Scris în secolul VI î.Hr., „Arta războiului” pornește de la o idee simplă, dar profundă: slăbești un adversar nu prin numărul de soldați pe care i-i ucizi, ci prin modul în care îi subminezi planul. Strategul chinez Sun Tzu, format în gândirea taoistă, insistă că succesul vine din capacitatea de a folosi potențialul unei situații și de a interveni cât mai puțin pe câmpul de luptă, scrie The Conversation.

Prima lectură: dezamăgire. A doua: revelație

La mijlocul anilor ’90, un ofițer american din Marină a recitit celebrul tratat militar în speranța că îi va descifra gândirea strategică a Chinei. La început, sfaturile lui Sun Tzu i s-au părut doar bun-simț – idei deja întâlnite în manualele occidentale. Dar, odată format ca specialist în politica indo-pacifică, a descoperit altceva: cheia nu stă în trupele deplasate pe hartă, ci în filosofia care a modelat întreaga gândire chineză.

Astăzi, după o carieră dedicată filosofiei chineze clasice și politicii externe, el atrage atenția asupra unui lucru pe care mulți cititori îl uită: „Arta războiului” trebuie citită prin ochii autorului, adică prin perspectiva taoistă asupra lumii.

Rădăcina: taoismul și ideea de potențial

Sun Tzu scrie într-o perioadă marcată de conflicte, dar și de efervescență intelectuală – aceeași care a dat naștere taoismului și confucianismului. În timp ce confucianismul se preocupă de ordinea socială, taoismul privește lumea ca un proces continuu, o succesiune de cicluri în care totul crește, descrește și se transformă în mod natural.

Aici apare conceptul de shì – „potențialul situațional”. În occident, termenul este tradus diferit de la o ediție la alta, dar în gândirea taoistă este fundamental: cei care „se pricep la război” nu se agită pentru fiecare soldat în parte, ci înțeleg structura situației în ansamblu și o folosesc în avantajul lor.

De aceea, o bună parte din tratatul lui Sun Tzu analizează terenul, aprovizionarea, poziționarea trupelor, dinamica moralului – nu tehnicile de luptă. O armată cu lanțuri logistice prea lungi își pierde potențialul. Un general inteligent își organizează câmpul de luptă astfel încât să „supună inamicul fără luptă”.

Acționezi cu cât mai puțină acțiune

Taoismul propune și un alt concept: wúwéi, tradus adesea prin „non-acțiune”. Nu înseamnă pasivitate, ci evitarea forțării unei situații înainte ca potențialul ei natural să se maturizeze. În filosofia chineză, acționezi eficient doar atunci când sprijini cursul firesc al lucrurilor, nu când îl bruschezi.

Un exemplu clasic vine de la Mencius: un fermier își trage tulpinile de porumb ca să le ajute „să crească” și, evident, își ruinează recolta. Lecția e simplă: potențialul nu se forțează, se cultivă.

Cum se traduc aceste concepte în geopolitică

În logica taoistă, un lider eficient trebuie să identifice direcția în care curge situația și să se poziționeze astfel încât să-i folosească energia. Asta explică și modul în care China a folosit timp de decenii conceptul de guānxì – relațiile bazate pe obligații reciproce – pentru a obține sprijin diplomatic.

Așa a reușit Beijingul, de exemplu, să preia în 1971 locul Taiwanului la ONU: nu prin presiune directă, ci prin ani de investiții în relații și favoruri acumulate stat după stat.

„Shì” în Strâmtoarea Taiwan

Astăzi, același concept ajută la înțelegerea presiunii în creștere a Chinei asupra Taiwanului. Pentru Sun Tzu, nu comparația strictă de forțe ar fi esențială, ci direcția către care se mișcă întregul sistem.

Dacă Taiwanul pierde aliați diplomatici, economia Chinei atrage din ce în ce mai mult, iar influența globală a Beijingului crește, atunci „shì”-ul curge în favoarea Chinei. În acest scenariu, forța militară e mai puțin importantă decât momentul potrivit.

Dacă, dimpotrivă, identitatea taiwaneză se întărește, iar economia Chinei dă semne de slăbiciune, potențialul curge în cealaltă direcție – și Beijingul poate simți nevoia să afișeze forță pentru a compensa.

O lectură superficială din „Arta războiului” rămâne fixată pe trupe, logistică și informații. Dar înțelegerea conceptului de shì schimbă totul: Sun Tzu nu învață doar cum să lupți, ci cum să gestionezi tendințele unei situații, cum să le hrănești sau cum să le lași să se maturizeze fără să le forțezi.

Nu întâmplător, cartea continuă să domine topurile de vânzări. Dar, pentru a o înțelege cu adevărat – și, mai ales, pentru a o folosi ca instrument de strategie și politică externă –, trebuie să intri în logica filosofică ce a format gândirea lui Sun Tzu și care continuă, într-o formă sau alta, să modeleze și deciziile Chinei de azi.