Care a fost „Epoca de Aur” a României? Este o întrebare cu răspunsuri diferite, în funcție de opiniile și experiențele fiecăruia. Cu toate acestea din punct de vedere istoric cea mai prolifică perioadă din istoria țării noastre a început odată cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Propaganda comunistă a atribuit perioadei istorice în care la conducerea statului român s-a aflat dictatorul Nicolae Ceaușescu, supranumele de „Epoca de Aur”. Această „Epocă de Aur” ceaușistă a fost încărcată de corifeii propagandei cu o însemnătate și un rol vital în devenirea României. În „Epoca de Aur” a lui Ceaușescu, țara noastră ajunsese „pe culmi nebănuite ale dezvoltării și tehnologizării”. Evident, așa cum o poate dovedi oricând viața cotidiană în comunism (mai ales în anii 80), dar și statisticile vremii, în perioada 1965-1989 nu se poate vorbi de nicio „Epocă de Aur”, ci mai degrabă de o perioadă marcată de mari credite externe, de o industrie puțin performantă și mare consumatoare de resurse, de îngrădirea libertății de expresie, de megalomanie, cultul personalității, opresiune politică și, mai ales în ultima decadă, dominată de tot felul de privațiuni.

Care a fost totuși „Epoca de Aur” a României? Este o întrebare cu multe variante de răspuns și aproape niciuna cu valoare de adevăr absolut.

Există numeroase păreri și opinii, unele sentimentale, altele pe baze științifice, altele influențate de mitologii istorice. Cu toate acestea există, totuși, o perioadă în istoria modernă a României care ar putea fi considerată, pe bună dreptate, o „Epocă de Aur” a țării noastre. Cel puțin din punct de vedere al saltului tehnologic, al revoluției mentalităților dar și al realizărilor economice și politice. Este vorba despre intervalul istoric dintre jumătatea secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, până la intrarea României în Primul Război Mondial. Este epoca care a marcat decisiv evoluția noastră ca stat suveran și independent.

„A fost o revoluție a mentalității și a viziunii”

Pentru a înțelege mai bine importanța periodei 1859-1914 în istoria României, adevărata sa „Epocă de Aur”, este important de precizat faptul că la începutul secolului al XIX lea, în timp Europa se afla plină eră industrială, Principatele Române se zbăteau încă în mrejele evului mediu. Atât din punct de vedere politic dar mai ales economic și al mentalităților. Moldova și Valahia era dominate de cutume medievale, țări de plugari săraci la cheremul marilor feudali laici și bisericești. În lucrarea sa „Produsul Intern Brut al României- serii seculare de date”, academicianul Victor Axenciuc, descrie scurt și cuprinzător nivelul de dezvoltare al Principatelor.

„Nu existau căi ferate, drumurile erau de pământ (excepție făcând cele foarte puține pietruite). Porturile de la Dunăre și Marea Neagră constau în niște schele pentru ancorat corăbii cu pânze. Nu existau în țară magazii, silozuri pentru depozitat cereale. Rețeaua telegrafică lega doar câteva orașe, în trecerea ei din Austro-Ungaria către Istanbul. Nu existau aproape deloc clădiri pentru școli primare și niciuna care să adăpostească universități”, scria Victor Axenciuc în lucrare.

După 1859, Principatele Române, unite sub sceptrul lui Cuza , au realizat un salt incredibil, atât tehnologic dar și economic și politic. Această schimbare s-a produs datorită unei noi mentalități, a unei noi generații de intelectuali și politicieni români. Este generația de tineri boieri care a ajuns să studieze în Occident și care văzând realitățile de acolo au adus vântul schimbării și în Principate. Sunt cei care au realizat Revoluția de la 1848, cei care au făcut posibilă, la nivel diplomatic și politic, Unirea Principatelor din 1859, dar și cei care l-au adus pe tron pe Carol I în anul 1866. Sunt oamenii care au guvernat Principatele și mai apoi România în cea mai frumoasă, idilică și prolifică perioadă a existenței sale. Printre aceștia se numără și Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, CA Rosetti, Costache Negruzi, Ion C Brătianu sau Lascăr Catargiu.

