Pe 24 iunie, calendarul ortodox marchează una dintre cele mai importante sărbători creștine: Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – singurul sfânt, în afară de Maica Domnului, căruia Biserica îi cinstește și nașterea, nu doar moartea. Considerat Înaintemergătorul lui Hristos, el este cel care a pregătit calea Domnului și a botezat mulțimile în apele Iordanului.

În tradiția populară, această zi era prilej de rugăciune, reculegere și bucurie. În satele de odinioară, oamenii mergeau la biserică, țineau post negru până la prânz și aprindeau lumânări în cinstea celui care a vestit „Lumina lumii” - venirea lui Iisus Hristos. Poate nu întâmplător, în unele regiuni, sărbătoarea era cunoscută și sub numele de Drăgaica – denumire care, deși păstrează o undă religioasă, a fost treptat încărcată cu simboluri păgâne și ritualuri legate de natură și fertilitate.

Astăzi, 24 iunie rămâne o zi aparte, aflată la granița dintre altar și lanul de grâu, între sfințenie și mit, între ceea ce se rostește în slujbe și ceea ce se șoptește în vechile povești. Este o sărbătoare care continuă să reunească spiritualitatea creștină și memoria arhaică a pământului.

Un articol separat va fi dedicat în întregime misterelor nopții de 24 iunie: despre magia Sânzienelor, zânele care dansează printre vise, semnele vremii, superstițiile transmise în șoaptă și puterea florii galbene care nu se ofilește – când florile capătă puteri tainice, iar liniștea devine ritual.

Când s-a produs „magia”. Cum au eclipsat Sânzienele o sărbătoare bisericească

Pe măsură ce creștinismul s-a răspândit în spațiul carpatic, Biserica nu a înlocuit complet credințele precreștine, ci le-a suprapus, adesea strategic, peste propriile sărbători. Astfel, în imaginarul colectiv, Sfântul Ioan s-a întâlnit cu zânele câmpului, iar oamenii au început, fără să-și dea seama, să celebreze două lumi în aceeași zi: una a cerului, alta a pământului.

Fascinația pentru miraculos, pentru nevăzut și pentru frumusețea ritualului străvechi a făcut ca, în timp, Sânzienele să iasă în prim-plan, detronându-l simbolic pe Sfântul Ioan din centrul atenției populare. Nu din lipsă de credință, ci dintr-o dorință profundă a omului simplu de a atinge sacrul cu mâinile lui – prin flori, dansuri, vise, apă, foc și cântec.

O dublă sărbătoare: între icoană și cunună de flori

Astăzi, puțini mai știu că 24 iunie este, de fapt, o zi de mare sărbătoare religioasă. Pentru mulți, a devenit mai degrabă Ziua Iei , a fotografiilor pe Instagram cu flori în păr și a festivalurilor etno. Poate că tocmai această suprapunere reflectă esența spiritului românesc: o pendulare între credință și mit, între biserică și câmpul cu zâne.

Poate că Sfântul Ioan nu s-a pierdut în uitare, ci s-a retras smerit, așa cum a făcut toată viața, lăsând locul celorlalți să strălucească. Iar sânzienele… dansează în jurul lui.

Tradiții care încă păstrează echilibrul între altar și ierburile câmpului

Chiar dacă, în spațiul urban, Sânzienele au devenit mai degrabă un festival vizual și folcloric, în satele din România se mai păstrează, încă, cu discreție, ritualuri în care Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și credințele legate de sânziene merg mână în mână.

În biserici, slujba din dimineața zilei de 24 iunie este încă respectată cu solemnitate. Se citesc fragmente din Evanghelie care vestesc nașterea prorocului și se fac rugăciuni speciale pentru sănătatea pruncilor și curățirea sufletului.

După slujbă, femeile ies pe câmp și culeg sânziene, pe care le așază la icoane, la porți, la fântâni. Se crede că astfel floarea capătă atât binecuvântarea bisericii, cât și puterea tainică a naturii. Unele femei mai în vârstă chiar încurajează această practică, considerând-o un „obicei al pământului”, compatibil cu duhul locului.

