Politologul Mihail Komin scrie că insecuritatea Kremlinului alimentează escaladarea în regiune, notează The Economist .

<< Acest eseu scris de un invitat este unul dintre cele trei pe care le-am publicat pentru a marca centenarul intrării în vigoare a Tratatului de la Svalbard, la 14 august 1925. Celelalte sunt scrise de John Bolton și Kieran Mulvaney.

Una dintre cele mai importante operațiuni ale Ucrainei din 2025, numită Operațiunea Pânza de păianjen, s-a remarcat nu doar prin daunele mari provocate cu drone ieftine sau prin moralul pe care l-a ridicat, ci și prin faptul că a lovit o credință de bază a regimului lui Vladimir Putin: invulnerabilitatea forțelor nucleare ale Rusiei.

Se relatează că dronele ucrainene au distrus sau dezactivat 12 bombardiere nucleare strategice. Zece zile mai târziu, la o întâlnire privind programul de arme al Rusiei, Putin a subliniat cu insistență importanța „triadei nucleare” – arme lansate de pe uscat, mare și aer – ca garant pe termen lung al suveranității.

Mesajul a fost subtil, dar clar: în urma Operațiunii Pânza de păianjen, Kremlinul părea să își mute atenția de la bombardierele expuse către submarine. În aceeași lună, Flota de Nord a primit Kniaz’ Pojarski, un nou submarin cu rachete balistice, consolidând și mai mult rolul submarinelor bazate în Arctica ca pilon al capacității Rusiei de răspuns nuclear secundar.

Strategia Rusiei în Arctica a fost de mult timp modelată de două insecurități adânc înrădăcinate. Prima este teama de a pierde dominația militară pe măsură ce topirea gheții erodează apărarea naturală a țării și prezența NATO se extinde — în special după ce Finlanda și Suedia s-au alăturat alianței, în 2023 și respectiv 2024. Cea de-a doua este de natură economică: Rusia rămâne dornică să aibă acces la tehnologiile occidentale pentru a exploata hidrocarburile greu accesibile din Arctica și pentru a reintra pe piețele occidentale. Obținerea oricăruia dintre aceste obiective ar necesita cel puțin o relaxare parțială a sancțiunilor.

Cercetări recente pe care le-am realizat împreună cu un coleg, pentru Consiliul European pentru Relații Externe, inclusiv interviuri cu oficiali ruși implicați în afacerile arctice, arată că aceste insecurități se intensifică. Operațiuni precum Pânza de păianjen nu fac decât să întărească percepția Kremlinului despre Arctica ca fiind o prioritate strategică, situată imediat după Ucraina.

Rusia este pregătită să își adâncească investițiile în infrastructura civilă și duală din Arctica — cheltuielile reale au crescut deja cu 80% în ultimii trei ani, pe lângă suma necunoscută alocată sectorului militar. În același timp, aproape fiecare aspect rămas al politicii arctice este privit prin prisma securității naționale, transformând domenii anterior neutre, precum știința climatică și problemele populațiilor indigene, în instrumente ale strategiei de stat.

Această traiectorie generează trei riscuri serioase pentru toate țările arctice în următorul deceniu — dar în mod special pentru Europa, care rămâne dependentă de sprijinul militar american în regiune, un angajament care acum pare mai puțin sigur.

În primul rând, dacă ar avea loc o confruntare militară directă între Rusia și Europa — un scenariu tot mai luat în calcul atât de Rusia, cât și de NATO — este puțin probabil ca aceasta să înceapă în Polonia sau Moldova. Punctele fierbinți mai probabile se află în Marea Barents sau în Marea Baltică, punând statele nordice și baltice în prima linie a oricărei agresiuni viitoare.

