania

Visul măreţ al naziştilor, Al Treilea Reich – „domnia de o mie de ani a rasei pure, ariene” - avea nevoie de soldaţi, de muncitori, de oameni devotaţi trup şi suflet cauzei, care să fie crescuţi de la bun început doar pentru acest proiect.

Dar obsesia pentru naşterea unei rase superioare se lovea de o situaţie demografică extrem de delicată, consecinţă a Primului Război Mondial. Bărbaţii tineri şi disponibili erau foarte puţini, iar femeile rămâneau deseori însărcinate fără să fie măritate. De cele mai multe ori, ele făceau avort, pentru că în societatea germană de atunci era mare ruşine să ai un copil ilegitim. Din punctul de vedere al naziştilor, prea mult sânge pur, arian, se pierdea din această cauză, în timp ce regimul condus de Hitler visa să aibă de cât mai mulţi luptători cu păr blond şi ochi albaştri.

Copiii ilegitimi, consideraţi „datorie patriotică”

Deşi la prima vedere poate fi considerat un program social, menit să le ajute pe tinere să renunţe la ideea avortului, Lebensborn (Fântâna Vieţii), a fost în realitate un uriaş experiment demografic şi eugenic, de „purificare” rasială.

Iar consecinţele lui se observă şi în prezent, când aceşti copii ilegitimi, care au acum în jur de 60 de ani, se găsesc în imposibilitatea de a-şi găsi adevăraţii părinţi şi de a-şi afla trecutul. 

Mai mult, proiectul pus la cale în 1935 de liderul SS Heinrich Himmler, mâna dreaptă a lui Adolf Hitler, nu se limita doar la ajutorul oferit fetelor aflate într-o situaţie delicată, care riscau să-şi compromită reputaţia.

Ofiţerii SS, consideraţi elita armatei germane şi exemplul perfect de bărbaţi arieni, erau stimulaţi să aibă aventuri cu tinere blonde, care erau şi ele încurajate să-şi dorească asemenea relaţii.

Multe din ele făceau parte din Liga Fetelor Germane, o asociaţie unde erau primite doar tinerele cu „origini sănătoase”, care erau apoi îndoctrinate să considere că rolul lor cel mai important era acela de a face cât mai mulţi copii pentru regimul nazist.

În Lebensborn nu erau acceptaţi decât copiii cu sânge pur. Prin urmare, ofiţerii SS, de obicei bărbaţi deja căsătoriţi, cu familie, erau sfătuiţi să lase în urmă cât mai mulţi urmaşi arieni, iar rezultatul acestor aventuri, promovate de partidul nazist ca „datorie patriotică”, trebuia ţinut secret. 

Tinerele gravide mergeau într-o casă maternală specială (erau 10 case Lebensborn în Germania, multe din acestea locuinţe care fuseseră confiscate de la familii de evrei), unde erau nevoite să demonstreze originea ariană a familiei lor, dar şi pe cea a tatălui copilului.

Aici, viitoarele mămici primeau îngrijirile medicale necesare, iar după ce năşteau erau de obicei obligate să-şi abandoneze copilul. Micuţul devenea automat proprietatea SS-ului şi urma să fie consacrat acestei elite militare printr-o ceremonie specială.

Apoi avea să crească la orfelinat, unde se începea din timp şi îndoctrinarea, pentru a-l transforma într-un soldat perfect, demn de Al Treilea Reich, sau putea fi adoptat, de multe ori de familii bogate, ale unor ofiţeri germani.

Deseori, certificatele de naştere erau falsificate, astfel că acum găsirea adevăraţilor părinţi este aproape imposibilă, o povară dureroasă pentru cei care vor să-şi recupereze trecutul pierdut.

Dacă, din nefericire copilul născut în cadrul programului era bolnav sau avea un handicap, era omorât sau dus într-un lagăr special, unde era lăsat să moară.

