Așa s-a scris istoria/77 de ani de la Debarcarea din Normandia. La ora atacului, Hitler dormea după ce petrecuse cu Goebbels până la trei dimineaţa, iar Rommel era în permisie la nevastă

Așa s-a scris istoria/77 de ani de la Debarcarea din Normandia. La ora atacului, Hitler dormea după ce petrecuse cu Goebbels până la trei dimineaţa, iar Rommel era în permisie la nevastă

În 6 iunie, la ora 5 dimineața, pe un cer cu o lună aproape plină, peste 5000 de tone de bombe erau aruncate peste bateriile germane amplasate de-a lungul coastei Normandiei. Singura persoană care nu a şovăit niciodată în convingerea că Aliaţii urmau să debarce în Normandia a fost Hitler însuşi. "Fii cu ochii pe Normandia“, îi spusese el lui Rundstedt de mai multe ori, dispoziţie pe care atât Rundstedt, cât şi şeful său de stat-major, generalul Günther Blumentritt, i-o vor confirma lui Basil Liddell Hart după război, relatează HotNews.ro.
 
Când, puţin după ora 5.00, şeful de stat-major al Armatei VII germane avertiza Grupul de Armate B că atacul avea, într-adevăr, loc, feldmareșalul Rommel (comandantul Grupului de Armate B, cu obiectivul de a apăra Franţa de invazie) era indisponibil. Plecase în Germania ca să sărbătorească ziua de naştere a soţiei sale, Lucie, în acea zi. A reuşit să se întoarcă la castelul La Roche-Guyon abia la ora şase seara.
 
Hitler nu a fost trezit în acea noapte la Berchtesgaden- petrecuse cu Goebbels până la trei dimineaţa și nimeni nu îndrăznea să-l trezească pe Fuhrer.
 
Astfel că Hitler află abia la ora 10 și, după ce analizează veștile primite, își dă acordul abia la ora 14. Chiar şi la şedinţa de la prânz, nimeni nu ştia cu siguranţă dacă acesta era adevăratul atac sau mai degrabă era doar o diversiune. Aşadar, înainte ca două divizii de panzere să fie trimise pe plajele situate la 100 de kilometri depărtare, se pierduse deja mult timp preţios.
 

Diversiunea Aliaţilor: tancuri gonflabile (făcute din cauciuc de studioul de film Shepperton), cartiere generale fantomă, nave false, maşini de gătit portabile care scoteau fum

 
Cele două operaţiuni Fortitude Nord şi Fortitude Sud, în perioada anterioară Zilei Z, l-au forţat pe Hitler să staţioneze sute de mii de oameni în Norvegia, Olanda, Belgia şi în Pas de Calais, nu pe plajele Normandiei. Cele două operaţiuni Fortitude constituie cel mai de succes plan de diversiune din istoria militară. Aceste operaţiuni complexe fuseseră elaborate de Aliaţi cu câţiva ani înainte. Pentru Pas de Calais a fost gândit un număr dublu de zboruri de recunoaştere şi de misiuni de bombardare în comparaţie cu cele care au avut loc în Normandia. Grupul I al Armatei SUA (FUSAG), comandat de generalul Patton şi vizitat de regele George al VI-lea, a fost, pur şi simplu, inventat, cum inventată a fost şi staţionarea de-a lungul Canalului Mânecii, vizavi de Calais. Includea tancuri gonflabile (făcute din cauciuc, de scenografii studioului de film Shepperton), cartiere generale fantomă, nave de desant false, maşini de gătit portabile care scoteau fum şi chiar sisteme camuflate de semnalizare pe aerodromuri.
 
În luna mai 1944, Abwehrul estima că în Marea Britanie sunt staţionate 79 de divizii, când cifra reală era, de fapt, de 47. Britanicii au trimis mesaje radio false către Anglia de Est. În estuarul Tamisei a fost asamblată o armată-fantomă de nave de desant şi de tancuri. Un actor a fost trimis în Gibraltar, înaintea debarcărilor din Normandia, pentru a poza drept Montgomery – având chiar şi iniţialele BLM inscripţionate pe mănuşile sale kaki. Actorul l-a studiat cu atenţie pe generalul pe care-l întruchipa şi a observat că acesta din urmă era şi el un actor desăvârşit. (Totuşi, un agent mai atent al Axei în Gibraltar ar fi putut observa că dublurii lui Monty îi lipsea un deget mijlociu.) În Ziua Z, Aliaţii au aruncat deasupra regiunii Pas de Calais un fel de şpan (operaţiune cunoscută sub numele de cod „Fereastra“) astfel încât semnalele de pe radarele germane să creeze iluzia apropierii unei flote navale uriaşe.
 
