Afacerea Strousberg: Scandalul care era să lase România fără rege. Cum a fost jefuit statul român sub ochii lui Carol I

La numai cinci ani de la înscăunare, Carol I, domnitorul Principatelor Unite, a vrut să abdice. Motivele principale au fost legate atât de curentul anti-germanic din Principate, cât și de „scandalul secolului”, unul dintre cele mai mari jafuri din istoria statului român.

Caricatură privind afacerea Strousberg FOTO Arhivele Naționale ale României

De la mijlocul secolului al XIX lea, Principatele Române au trecut printr-o serie de prefaceri fundamentale care au hotărât destinul României de astăzi. A fost o perioadă de totul sau nimic în care intelectualii, politicienii și boierii patrioți au jucat la risc fiecare carte pe care țara noastră o avea în jocul geopoliticii europene, profitând de fiecare virgulă și omisiune a tratatelor sau de orice moment favorabil (așa cum a fost Războiul Crimeei).

Dubla alegere a lui Cuza, recunoașterea acesteia, amplul plan de reforme de modernizare a României cu numeroase convulsii politice și sociale, abdicarea forțată a lui Cuza, înscăunarea lui Carol de Hohenzollern pe tronul Principatelor Unite, au fost momentele de cotitură care au marcat existența noastră ca națiune până în deceniul șapte al secolului al XIX lea. La toate aceste momente de joc al supraviețuirii naționale, pe sârma fină a istoriei, se poate adăuga și intenția lui Carol I de Hohenzollern de a abdica (pe 10 martie 1871), după numai cinci ani de domnie. Ar fi fost un adevărat dezastru, care aducea Principatele acolo de unde au plecat, adică în 1859, cu un risc sporit de dezmembrare.

S-a scris și s-a vorbit mult despre motivele dorinței de abdicare a principelui Carol, marjându-se mai ales pe sentimentele anti-germane din Principate, pe loialitatea față de Cuza a țărănimii, pe balcanismul politicii românești. Toate au avut rolul și ponderea lor în luarea unei decizii atât de radicale a principelui prusac. Cu toate acestea, nimic nu a cântărit mai mult decât acuzele de implicare a lui Carol I în „scandalul secolului” sau „Afacerea Strousberg”, așa cum a rămas în istorie. Acest scandal, singura pată de pe domnia lui Carol I, se referă la construcția primei rețele de căi ferate în România și jaful practicat de un șarlatan prusac impus românilor, prin contracte preferențiale și presiune internațională. A fost una dintre cele mai mari țepe date poporului român, de un afacerist străin, favorizat de un șantaj internațional.

O țară scăldată în noroaie și o combinație prusacă, cu acordul lui Carol I

Carol I provenea dintr-un stat aflat în plină dezvoltare economică, militară și politică. Ajuns pe teritoriul Principatelor pesemne a avut senzația că s-a întors în timp. Mai ales din cauza infrastructurii. Principatele aveau o reţea de transport de-a dreptul medievală. Numai un singur tronson de cale ferată, de mică întindere, funcţiona între Bucureşti şi Giurgiu, rută care lega capitala de marile porturi dunărene. Și asta în condițiile în care Prusia, avea în 1860, peste 6000 de kilometri de cale ferată. În Moldova și Țara Românească cele mai bune drumuri erau cele pietruite, o raritate de altfel. În rest ulițe și drumuri de pământ care deveneau un coșmar după dezgheț sau ploi abundente. Tocmai de aceea una dintre priorități a fost amenajarea unei infrastructuri moderne.

Bethel Henry Strousberg FOTO profimedia

Atât prin intermediul căii ferate, care ar fi unit cu adevărat Moldova de Țara Românească, dar și prin drumuri moderne. Carol I dar și factorii de decizie de la acea vreme au pus accent mai ales pe calea ferată, trenul fiind un mijloc de transport industrial și de persoane foarte la modă în Europa. Mai ales în contextul în care utilizarea automobilului erau aproape necunoscută. „Numai print-o linie ferată între Bucureşti şi Iaşi se va alipi în realitate Moldova de Muntenia şi va dispărea orice tendinţă separatistă”, scria Carol I într-o scrisoare adresată tatălui său, pe 13 ianuarie 1868. La rândul său, Mihail Kogălniceanu preciza că „drumurile de fier vor schimba faţa României”.