În cadrul programului Lebensborn, doar în Germania s-au născut 8.000 de copii, iar în Norvegia alţi 12.000. Aici, femeile erau considerate ideale pentru a duce mai departe genele ariene, cele mai multe dintre ele fiind înalte şi blonde.

Guvernul colaboraţionist din Norvegia ocupată de nazişti a decis înfiinţarea a 9 case maternale pentru Lebensborn.

Deşi ideea rasei ariene a fost promovată de Himmler, idealul de frumuseţe pur german era departe de înfăţişarea lui sau a lui Adolf Hitler. 

Răpirea şi germanizarea copiilor străini

În ciuda acestor măsuri demografice radicale, numărul copiilor născuţi nu era considerat suficient, iar tinerii soldaţi continuau să moară pe front.

De aceea, a fost lansată a două etapa a programului Lebensborn, cea mai cumplită şi revoltătoare:răpirea copiilor din familii.

Începând cu anul 1939, naziştii au început să caute în toate ţările ocupate copii care să corespundă standardelor ariene: să fie perfect sănătoşi, blonzi şi cu ochi albaştri.

Himmler justifica răpirea micuţilor chiar de sub ochii părinţilor prin faptul că „trebuie să scoatem aceşti copii din mediul lor, să folosim fiecare pictură de sânge bun pentru noi, iar dacă nu vom reuşi asta, atunci vom distruge acest sânge”. 

Copiii au fost răpiţi pentru Lebensborn din multe ţări ocupate, inclusiv din România, dar programul s-a aplicat cel mai mult în Polonia, unde numărul copiilor blonzi era mai mare.

După ce erau supuşi unor teste medicale, copiii aleşi urmau un program agresiv de germanizare. În total, numai din Polonia au fost răpiţi peste 200.000 de copii.

Cei sub 6 ani erau duşi în casele maternale, iar pentru cei mai mari începea imediat îndoctrinarea. Dacă încercau să se opună, să reziste, erau bătuţi şi dacă nici aşa naziştii nu ajungeau la rezultatul dorit, copiii erau trimişi în lagăre de concentrare.

Micuţii care erau germanizaţi cu succes primeau acte false, cu nume schimbate, ajungeau să uite adevărata lor identitate şi să creadă chiar ei înşişi că sunt copii germani, născuţi din părinţi arieni.

Mulţi erau adoptaţi în Germania şi totul era ţinut în mare secret, dovezile care arătau originea lor reală fiind distruse.

După război, doar 4.000 din cei peste 200.000 de copii răpiţi au putut fi regăsiţi de familiile lor. Celorlalţi li s-a pierdut urma, au fost plânşi de părinţi, iar ei, la rândul lor, şi-au căutat zadarnic rudele, fără să aibă vreo şansă reală să-i găsească. 

Proiectul Lebensborn, cu tot ce implica el, a fost oprit după capitularea Germaniei naziste şi eliberarea ţărilor ocupate. Din acest moment a început marea dramă pentru copiii din orfelinate, mai ales pentru cei din Norvegia.

Umiliţi, izolaţi şi declaraţi trădători, urmaşi ai unor criminali de război germani, aceşti copii au fost nevoiţi să îndure ani de abuzuri fizice şi psihice.

În urmă cu câţiva ani, în orăşelul Wernigerode din Germania, 30 de „copii Lebensborn” s-au întâlnit pentru a se susţine reciproc şi pentru a spune întregii lumi trista lor poveste. Ei au pus în anul 2005 bazele unui grup numit „Urmele Vieţii”, care caută să afle adevărul despre acest experiment secret al naziştilor.

Printre „copii” se numără şi Guntram Weber, care are acum 63 de ani. Despre tatăl lui n-a putut afla prea multe. Ştie doar că a fost general maior în SS şi deşi fusese condamnat la moarte pentru crime de război a reuşit să scape de pedeapsă.