Planul general al planificatorilor – pentru o invazie masivă prin Normandia – a supravieţuit examinării detaliate şi întrebărilor venite din partea lui George Marshall, Alan Brooke, Franklin Roosevelt şi Winston Churchill, cu toate că Churchill şi Brooke nu vor scăpa de presentimentul unui dezastru în privinţa operaţiunii.
 

Scepticul Churchill îi spunea soţiei sale, Clementine: „Îţi dai seama că până mâine dimineaţă, când te vei trezi, 20.000 de oameni ar putea să fi fost ucişi?“

 
Churchill vorbea adesea despre viziunea unui Canal al Mânecii plin de cadavre de-ale Aliaţilor, ca rezultat al eşecului Operaţiunii Overlord, iar, pe 5 iunie 1944, ziua în care invazia trebuise să aibă loc iniţial, Brooke nota în jurnalul său următoarele: „Sunt foarte neliniştit în legătură cu toată operaţiunea. În cel mai bun caz, se va apropia mult, mult prea puţin de aşteptările majorităţii, mai exact ale celor care nu ştiu nimic despre dificultăţile ei. Iar în cel mai rău caz, poate să fie foarte bine cel mai înspăimântător dezastru din întregul război. Mă rog la Dumnezeu să trecem cu bine peste toate astea.“ În aceeaşi noapte, Churchill îi spunea soţiei sale, Clementine: „Îţi dai seama că până mâine dimineaţă, când te vei trezi, 20.000 de oameni ar putea să fi fost ucişi?“
 
Paraşutiştii americani au aterizat în Normandia chiar mai încărcaţi cu echipamente decât infanteria, fiecare ostaş cărând aproape echivalentul greutăţii sale, mai exact, costumul de paraşutist, casca de camuflaj, paraşuta principală şi cea de rezervă, cizme, mănuşi, uniforma de luptă, vesta de salvare, pistolul Colt 45, puşca automată Browning, plus muniţia aferentă, cuţite, trusa de prim ajutor, pătură, hrană, şosete şi lenjerie intimă de schimb.
 
Caporalul Dan Hartington, din Compania C, Batalionul 1 canadian de paraşutişti din Divizia a 6-a britanică aeropurtată, îşi amintea: Eram încărcaţi până în dinţi cu grenade, bombe Gammon, purtam mine Bangalore flexibile în jurul gâtului, obuze de cinci centimetri pentru aruncătoare, muniţie, arme şi sticle cu apă. Pielea care rămânea expusă era înnegrită cu cărbune, plasa de camuflaj de pe căştile noastre era toată fixată cu pânză groasă, iar spaţiul de deasupra plasei era ticsit cu ţigări sau cu exploziv.
 

Eisenhower a amânat atacul din 5 iunie pentru ziua următoare, la sfatul meteorologului său şef. Și și-a scris și demisia, în caz că...

 
În anii 1940, meteorologia era încă la începuturile sale, aşa că, întrucât condiţiile meteo din Canalul Mânecii nu erau niciodată predictibile, Eisenhower a trebuit să dispună o amânare a atacului din ziua de luni, 5 iunie, pentru ziua următoare, la sfatul meteorologului său şef, un civil de 29 de ani, pe nume James Stagg, care primise gradul de căpitan, pentru a avea trecere în ochii numeroşilor ofiţeri superiori. Din cauza norilor denşi şi a vânturilor mult prea puternice, partea esenţială a operaţiunii, cea aeriană, putea fi compromisă, cu rezultate dezastruoase. Totuşi, după cum avea să sublinieze ulterior Stagg, având în vedere că marina îşi dorea vânturi de coastă cu o forţă nu mai mare de 3,4 grade, precum şi o vizibilitate bună pentru bombardarea fortificaţiilor de pe coastă, iar forţele aeriene voiau şi ele un anumit tip de acoperire noroasă şi o anumită altitudine a norilor, „când a sosit momentul să le pun cap la cap, mi-am dat seama că puteam foarte bine să aşteptăm 120 sau 150 de ani, ca operaţiunea să poată fi lansată în aceste condiţii“. Dacă Operaţiunea Overlord nu ar fi fost lansată pe 6 iunie, diverse aspecte legate de combustibil, de lumina lunii şi de mişcările fluxului şi ale refluxului ar fi făcut necesară amânarea invaziei cu două săptămâni, ceea ce ar fi dus la apariţia unor probleme în privinţa moralului trupelor şi a posibilităţii de a păstra secretul unei operaţiuni atât de complexe.
 