În unele sate din Suceava, Neamț sau Hunedoara, preotul iese după slujbă și binecuvântează cu agheasmă cununile de sânziene făcute de fete. Este o împăcare între cele două planuri: sacralitatea religiei și sacralitatea firii.

Mai există și ritualuri în care bătrânele își dau sânziene una alteia, spunând rugăciuni către Sfântul Ioan pentru sănătate și protecție. Se spune că dacă le pui sub pernă, dar rostești și numele Sfântului, visele devin „curate” și nu poartă păcăleala ielelor.

În prezent: între revival folcloric și uitare spirituală

Pe măsură ce tradițiile revin în forță prin festivaluri, Ziua Universală a Iei – recunoscută oficial din 2013 încoace, târguri de artizanat și dansuri în lanuri de grâu –, se ridică o întrebare: cât mai știm, de fapt, despre ceea ce sărbătorim?

Dacă întrebi un tânăr din București de ce poartă ie pe 24 iunie, îți va răspunde, probabil, „pentru Sânziene”. Dacă întrebi o bătrână din Sălaj, îți va spune că „e ziua lui Sfântu’ Ioan și nu se lucrează”, iar zânele sunt „doar o poveste frumoasă pentru fetele visătoare”.

Poate că adevărul e tocmai în această dualitate. Poate că 24 iunie este, mai mult ca orice altă dată din calendar, o punte între lumi – între ceea ce e scris în cărțile sfinte și ceea ce e spus în șoapte, între altar și lanul de grâu, între biserică și cercul zânelor.

Sânzienele sau Drăgaica și Sfântul Ioan: legătura care a traversat veacurile

Cercetările etnografice menționează un fapt inedit petrecut cu secole în urmă, în legătură cu Sânzienele din Bucovina, care ilustrează perfect îmbinarea dintre dimensiunea religioasă și cea populară a sărbătorii de 24 iunie: „În anul 1589… în noaptea dinspre Sânziene… clopotele mănăstirii au început să sune din senin… iar a doua zi, în 24 iunie, această zi a început să capete, atât în Bucovina, cât și în ținuturile învecinate, o nouă dimensiune, un adevărat fenomen de masă, când aspectul laic al Sânzienelor a început să se contopească, cu cel religios”.

Așadar, într-o noapte de Sânziene de acum mai bine de patru secole, un eveniment mistic a marcat tranziția: într-o mănăstire din Bucovina, clopotele au început să bată singure, în mijlocul tăcerii, un semn considerat atât misterios, cât și sacramental. A doua zi, 24 iunie, nu doar că devenise Ziua Nașterii Sfântului Ioan, ci se transforma într-o celebrare colectivă între religie și folclor – puntea exactă între altar și cunună de flori.

Este, probabil, cel mai vechi episod documentat în care taina credinței și vraja obiceiurilor străbune s-au contopit sub același cer — un moment misterios, petrecut în Bucovina, ce pare să fi marcat vizibil sinteza dintre Sânziene și Nașterea Sfântului Ioan. Deși tradiția s-a răspândit în întreaga țară, această consemnare rămâne, până azi, una dintre puținele dovezi scrise ale nașterii unei legături profunde între sacru și popular, sădind un ritual sincretic ce a dăinuit peste veacuri.

Acest moment marchează momentul în care semnificația creștină a sărbătorii – venerarea Sfântului Ioan Botezătorul – se hrănește și se extinde prin ritualuri populare: pelerinaje la mănăstire, binecuvântarea florilor de sânziană cu agheasmă, dansuri și vise sub influența vechilor credințe. Astfel, sărbătoarea dobândește o „expoziție” dublă: una verticală, către cer – prin tradiție bisericească; cealaltă orizontală, către pământ – prin obiceiuri străvechi.

„În 24 iunie, românul nu face diferența între zână și sfânt. Le pune împreună în aceeași cunună de sânziene, le duce la icoană și le roagă deopotrivă: pentru sănătate, iubire și vreme bună. Asta nu e confuzie, e o formă profundă de înțelepciune populară”, spunea etnologul Ioan H. Ciubotaru, cercetător în cadrul Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iași.