Guntram este profesor de scriere creativă la Berlin. De zeci de ani a bănuit că mama lui îi ascundea adevărata identitate a tatălui, aşa că a studiat singur cărţi de istorie şi fotografii, sperând să-l găsească. La 58 de ani, Guntram Weber a aflat că tatăl lui adevărat a fost un general SS, condamnat la moarte pentru crime de război. 

„Mama mi-a spus că tatăl meu a fost un şofer de tanc la Luftwafe, că nu a tras cu arma în viaţa lui şi a murit în Croaţia, după ce a trecut cu tancul peste o mină. Zicea că ei s-au căsătorit într-o zi frumoasă, senină, în 1938 şi că au mers la biserică într-o trăsură trasă de cai. Mai mult refuza să spună, zicând că e prea dureros să-şi amintească”, povesteşte Guntram despre minciuna pe care o spunea mereu mama lui.

Abia când avea 58 de ani, bărbatul a primit un indiciu de la tatăl său vitreg şi astfel a aflat că era un copil Lebensborn.

Generalul SS, adevăratul său tată, fusese condamnat la moarte de un tribunal polonez în anul 1949, dar a reuşit să fugă în Argentina, unde a murit în 1970.

„Am aflat pur şi simplu într-o zi că tatăl meu fusese criminal de război. Ducea o viaţă foarte bună, nu îşi refuza nimic, iar mama s-a îndrăgostit probabil de puterea lui, de statutul pe care îl avea”, spune Guntram.

Cazul lui este totuşi unul fericit. În Norvegia, Belgia, Olanda, Polonia şi Franţa au fost înfiinţate clinici speciale pentru copiii Lebensborn. Erau practic aziluri de boli mintale, unde, menite să-i izoleze pe aceşti copii şi să-i împiedice să aibă la rândul lor urmaşi care să ducă mai departe genele germane.

Obsesia pentru sângele pur, arian, a fost cea care le-a dat viaţă copiilor Lebensborn, iar teama de acelaşi sânge, de moştenirea genetică  germană, provenită de la „criminali de război” i-a condamnat fără drept de apel la suferinţă şi la izolare.

Dacă unii dintre părinţii acestor copii au reuşit să scape fugind, micuţii nu au avut nicio şansă, iar ura şi setea de răzbunare s-a revărsat asupra lor.

Acum este prea târziu pentru ei, nu se mai poate îndrepta nimic. Cei care mai trăiesc sunt deja bătrâni, iar singurul lucru pe care îl mai pot face este să spună lumii întregi adevărul despre cel mai sinistru experiment al naziştilor – Lebensborn.

Experimentul Lebensborn/Norvegia

 Pentru nazişti Norvegia reprezenta un adevărat El Dorado în ceea ce priveşte materialul genetic, ceea ce a dus la implementarea celui mai mare proiect pentru susţinerea mamelor care contribuiau la puritatea rasei în această ţară. Numărul naşterilor s-a ridicat la 12000.

În septembrie 1944, nava Monterosa aproape că a fost lovită de o bombă pe traseul dintre Norvegia şi Germania. Cele 700 de femei împreună cu copiii lor care se aflau la bord s-au trezit din cauza exploziei şi s-a produs o mare panică. Au năvălit pe coridoare, într-un întuneric şi haos total. Alarma de pe vas şi strigătele pasagerilor s-au întâlnit într-un iureş îngrozitor de sunete. Echipajul a reuşit să calmeze lucrurile abia după câteva ore. Vasul nu era lovit, iar călătoria a continuat fără alte drame. 

Femeile şi copiii erau aproape toţi aduşi din Norvegia. Acum se îndreptau către o ţară străină deoarece autorităţile de ocupaţie au decis că trebuie priviţi drept cetăţeni germani. Au fost  trimişi în Germania cu acelaşi vapor care îi transportase pe ultimii evrei norvegieni la moartea sigură care îi aştepta în Polonia aflată tot sub ocupaţie.