Din fericire, Stagg a putut să raporteze pe 5 iunie, la ora 4.15, apropierea unui nou front atmosferic, unul favorabil.
 
Eisenhower, care încă nu ajunsese președinte dar se afla la apogeul carierei sale militare, a pregătit o scrisoare de demisie, în caz că operațiunea s-ar dovedi un eșec. "Debarcarea noastra in zona Cherbourg-Havre nu a avut loc de o manieră satisfăcătoare și am retras trupele. Decizia de a ataca în acest moment și în acest loc a fost luată plecând de la cele mai bune informații disponibile. Trupele, forțele aeriene si Navy au făcut tot ceea ce curajul și sentimentul datoriei puteau face. Orice reproș sau orice greșeală ce ar putea fi găsite în această încercare nu sunt decât din vina mea!", scrie Eisenhower. Aceasta nota, impaturita atent si asezata in portofelul sau, nu a fost citita niciodata.
 
In acelasi birou a scris si mesajul de imbarbatare adresat soldatilor ce aveau sa debarce a doua zi pe plajele Frantei ocupate. "Ochii lumii sunt atintiti asupra voastra. Sperantele, rugaciunile popoarelor iubitoare de libertate va insotesc. Nu vom accepta decit Victoria totala!" "Victoria totala" a lui Eisenhower a fost si a ramas expresia spiritului american.
 
După aceste două mesaje, el a dat, la sfârşitul zilei, ordinul final de începere a operaţiunilor.
 
 

Rezistenţa franceză aștepta ca BBC să transmită primul vers dintr-un poem al lui Verlaine- semnul că totul e pregătit

 
Rezistenţei franceze i se ordonase să se pregătească pentru invazie printr-o transmisiune BBC din ziua de 1 iunie, care includea primul vers din poemul „Cântec de toamnă“ de Paul Verlaine: Les sanglots longs des violons de l’automne (Lungile suspine ale viorilor toamnei). Abwehrul torturase un lider al gherilelor Maquis şi aflase că transmisia celui de-al doilea vers – Blessent mon coeur d’une langeur monotone (Îmi rănesc inima cu o langoare monotonă) – însemna că invazia era iminentă. Aşa că, atunci când mesajul a fost transmis, după cum se convenise, la ora 23.15, pe 5 iunie, comandantul Armatei V germane din Pas de Calais şi-a pus trupele în stare de alertă, însă nimeni nu a avertizat şi Armata VII germană din Normandia. La cartierul general al Grupului de Armate B, de la castelul La Roche-Guyon, s-a presupus că trebuie să fi fost vorba, pur şi simplu, de o dezinformare, de vreme ce ar fi fost puţin probabil ca Aliaţii să-şi anunţe invazia la BBC
 
Când, puţin după ora 5.00, şeful de stat-major al Armatei VII germane avertiza Grupul de Armate B că atacul avea, într-adevăr, loc, Rommel era indisponibil, deoarece plecase în Germania ca să sărbătorească ziua de naştere a soţiei sale, Lucie, în acea zi. A reuşit să se întoarcă la castelul La Roche-Guyon abia la ora şase seara. Şeful său de stat-major, generalul-locotenent Hans Speidel, a ordonat Diviziei a 12-a Panzer Hitlerjugend să contraatace la Caen, chiar în zori, însă unele dintre cele 4.500 de bombardiere pe care Aliaţii le-au ridicat în aer în acea zi vor zădărnici serios acest atac.

 

După cum sublinia Rommel ulterior: Chiar şi mişcările celor mai mici formaţiuni de pe câmpul de luptă – artileria care îşi ocupă poziţiile, tancurile care se adună în formaţie etc. – sunt vânate încontinuu din aer cu un efect devastator. În timpul zilei, trupele combatante, precum şi ofiţerii de la cartierele generale, sunt forţate să caute adăpost în zonele mai împădurite şi mai retrase, pentru a scăpa de bombardamentele aeriene constante. De pe navele aliate s-au folosit până la 640 de tunuri. Efectul este atât de copleşitor, încât nici o operaţiune nu mai este posibilă în această zonă stăpânită de focurile rapide de artilerie, fie cu infanteria, fie cu tancurile.
 
