Ponta – out, Iohannis – in
Ignorați propaganda rudimentară a celor plătiți din contractele pe care premierul le dirijează către anumite televiziuni de știri și ziare! Semnificațiile gestului președintelui de a retrimite în Parlament noul Cod Fiscal și ale reacției PSD sunt exact opuse celor pe care le trâmbițează cei care au pariat pe Ponta-președinte și care încă mai speră la o răsturnare miraculoasă a situației consfințite de votul din noiembrie 2014.
Klaus Iohannis nu doar că nu pierde nimic prin decizia sa de a bloca, temporar cel puțin, asaltul populist al guvernului PSD. Din contră, are de câștigat. Curajul de a trage un semnal de alarmă asupra unui pachet de schimbări fiscale care amestecă măsurile benefice cu cele populiste, riscante, este prima demonstrație că președintele a devenit conștient, în sfârșit, de misiunea pe care o are de îndeplinit.
Iar acest lucru nu va trece neobservat, indiferent câtă ceață bagă și câte diversiuni aruncă pe piață profesioniștii manipulării – de la vestimentația primei doamne la prețul renovării vilei în care va locui. Pentru că este primul semn consistent că Iohannis a înțeles că funcția care i-a fost încredințată de milioane de români presupune obligația de a fi ultima redută de conștiință, responsabilitate și înțelepciune a statului.
Iar faptul că a ales să-și exercite dreptul de veto într-un context în care inclusiv el și partidul care l-a ajutat să ajungă la Cotroceni ies șifonați este cu atât mai relevant pentru forța mesajului transmis prin decizia finală de a nu promulga Codul Fiscal.
Era mai bine ca PNL să-și fi exprimat mai înainte rezervele față de capacitatea statului și a economiei de a compensa toate scăderile de taxe? Evident. Era mai bine ca președintele să fi transmis un avertisment asupra riscurilor pe care le presupun anumite măsuri din noul Cod Fiscal imediat după adoptarea sa de către Parlament? Sigur. Era mai bine ca poziția sa prudentă să se fi manifestat și în cazurile măririlor de pensii și salarii, inclusiv al său? În mod cert.
Dar ce contează cu adevărat este că și-a asumat toate aceste costuri de imagine și criticile, îndreptățite, generate de pozițiile duplicitare ale sale și ale PNL și a luat, în final, măsura corectă. Cea de maximă responsabilitate.
Și a făcut-o deși știe atât că gestul său îl va costa ca popularitate în ochii celor vulnerabili la propagandă, dar și că ar putea rămâne unul pur simbolic. PSD are toate șansele să găsească suficienți aliați în Parlament ca să treacă încă o dată noul Cod Fiscal, exact în forma respinsă de președinte, fără ca acesta să mai poată riposta în vreun fel.
Chiar dacă motivarea publică a deciziei nu a fost suficient de convingătoare, iar președintele a preferat să lase pe seama unui consilier enunțarea argumentelor care l-au determinat să respingă promulgarea, este prima dată când Klaus Iohannis se situează pe o poziție identică din punct de vedere al judecății politicilor economice cu Traian Băsescu.
Confruntat cu presiunea PSD de a reîntregi salariile tăiate în 2010, fostul președinte declara în toamna lui 2011: „Ne-am angajat în acordul cu UE la un deficit de 3 procente pe ESA, 2,7 procente din PIB. Cele 3 procente pe ESA înseamnă 2,9 miliarde, iar noi doar la fondul de pensii avem deficit de 3,6 miliarde. (…) Nu ai cum să mergi cu revenirea integrală la salariile din 2010 când încă ai excedent de 200.000 de salariați…“.
Argumentul președintelui este perfect valabil și astăzi. Riscul de a depăși deficitul la care ne-am angajat este foarte mare. Pentru că, în condițiile în care excedentul de angajați în sistemul public s-a păstrat la fel de mare, PSD le-a reîntregit deja salariile tăiate acum cinci ani, se pregătește de majorarea lor în toamnă, iar în plus a aprobat deja creșteri de pensii pentru militari și a redus TVA pentru alimente.
Îngrijorarea ambilor președinți, dar și a Comisiei Europene și a FMI este că toate aceste măsuri, care au produs deja o creștere consistentă a cheltuielilor statului și o reducere a veniturilor, nu mai lasă loc pentru încă un val de creșteri de cheltuieli și pentru încă o scădere de venituri.
Dacă scăderea fiscalității, care cu adevărat poate da aripi economiei private, nu ar fi fost dublată de o avalanșă de cheltuieli populiste, ar fi fost perfect acceptabilă. Chiar și în parametrii radicali ai unei reduceri de cinci procente a TVA. Toate laolaltă, însă, riscă să dea peste cap echilibrul macroeconomic fragil, câștigat cu greutate de România în mandatul lui Traian Băsescu.
Din păcate, gestul președintelui Iohannis nu a fost precedat de o suită de ieșiri publice care să explice românilor ce este în neregulă cu politica economică a PSD. Ieșiri constante care să sancționeze absența investițiilor publice, a măsurilor de reformare și modernizare a aparatului birocratic, politica păguboasă în companiile publice, impactul negativ al stopării marilor lucrări de infrastructură asupra creșterii investițiilor ar fi explicat mult mai temeinic esența problemei.
Și anume că deciziile economice ale PSD au ca scop refacerea capitalului politic al lui Ponta, după pierderea alegerilor prezidențiale și după începerea investigației DNA, și nu bunăstarea României.