Toată povestea începuse cu patru ani mai devreme, atunci când au ajuns la autorităţile germane primele rapoarte în legătură cu “fetele nemţilor”. Acestea erau tinerele care şi-au găsit iubiţi printre soldaţii staţionaţi în Norvegia, iar multe dintre legăturile amoroase, după cum era de aşteptat, au culminat cu sarcini. 

Naziştii erau încântaţi. Era vorba despre femei norvegiene de cel mai pur sânge nordic, care în mod voluntar au întreţinut relaţii intime cu soldaţii germani, la rândul lor nealteraţi din punct de vedere rasial. Rezultatul era în mod evident ceva de care avea nevoie Germania: o continuitate ariană într-o societate care se degenerase din cauza ‘sângelui rău’ şi a ‘tipologiilor umane inferioare’.

Pe 17 mai 1940 deja avusese loc o întâlnire la München în vederea discuţiei despre potenţialul norvegian. Unul dintre participanţi, Leonardo Conti, era ministru al sănătăţii în cel de-al Treilea Reich, responsabil pentru ‘vigoarea’ poporului german. Celălalt era Max Sollmann – liderul unei organizaţii care îşi întinsese tentaculele în toate ţările ocupate: Lebensborn. 

În acel moment Germania îşi cam pierdea sânge ‘arian’ la propriu, dat fiind numărul mare de soldaţi căzuţi pe front, număr care creştea constant. Cei care îşi pierduseră copiii în război erau încurajaţi să adopte copiii nordici, de calitate superioară. Din aprilie 1940 nemţilor li s-a părut normal să extindă proiectul Lebensborn şi în Norvegia, unde se găseau oameni bine-făcuţi şi încântători. Soldaţii germani erau încurajaţi să aibă copii cu femeile norvegiene, chiar primeau permisie pentru a se întâlni cu ele, iar cunoaşterea ciclului menstrual al acestora maximiza şanşele de fertilizare.

Primul caz de acest gen se întâmpla în iulie 1940. O tânără norvegiană rămăsese însărcinată cu un soldat german şi departamenul militar din care făcea parte nu ştia foarte bine ce are de făcut. În martie 1941 însă a sosit la Oslo unul dintre liderii SS, mai precis liderul batalionului Sturmbann, Wilhelm Tietgen pentru a pune bazele primei instituţii de tip Lebensborn din afara Germaniei. În următorii patru ani s-au înfiinţat mai multe centre în Norvegia decât în oricare altă tară ocupată. Copiii războiului primeau mai multă atenţie doar în Germania.

Căminele pentru mamele norvegiene erau construite la foc automat, sub atenta supraveghere a lui însuşi Himmler. Au fost trimişi doctori şi asistente în nord, care completau numărul celor din Norvegia. Numărul instituţiilor ajunsese la 12, majoritatea în sud, iar mai multe sute de femei aveau să fie internate aici. În astfel de locaţii ele trăiau izolate de societatea care le condamna, în spatele zidurilor groase, de multe ori mai mult de un an. Numărul femeilor care au rămas însărcinate cu soldaţii germani a crescut simţitor în toamna lui 1940 şi primăvara lui 1941 şi a continuat să crească şi din primăvara lui 1942, ajungând spre finele anului următor la 2514 de înregistrări în centre. Spre sfârşitul războiului, SS avea control asupra a mai bine de 7600 de mame şi copii şi copii s-au mai născut chiar şi după război, totalizând în jur de 12000 de suflete.

Multe dintre tinere nu aveau nicio posibilitate de a-şi întreţine copiii. Unele dintre ele erau alungate de acasă pentru că au fraternizat cu inamicul, dar nici celelalte nu au scăpat de condamnarea din parte societăţii. Câteva sute de copii au fost dati spre adopţie şi cel puţin 250 au ajuns în Germania.