Lucrurile ar fi stat şi mai rău dacă Rommel ar fi avut dreptate când spusese că Aliaţii vor debarca în timpul fluxului, întrucât toate armele fuseseră fixate pentru această eventualitate. În schimb, trupele aliate au venit în timpul refluxului, pentru ca obstacolele să fie mai vizibile. Totuşi, faptul acesta a avut dezavantajele sale, pentru că, aşa cum îşi amintea sergentul de comunicaţii James Bellows, din Batalionul 1 al Regimentului Hampshire, despre oamenii cu care debarcase pe plaja Sword: „Mulţi dintre ei au fost călcaţi de amfibiile de desant în timp ce ieşeau. Acestea deveneau mai uşoare pe măsură ce oamenii ieşeau şi, fiind ridicate de valuri, mulţi dintre cei care erau în faţă nimereau direct sub ele“.
 
La ora 16.00, Hitler, care nu reuşise să decidă care e cea mai bună modalitate de a reacţiona la ceea ce el încă mai bănuia că ar fi un atac diversionist, a fost, în cele din urmă, de acord cu cererea lui Rundstedt de a trimite în luptă două divizii, pe lângă Diviziile a 12-a SS şi a 21-a Panzer, deja angajate în conflict. Însă, după cum sublinia istoricul Gerhard Weinberg: Întăririle trimise pe frontul deschis al invaziei au fost insuficiente, iar forţele aeriene aliate, precum şi eforturile de sabotare întreprinse de Rezistenţa franceză şi de echipele speciale ale Aliaţilor le-au încetinit chiar şi pe acelea. Diviziile de panzere – venite, aşadar, greoi şi una câte una – nu au fost în stare să străpungă frontul şi au sfârşit prin a rămâne blocate într-o luptă de poziţii, deoarece, în absenţa diviziilor de infanterie, prezenţa lor era necesară pe linia frontului.
 

Debarcarea a dus la represalii îngrozitoare, cele mai cunoscute fiind întreprinse de Divizia a 2-a SS Das Reich

 
În Ziua Z s-au înregistrat 9.000 de victime, dintre care – fapt foarte neobişnuit – mai mult de jumătate au fost ucise. Numărul morţilor a inclus 2.500 de americani, 1.641 de britanici, 19 francezi „liberi“, 359 de canadieni, 13 australieni, doi neozeelandezi şi un belgian: în total, 4.572 de soldaţi.
 
Acţiunile au condus la represalii îngrozitoare, cele mai cunoscute fiind întreprinse de Divizia a 2-a SS Das Reich, de 15.000 de tancuri, care era iritată de pierderile şi de amânările survenite în timp ce încerca să se deplaseze dinspre Montauban, din sudul Franţei, către Normandia, pentru a respinge invadatorul. Chiar dacă au plecat pe 8 iunie, călătoria lor de 725 de kilometri a durat trei săptămâni, nu câteva zile, cât le-ar fi luat dacă nu ar fi fost hărţuiţi. Ca răzbunare pentru uciderea a patruzeci de soldaţi germani într-un astfel de incident, Das Reich a ordonat represalii extinse în oraşul Tulle, din regiunea Corrèze. „Pe 9 iunie 1944, mă întorceam de la cumpărături şi i-am găsit pe soţul şi pe băiatul meu spânzuraţi de balconul casei“, îşi amintea o femeie din oraş. „SS-ul luase la întâmplare două sute de bărbaţi şi îi omorâse cu sânge-rece. Femeile şi copiii au fost obligaţi să privească în timp ce-i spânzurau de stâlpii de felinar şi de balcoanele propriilor case. Ce aş putea eu să mai spun?“ Şi, totuşi, în dimineaţa următoare avea să fie şi mai rău în micuţul sat Oradour-sur-Glane, unde unitatea maiorului Adolf Diekmann va omorî 642 de oameni, inclusiv 190 de şcolari; bărbaţii au fost împuşcaţi, copiii şi femeile au fost arse de vii în biserică, iar satul a fost ras de pe faţa pământului.
 