Guvernul condus de Nicolae Golescu, un liberal radical, a dispus organizarea unei licitații internaționale, pentru desemnarea unui antreprenor care să facă prima rețea de cale ferată de pe teritoriul României. La licitație au participat câteva companii austriece cu experienţă în construcţia de căi ferate, o companie spaniolă, dar și compania prusacă Strousberg. Deși câștigător a fost trustul austriac Offenheim, Carol I s-a băgat pe fir și a impus comisiei compania Strousberg. Totul la recomandarea expresă a tatălui său Carol Anton de Hohenzolern.

Pe lângă faptul că era o companie din țara sa natală, acţionari la acest trust de construcţii feroviare erau reprezentanţi de seamă ai nobilimii prusace printre care și ducele de Ujest. Impunerea acestui trust la licitaţie a fost considerată de opoziţia politică şi de vocile antidinastice o afacere în familie pe seama statului român. Cum era de așteptat, compania Strousberg a câștigat licitaţia. Carol I, alături de membrii Guvernului au hotărât amenajarea reţelei de cale ferată pe următoarele tronsoane: Roman - Mărăşeşti - Tecuci – Bârlad, Galaţi - Brăila - Buzău - Ploieşti – Bucureşti,Bucureşti - Piteşti - Slatina - Craiova - Turnu Severin - Vârciorova şi opţional Buzău - Focşani – Mărăşeşti. Practic o reţea care să unească nordul de sud şi mai apoi către graniţa cu Imperiul Austro-Ungar.

Statul român jefuit ca-n codru și expus șantajului internațional

Compania Strousberg era condusă de un personaj dubios. Se numea Henry Strousberg, și era un industriaş german de origine evreiască născut în Prusia de Est. A migrat în Anglia de la vârsta de 12 ani unde a făcut prima escrocherie. Mai precis a fugit cu banii unei societăţi imobiliare și a plecat către America. A fost prins şi pedepsit. Ulterior, și-a găsit menirea în Statele Unite, lucrând inclusiv ca director al unei agenţii de asigurări, dar şi ca jurnalist. Cert este că a făcut avere. În 1850 s-a întors în Germania şi a început să se ocupe de afaceri cu amenajarea de căi ferate.

Având contacte în guvernul prusac a reuşit să câştige contracte după contract, realizând mai multe tronsoane de cale ferată în Prusia. A ajuns de fapt un soi de „rege al căilor ferate”. Cezar Bolliac l-a „mirosit” de la distanță, mai ales că-i descoperise trecutul. „Toţi aceşti concesionari nu sunt decât nişte samsari”, preciza acesta în ziarul „Trompeta Carpaţilor”. Încă de la început, contractul cu Strousberg a fost o țeapă de zile mari. Contractul a fost redactat la Berlin, iar Execuţia lucrărilor pe tronsoanele amintite costa 270.000 lei aur per kilometru, adică 247.000.000 lei pentru cei 914 kilometri de executat. Un preț exorbitatant. Totodată compania Strousberg putea emite obligaţiuni cu dobânzi de 7,5% garantate de statul român. Henry Strousberg tocmai dăduse lovitura.

Principele Carol I în tinerețe

Și nu era totul. Prin contract, compania, după ce executa lucrările, putea să exploateze linia ferată timp de 90 de ani. Totodată Carol I, tot la solicitarea tatălui său, îl numește comisar al statului român pentru a supraveghea emisia de obligaţiuni pe un oarecare Ambronn, prusac fost șambelan al Hohenzollernilor.

Culmea, Ambronn era bun prieten cu Henry Strousberg. Acest Ambronn a făcut numeroase ilegalități și a înșelat pe cumpărătorii de obligațiuni generând un uriaș scandal mediatic și politic. Au început să iasă la iveală lucruri absolut scandaloase. „Nemulțumirea publică crește din zi în zi; lumea vede în această chestiune nu doar un contract rău făcut, ci un simptom al slăbiciunii statului”, preciza Titu Maiorescu.

Propriu-zis, statul român era furat pe față. Lucrările mergeau greu și erau de proastă calitate. Strousberg a luat bani, cu ajutorul lui Ambronn, pe lucrări neefectuate. Românii au plătit 5 milioane de lei pentru 19 kilometri care se regăseau doar pe hârtie. Nu mai vorbim de falsuri în acte și lucrări de proastă calitate plătite la manoperă de lux.