Numai cei consideraţi sănătoşi din punct de vedere gentic erau trimişi spre sud. Copiii de ‘calitatea a doua’ erau adoptaţi în Norvegia, iar cei născuţi de mame cu trăsături lapone erau respinşi. Chiar şi nu foarte în nord, în Trondheim, existau copii cu taţi germani care totuşi nu se bucurau de prea multă consideraţie, dimpotrivă, nu erau prea valoroşi, după cum se speficia într-o scrisoare de la centrul Lebensborn de aici. Elementul lapon caracteristic populaţiei norvegiene din nord a contribuit la devalorizarea copiilor care nu aveau calităţile necesare pentru a putea contribui la purificarea rasei ariene germane. Pentru a asigura aceste calităţi, femeile norvegiene trebuiau să îndeplinească cerinţele rasiale.

Metodele folosite în acest scop fuseseră puse la punct de către eugenistul german Hans Günther, care îşi întemeiase pseudo-teoria pe cercetările rasiale ale teoreticianului francez Arthur Gobineau. Femeile din cadrul programului trebuiau să se potrivească unor imagini şi stereotipii. Era necesar de pildă să fie înalte, să aibă o frunte înaltă şi o faţă alungită, obraji proeminenţi, nas mic, păr deschis la culoare, ochi strălucitori sau pielea albă. Nu trebuiau să aibă cazuri de boli ereditare în familie.

Încă din prima clipă, autorităţile de ocupaţie se aşteptau la eventuale legături amoroase dintre soldaţii germani şi tinerele norvegiene şi la sarcinile rezultate din acestea. Mai experimentaseră fenomenul şi în alte ţări ocupate. Pentru că staţionau mii de soldaţi în Norvegia, dintre care mulţi locuiau singuri, contactul dintre populaţia militară şi cea civilă era unul destul de facil. Mulţi norvegieni s-au si împrietenit cu soldaţii germani pe care nu îi percepeau întotdeauna drept reprezentanţii forţelor opresoare. Între 30000 şi 40000 de localnice s-au implicat în relaţii cu inamicii în timpul războiului. Multe dintre relaţii nu au presupus şi o sarcină, cu toate acestea, societatea a condamnat gestul la fel de mult. În mai 1945 s-a dezlănţuit furia. Multe fete au fost prinse şi încarcerate, altele au fost rase în cap de către norvegienii violenţi.

Autorităţile de ocupaţie s-au decis să trimită mamele şi copii în Germania nu de dragul salvării femeilor, ci pentru ca pruncii să poată creşte acolo. În toamna lui 1944 Monterosa era gata de plecare. Femeile de la bord erau fie măritate, fie aveau copii cu soldaţii nemţi. Ambele categorii erau de ceva vreme privite drept cetăţeni germani şi li s-a comunicat că aveau să părăsească Norvegia. Ordinul însă a provocat un şoc.

La numai 5 zile după înştiinţarea cu privire la călătorie au primit şi vestea că trebuiau să plece îndată cu Monterosa. Cele mai multe norvegiene aveau să se întoarcă în cele din urmă acasă pe fundalul unei Europe sfâşiate de război. Acolo însă soarta nu avea să fie prea prietenoasă cu copiii nemţilor. Abia după 40 de ani au început aceştia să fie scoşi din conul uitării şi ruşinii…

Novegia, condamnată la CEDO pentru Lebensborn...

Statul norvegian a incasat o condamnare la CEDO, in urma careia a platit cateva zeci de milioane de euro catre victime, fiind acuzat de maltratarea copiilor care au stat in institutii (orfelinate) intre 1945 si 1980. Este foarte posibil ca, traumatizat de acest episod teribil, statul norvegian sa fi cazut in extrema cealalta, manifestand o grija excesiva fata de copii. Din pacate, in prea multe cazuri, statul norvegian pare sa fi trecut linia rosia care interzice oricarui stat sa intervina atat de brutal in viata intima si de familie, avand pretentia sa regleze tot ce misca in relatiile oricum fragile dintre parinti si copii.