În cazul unor ofiţeri din Înaltul Comandament german, succesul debarcării Aliaților a însemnat pierderea războiului. Și le-a dat ideea asasinării lui Hitler

 
Amiralul Donitz: „invadarea Normandiei de către anglo-americani era acum un succes, aşa că ştiam bine că nu mai aveam nici o şansă să câştigăm războiul. Dar ce puteam să facem?“ Pentru unii ofiţeri din Înaltul Comandament german – deşi nu şi pentru extrem de loialul Dönitz –, răspunsul a fost acela de a-l asasina pe Hitler. Existase şi înainte o oarecare ostilitate latentă între Hitler şi generalii săi, cu excepţia acelor perioade de la începutul războiului, când victoriile veneau la fel de uşor ca admiraţia reciprocă ce rezulta din acestea. „Statul-Major General este singurul ordin masonic pe care nu l-am dizolvat încă“, spunea Hitler la un moment dat, pentru a se exprima cu altă ocazie: „Acei gentlemeni, cu vipuştile roşii de pe pantalonii lor, mi se păreau, câteodată, chiar mai revoltători decât evreii“. Din momentul respingerii asediului asupra Moscovei, la sfârşitul anului 1941, aceste antipatii au ieşit din nou la suprafaţă şi, deoarece evoluţia războiului arăta că acesta urma să fie pierdut, unii dintre aceşti bravi generali au hotărât că era momentul să acţioneze. Totuşi, departe de a acţiona din vreo convingere democratică, majoritatea complotiştilor încercau, pur şi simplu, să îndepărteze un caporal incompetent care, înţeleseseră ei, era impedimentul major în calea negocierii păcii – obiectiv vorbind, singura speranţă a Germaniei de a preîntâmpina o ocupaţie sovietică.
 
Joi, 20 iulie 1944, la ora 12.42, o bombă de un kilogram amplasată de colonelul conte Claus von Stauffenberg, un aristocrat şvab, şi erou de război, a explodat într-una dintre cabanele de la Wolfschanze folosite pentru întâlniri, la numai doi metri de locul în care Hitler studia, cu lupa sa, un raport de recunoaştere aeriană. Stauffenberg folosise fitiluri britanice pentru că acestea nu făceau zgomotul care putea să anunţe prezenţa bombei. O serie de întâmplări făcuse ca întâlnirea să fie mutată într-o altă cameră, în afara buncărului, ca bomba să fie îndepărtată din apropierea lui Hitler în spatele unui picior de masă solid şi, în plus, ca doar o bombă să fie amorsată, în loc de două, altminteri tentativa de asasinat – una dintre cele 17 puse la cale împotriva lui Hitler – probabil că ar fi reuşit. „Porcii, ne bombardează!“ fusese primul gând al lui Hitler după explozia care îi spărsese timpanele, îl rănise la cotul drept, îi provocase o cicatrice pe frunte, o tăietură pe faţă, îi aprinsese părul şi hainele, îi sfâşiase pantalonii şi îi împlântase mai mult de o sută de aşchii în partea de jos a ambelor coapse, însă asta fusese tot. „Crede-mă“, îi spunea el secretarei sale personale, Christa Schroeder, la prânz, în ziua aceea, „acesta este un punct de cotitură pentru Germania. De acum încolo, situaţia se va îmbunătăţi din nou. Mă bucur că Schweinhunde (porcii de câini) s-au deconspirat.“
 
Restul e istorie.
 
Surse utilizate:
Andrew Roberts, Furtuna războiului. O nouă istorie a celui de-al Doilea Război Mondial
Liddell Hart; Other Side
Max Hastings, Overlord
Editor Penrose, D-Day Companion
Max Hastings, capitolul „Das Reich“ în On the Offensive
Liddell Hart
, Rommel Papers
Martin Gilbert, Churchill: A Life
Catalogul Maggs Brothers, Autograph Letters
 

Trimite pe WhatsApp


Citește și:

populare
astăzi

1 DOCUMENT Cine sunt VIP-urile din cinematografie acuzate de DIICOT / Soțul Loredanei Groza, Andrei Boncea de la S…

2 „E bine că se odihnește. Mi-a furat 23 de milioane de euro de sub nas!” / Oana Zăvoranu, dezvăluiri despre milia…

3 Gelu Tofan, „regele anvelopelor”, a murit retras în satul său natal, refuzând să lupte cu cancerul. Avea 61 de…

4 Mesaje din acestea ar trebui puse în toată țara...

5 Video viral