„Acești tineri boieri ajunși în capitalele occidentale, descoperă diferențele acestea enorme dintre realitățile românești și cele vestice, de dezvoltare economică, socială, educațională, de infrastructură. Pe care până atunci doar le bănuiseră prin intermediul cărților citite. Fii de boieri s-au întors cu ideile franceze, s-au întors cu ideile occidentale. Și practic la noi, momentul 1830-1850, este momentul de ruptură. Nu este o ruptură violentă, dar va fi cea care va schimba societatea românească. Generația de la 1848, de exemplu. Atunci când această generație de tineri intră în conflict cu idealurile, mentalitățile și toate credințele părinților lor. A fost o revoluție a mentalității și a viziunii”, precizează profesorul doctor în istorie, Iulian Nechifor. Această revoluție a mentalităților a însemnat de fapt deschiderea unei „Epoci de Aur” pentru România. Ruperea de evul mediu.

Domnia lui Cuza, începutul „Epocii de Aur” la români

Odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și recunoașterea, după 1861, a Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești, a început propriu-zis istoria modernă a țării noastre. Începea și cea mai prolifică și bogată în reforme spectaculoase, perioade din istoria României. În nicio altă epocă istorică din istoria românilor nu au avut loc atâtea reforme și schimbări în beneficiul național și popular ca în perioada 1859-1914. Cuza a adus modernismul în toate palierele vieții românești.

Reformele sale, chiar dacă timide, fără să atingă impactul așteptat, au dat naștere statului român modern. În anul 1864, prin reforma agrară, țăranii scapă de obligațiile feudale și primesc pământ. În același an este dată legea învățământului prin care pentru prima dată în istoria acestei țări, populația, indiferent de starea materială sau socială beneficia de școală, în mod public, gratuit și obligatoriu. Tot în 1864 a avut loc și o reformă a justiției, prin care s-a urmărit modernizarea sistemului judiciar, asigurarea independenței justiției și uniformizarea legislației.

Nu mai vorbim de faptul că în timpul lui Cuza au apărut și primele universități din țară. Cea de la Iași a fost deschisă în 1860, iar cea de la București în anul 1864. Cuza a pus bazele armatei naționale, a serviciului național de poștă și telegraf. Totodată, din punct de vedere politic a susținut regimul democratic, marcat de pluripartitism, separarea puterilor în stat și independența justiției. În ciuda sincopelor, perioada domniei lui Cuza a reprezentat un salt incredibil pentru poporul român. „Cuza realizează, în şapte ani, performanţe ce fac din el un semănător — în sens evanghelic —al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite— ca în cunoscuta parabolă — şi ele vor fi culese târziu, de alţii”, scria istoricul Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”.

„România trăieste pe zestrea rămasă de la Carol I”

Odată cu perimarea domniei lui Alexandru Ioan Cuza și a riscurilor iminente pe plan internațional, acea generație incredibilă de politicieni și intelectuali români a reușit să facă o mutare incredibilă din punct de vedere politic. L-au adus pe tron pe Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, un tânăr rege prusac care a schimbat total fața României, evident cu ajutorul unor oameni providențiali ai celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.

Saltul inițiat de Cuza în lumea modernă se va transforma în hipersalt în vremea lui Carol I. De la o țară profund medievală, România avea să ajungă în doar 50 de ani un stat modern, pitoresc și frecventabil. Într-o țară cu 80% din populație constituită din țărani, în mare parte cu mari probleme sociale, progresul a fost extraordinar. „România trăiește pe zestrea rămasă de la Carol I. Unde te duci, la munte, la mare, la vale sau la deal, șosele, porturi, căi ferate, construcții publice, toate sunt construite pe vremea regelui Carol”, scria Mircea Vulcănescu în „Dimensiunea românească a existenței”.