Potrivit unui studiu publicat in 2010 (3), cazul Thiemann si altii vs Norvegia "priveste copiii nascuti in timpul celui de-al doilea razboi monidal (din tata german si mama norvegiana) ca rezultat al proiectului nazist Lebensborn. Multi dintre acesti copii au fost, in prima instanta, victimele infractiunii internationale de stramutare fortata din Norvegia in Germania in mainile nazistilor (planul era imbunatatirea asa numitei puritati si robusteti genetice a populatiei Germane de catre regimul nazist).
Toti acesti copii nascuti in timpul razboiului parte a proiectului Lebensborn au fost victime ale inrobirii de catre regimul nazist in scopul atingerii obiectivului sau de a crea o asa numita super - rasa. Relatia copiiilor cu mamele lor a fost in sever afectata dat fiind faptul ca acesti copii erau, in esenta, produsul unul "sclavagism sexual" generat de proiectul Lebensborn.
Multe din mamele acestor copii chiar si dupa razboi au abandonat, in mod discutabil, acesti copii dati spre adoptie sau in orfelinate, desi este chestionabil cat de voluntare erau aceste abandonuri date fiind enormele presiuni economice si sociale pe care aceste femei le suportau in Norvegia postbelica. Acesti copii au fost subiectul unor tratament dur si discriminatoriu in Norvegia postbelica, asa cum guvernul norvegian a admis. (...) A existat o perioada de victimizare a copiiilor nascuti in timpul razboiului care a durat decenii si care a rezultat din "un sistem de apartheid" patronat de stat in ce priveste acesti copii (acest sistem de apartheid s-a nascut din cauza masurilor legislative inadecvate si discriminatorii adoptate de guvernele norvegiene)."

Exista, asadar, o serie de date de ordin istoric si politic care explica partial cum a ajuns o tara dezvoltata ca Norvegia, de regula in avangarda progresului mentalitatilor, sa fie acuzata din nou de "nazism" din cauza modului in care actioneaza institutiile sale.

Este de neinteles insa cum ajunge un stat sa-si distorsioneze atat de mult comportamentul, incat institutiile sale ajung sa invoce printre motivele pentru care cer indepartarea copiilor dintr-o familie faptul ca "parintii mamei au murit prea devreme", ca "baiatului ii este sete si bea prea multa apa, deci este vina mamei pentru ca acasa promoveaza obiceiuri alimentare nesanatoase" sau absurditatea suprema: "Parintii vor sa tina copiii, ca sa nu ajunga in familii surogat, iar asta arata ca nu coopereaza cu CPS pentru interesul copilului". (4)

Toate aceste excese nici macar nu pot fi puse in totalitate in carca unei stat care a ajuns cu corectitudinea politica la extrem. Acestea sunt cazuri robotizare totala, lipsa de empatie, dezumanizarea avansata a unor functionari pusi sa ridice copii din familii asa cum ridica municipalitatea masini de pe strada.

Galerie foto și documente




Trimite pe WhatsApp

Citește și:

populare
astăzi

1 VIDEO Acesta este PSD, oameni buni! Mitralieră spune că el este un politician în campanie și nu trebuie să opr…

2 Birchall o calcă-n picioare pe Dăncilă! Dezvăluiri despre prefăcătoria acestei pațachine sinistre, despre cum …

3 ULTIMĂ ORĂ / CTP le zguduie capul celor două matracuci pesediste, Firea și Dăncilă.

4 Cum îl descrie Sebastian Lăzăroiu pe președintele Iohannis: Discret, taciturn, a adus, împreună cu strada, un …

5 ULTIMĂ ORĂ / Guvernul va cere schimbarea lui Tudorel Toader din Comisia de la Veneția!

recomandări

Te ia DNA: Huja Gheorghe

S-a lansat Milionarul pentru Android! Descarcă din Play Store

America literară - o hartă a celor mai bune cărți pentru fiecare stat - partea I