Din fericire pentru Klaus Iohannis și din păcate pentru Victor Ponta, greșelile de comunicare nu sunt nici pe departe la fel de grave ca acelea de guvernare. Lipsa expertizei în a transmite cetățenilor termenii reali ai problemei este inofensivă prin comparație cu cinismul unei strategii de a cumpăra cu bani publici și cu bani împrumutați de afară bunăvoința maselor.
Pentru că, oricât de mult i-ar promova lacheii din media teoria că respingerea Codului Fiscal a fost dictată „de afară“, realitatea este că exact tipul de politică gândit de Ponta crește dependența de credite externe. Când stimulezi consumul în detrimentul investițiilor consecința este exact cea relevată recent de Traian Băsescu.
„Noul Cod Fiscal este extrem de riscant. Este exact politica pe care a avut-o Tăriceanu, politică ce ne-a dus în pragul colapsului. Creştere economică prin creşterea consumului, adică luaţi bani din economie, transferaţi la populaţie, care să cheltuiască. Din păcate, ce nu înțelege Ponta nu a înțeles nici Tăriceanu: stimularea excesivă a consumului duce la creşterea importurilor, pentru că România nu produce intern atât cât ar consuma românii dacă au bani. Eu cred foarte mult în creşterea economică generată de propria-ţi dezvoltare. Gândiţi-vă că banii cu care s-au făcut pomeni prin noul Cod Fiscal se băgau în investiţii“, a declarat fostul președinte într-un interviu pentru Digi 24.
Cât se poate de adevărat. Dar nu este prima oară când partidul celor „mândri că sunt români“ preferă să facă pomeni care ne vor crește dependența de finanțări străine, în loc să investească în dezvoltarea sănătoasă, durabilă, a economiei României.
Ce dovadă mai bună pentru cât de strâmb înțelege Victor Ponta ce este bine pentru România decât declarația făcută acum două săptămâni în care se lăuda că anul viitor se va putea circula pe autostradă între Sibiu și Budapesta? Nici prin cap nu îi trece probabil că ne-ar fi fost mult mai folositor dacă anul viitor am fi putut circula pe autostradă (și) între Sibiu și București.
Paradoxal, deși face atât de multe pentru ca România să se îndatoreze și mai tare la creditorii internaționali și să lege Transilvania de Ungaria, Victor Ponta dă o nouă dovadă că nu este un partener de încredere pentru aliații noștri strategici. Discursul naționalist găunos care acuză „o decizie luată în afara României şi împotriva intereselor României pe care dl Iohannis trebuie să o aplice cu orice risc“ le reamintește europenilor și americanilor cine este persoana din fruntea Executivului român.
Același iresponsabil care a fost, în 2012, la un pas să ne scoată din parteneriatele strategice prin declarațiile și faptele sale. Prin comparație, decizia rațională și responsabilă a lui Iohannis i-a întărit considerabil, într-o singură zi, poziția de principal partener de dialog și garant al angajamentelor internaționale.
Agresivitatea și bucuria cu care Ponta și camarila sa au întâmpinat refuzul lui Iohannis de a promulga noul Cod Fiscal demonstrează cât de disperați sunt. Violența limbajului demonstrează că de abia așteptau un moment ca acesta, care să semnaleze o vulnerabilitate a președintelui, numai bună pentru a deturna atenția de la problemele penale ale premierului, dar mai ales de la luptele interne care au izbucnit în PSD.
Ca mai întotdeauna, agresivitatea oarbă este semn de maximă slăbiciune. De frică. De panică. Doar un om disperat ar putea comanda atacuri în serie împotriva soției președintelui pe motive ridicole. Mai ales în contextul în care propria sa familie este anchetată pentru corupție.
Ponta știe că momentul scadenței este foarte aproape și că nu va putea evita o confruntare finală cu justiția, care îl va obliga să renunțe la funcția de premier. De asemenea, săptămâna trecută a aflat și că nu are nici o șansă să continue să conducă PSD prin intermediul unei marionete. Declarațiile acide ale lui Dragnea și Zgonea, foștii săi secunzi de la vârful PSD, demonstrează că Ponta este istorie.
Să spui că „Ponta nu mai este stabil“, cum a făcut Dragnea, sau că atacurile împotriva instituțiilor anticorupție sunt inacceptabile și că dăunează partidului, cum a făcut Zgonea, ar fi fost de neconceput acum câteva săptămâni. Și arată că în lupta lor pentru ocuparea locului lăsat liber de Ponta îl ignoră cu desăvârșire pe acesta.
Ceea ce ar fi fost complet ilogic dacă Dragnea și Zgonea ar mai paria pe prezența lui Ponta în fruntea Guvernului și, implicit, pe puterea de influență a acestuia în partid, dată de controlul pârghiilor executive. Mai clar: pentru Dragnea și Zgonea, Ponta este ca și plecat din fruntea Guvernului.
Noul context politic și de putere pe care l-a dezvăluit cu maximă forță gestul curajos al lui Klaus Iohannis de a nu promulga noul Cod Fiscal, dar și începutul războiului în PSD pentru ocuparea locului eliberat de Ponta îi oferă președintelui șansa de a-și intra pe deplin în rolul rezervat acum primului om în stat. Acela de a asigura crearea bazelor unui nou tip de stat.