Chiar înainte de invazia sa la scară largă în Ucraina, Kremlinul a început să reînvie conceptul sovietic „Bastion” — remilitarizarea coastei arctice pentru a se asigura că forțele aeriene, navale și terestre pot proteja submarinele nucleare ruse care operează în această regiune. Din 2022, exercițiile militare rusești din regiune au arătat o deplasare clară spre nord-est, de la Marea Norvegiei către Marea Barents. Acestea reflectă o paranoia crescândă în Kremlin cu privire la vulnerabilitatea descurajării nucleare rusești din Arctica.

Dacă Rusia va ajunge să fie convinsă că războiul cu NATO este inevitabil, este probabil să lovească prima dată în Arctica. O operațiune militară specială „preventivă” ar urmări să securizeze activele strategice din Nordul Îndepărtat. Kremlinul ar considera esențială protejarea forțelor sale nucleare arctice pentru a menține, așa cum s-a întâmplat în Ucraina, avantajul în controlarea escaladării prin amenințarea implicită a unui atac nuclear.

Influența tot mai mare asupra politicii arctice a lui Nikolai Patrușev, fost șef al FSB, serviciul rus de securitate internă, și secretar de lungă durată al Consiliului de Securitate al Rusiei, reprezintă o altă sursă de îngrijorare. De la preluarea conducerii Comisiei Maritime la mijlocul anului 2024, Patrușev, un dur și arhitect cheie al ideologiei anti-occidentale a Kremlinului, a promovat operațiuni hibride mai agresive. Sub conducerea sa, aceste campanii sunt susceptibile să se intensifice în întreaga Europă de Nord, vizând testarea liniilor roșii ale NATO și expunerea vulnerabilităților percepute în societățile occidentale.

În același timp, Kremlinul transformă în arme probleme nominal apolitice și profund apreciate în Europa. Din 2022, acesta și-a consolidat controlul asupra ONG-urilor care reprezintă comunitățile indigene arctice, folosindu-le în forumuri internaționale — precum comitete ONU — ca parte a unei campanii de imagine. Guvernele occidentale, prudente în a nu agrava diviziunile din aceste comunități, s-au simțit adesea obligate să coopereze. O tactică similară a apărut și în domeniul politicii climatice: ca răspuns aparent la sancțiuni și izolare diplomatică, Rusia a încetat să împărtășească date importante despre topirea gheții arctice, subminând înțelegerea globală a schimbărilor climatice. Ceea ce era odată un domeniu de cooperare pragmatică este acum tratat ca un instrument de influență strategică.

Al treilea — și potențial cel mai important — risc pentru Europa constă în posibilitatea reală ca Rusia să reușească să transforme ambițiile arctice ale unei administrații republicane în avantajul său. De la primele contacte cu Washingtonul, în februarie, Rusia a promovat ideea unei cooperări reciproc avantajoase în Nordul Îndepărtat. Pentru a susține acest demers, Kremlinul a înființat un nou fond destinat atragerii investițiilor străine în proiecte arctice, plasându-l sub conducerea lui Kirill Dmitriev, un veteran al diplomației pe canale discrete. Cu proiectul Arctic LNG-2, un mare proiect de gaze naturale lichefiate din Rusia, încă afectat de sancțiuni, Moscova este dornică de cel puțin o amânare temporară.

Pentru a atrage administrația Trump, Putin ar putea promite o „mare înțelegere” în regiune — un acord informal de împărțire a sferelor de influență. Două mari puteri, fiecare satisfăcându-și propriul instinct imperial în Arctica, în timp ce marginalizează ceilalți actori și legea internațională. Un astfel de scenariu ar lăsa Europa prinsă între două poli asertivi și incapabilă să răspundă eficient.

Chiar dacă America va renunța în cele din urmă la speranța unei înțelegeri cu Rusia în privința Ucrainei, această perspectivă mai sumbră ar putea supraviețui. Pentru a menține interesul lui Donald Trump — și, astfel, a-i limita disponibilitatea de a pune presiune pe Kremlin — Putin va avea nevoie de o idee nouă și îndrăzneață, capabilă să-i capteze imaginația. Arctica ar putea fi mijlocul perfect pentru asta. >>

Distribuie Distribuie Comentarii