În aceste condiţii Ambronn este somat de Guvern, ca şi comisar-controlor, să nu achite cei 19 kilometri nerealizaţi. Înţeles cu Strousberg, Ambronn grăbeşte plata. Strousberg a început să-i șantajeze pe oficialii români, spunând că dacă nu primeşte 4 milioane de taleri, va lăsa lucrările baltă la calea ferată.

De cealaltă parte banii furați de la români au fost împărţiţi de Ambronn între acţionarii prusaci. S-a cerut demisia lui Ambronn, dar acesta a refuzat. A urmat un șantaj deosebit de dur al Prusiei. Cancelarul Otto von Bismarck amenința cu plângeri la sultan dacă nu se rezolvă problema în favoarea prusacilor. Mai ales că aceștia aveau obligațiuni cumpărate. Concernul Strousberg intră în faliment, iar căile ferate din Principate au rămas de izbeliște.

„Aiasta nu se poate Majestate!”

Afacerea Strousberg a declanșat un scandal de proporții în Principate. Curentul anti-german se întețise iar tot mai multe voci, mai ales din București și orașele muntenești cereau proclamarea Republicii și alungarea lui Carol I de pe tron. Situația era explozivă. În august 1870, au avut loc mișcări la Ploiești declanșate de diversiunea hilară a ofițerului de artilerie Candiano Popescu. Acesta a convins, cu o telegramă falsă, peste 3000 de ploieșteni să iasă în stradă și să ceară proclamarea republicii. „Vă fac cunoscut că principele Carol I a fost detronat astă-noapte. A fost numită o Regenţă în frunte cu generalul Nicolae Golescu şi s-a constituit un nou guvern, având la ministerul de Război pe Ion C. Brătianu”, scria în respectivul fals.

Minciuna a prins la mulțime, dar nu și la maiorul Polizu sau la căpitanul grănicerilor din Predeal care au refuzat să se alăture „revoluției”, ba chiar au împrăștiat mulțimea.

Ulterior, publicarea jafului făcut prin afacerea Strousberg, dar și umilirea Franței în războiul dintre Prusia și Franța din 1870-1871 au încins și mai mult spiritele. Carol I era acuzat de implicare în povestea Strousberg. În plus, în Principate exista un simpatie pentru Franța. Punctul culminant a avut loc cu ocazia festivităților dedicate zilei de naștere a împăratului german Wilhelm I, organizată la Sala Slătineanu în București, pe 9 martie 1871.

În capitală au avut loc proteste anti-dinastice și pro-republicane. „Încă de la începerea banchetului, manifestanții se strâng la ușa sălii. Nu sunt numeroși, cu toate că se pare că poporul Capitalei este mai degrabă ostil domnitorului. Manifestanții strigă lozinici republicane, aruncă cu pietre în geamuri, poliția nu reușește să-i împrăștie, guvernul nu ia nicio măsură. Manifestația se pare a fost pregătită cu îngăduirea prefectului Poliției, Simion Mihăilescu. Armata este nevoită până la urmă să intervină”, scrie Silvia Marton în „Republica de la Ploiești” și „Începutul parlamentarismului în România”.

Lascar Catargiu

Pe 10 martie 1871, Carol I îi cere demisia premierului Ion Ghica și anunță că este decis să abdice. Avea deja bagajele făcute. Lascăr Catargiu îi spune direct principelui german: „Aiasta nu se poate, Măria Ta” și împreună cu Nicolae Golescu îl conving să renunțe la această decizie.

„Cei doi foști locotenenți au stăruit să renunțe la abdicare date fiind împrejurările politice externe nefavorabile statului român, abia înfiripat și lipsit încă de independența atât de necesară unei evoluții mai accentuate în concertul civilizației europene. Lascăr Catargiu, îndeosebi, a insistat cu argumente, generate de această necesitate obiectivă”, precizează Anastasie Iordache în lucrarea sa „Revoluționarii Golești”.

Pentru a renunța la abdicare, Carol I a impus două condiții: formarea unui guvern care să voteze bugetul și rezolvarea situației concesionării căilor ferate. Lascăr Catargiu s-a consultat cu deputații și a constituit un guvern conservator. Acest guvern a adus stabilitatea politică așteptată. În ciuda pagubelor produse de afacerea Strousberg, domnia lui Carol I a fost un pariu câștigat de români.