Dacă ar fi să luăm din punct de vedere al infrastructurii. În timpul lui Carol I apar primele drumuri moderne. Sunt construiți 29.000 de mii de kilometri de drumuri, poduri de beton și de metal.

Nu mai vorbim de faptul că în această perioadă a fost construită rețeaua de căi ferate care a legat Moldova de Valahia, cu stații impresionante ca arhitectură amenajate în toate zonele țării. A fost introdus în marile orașe iluminatul electric, au avut loc lucrări de amenajare a rețelelor de apă și canalizare moderne dar s-au construit și spații mari de depozitare pentru mărfuri și cereale. În anul 1909 a avut loc inaugurarea oficială a portului Constanţa, operă a inginerului Anghel Saligny. „ Va deveni unul din cele mai însemnate ale Orientului şi un izvor de bogăţie pentru ţara întreagă”, mărturisea Carol I. De asemenea toate porturile de la Dunăre au fost dotate cu structuri moderne, utilaje industriale specifice vremii, docuri noi și multe altele. Armata română a beneficiat de o nouă organizare, de echipamente noi, dar și de cazărmi și forturi. A fost organizat serviciul sanitar cu mari spitale. În învățământ a avut loc cea mai importantă și durabilă reformă a învățământului românesc, cea a lui Spiru Haret, un vizionar numit ministru al Educației.

În studiul lui Constantin Ungureanu, „Știința de carte în teritoriile populate de români la începutul secolului XX”, arată că de la finele secolului al XIX lea și până la începutul secolului XX , numai prin reformele lui Spiru Haret au fost construite peste 2000 de școli, inclusiv în mediul rural și au fost înființate peste 2000 de posturi de învățător. Au apărut inclusiv grădinițele. „Căutăm a face ca învăţământul nostru să devină un învăţământ naţional, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească ţării noastre, în loc de a ne mulţumi să-l luăm făcut gata, într-un timp şi nişte condiţii care nu mai sunt ale noastre”, scria Spiru Haret.

Nu mai vorbim de apariția unor importante instituții de cultură și știință precum Muzeul Antipa din București. Apar clădiri incredibil de frumoase în mai toate orașele importante, sedii de instituții sau case particulare, restaurante, cofetării, cafenele. Bucureștiul ajunge să primească supranumele de „Micul Paris”. Ce să mai vorbim de efervescența culturală din marile orașe, cu mari nume ale literaturii, tehnicii, gazetăriei și învățământului românesc.

„Belle Epoque”, deceniile în care s-a născut România de astăzi

Cele mai mari realizări au fost însă pe plan politic. Din 1859 a început drumul unificării și independenței românilor. După unificarea și recunoașterea Principatelor Române Unite, în timpul lui Cuza, venise momentul independenței sub Carol I, în 1878 și mai apoi a constituirii Regatului României în anul 1881. Țara noastră era recunoscută ca stat independent și suveran. După al Doilea Război Balcanic, Regatul României a devenit o putere regională. Pe plan intern, Carol I a avut puterea, în ciuda manifestărilor antidinastice. A introdus rotativa guvernamentală și a fost un foarte bun mediator al vieții politice românești.

A fost epoca în care s-a născut statul român modern. Statisticile vin să confirme că și din punct de vedere economic, perioada 1860-1914 a fost o adevărată „Epocă de Aur”. Conform academicianului Victor Axenciuc în „Produsul Intern Brut al României- serii seculare de date”, România înregistra o creștere economică de peste 20% în mai mulți ani, din perioada 1867-1885. În intervalul menționat (1860-1914), valoarea adăugată crescuse de patru ori, iar PIB-ul per capita crescuse de 2.17 ori. A fost singura perioadă din istoria României când creditele externe au fost investite productiv, adică în mijloace care să aducă plus valoare statului român.