Teritoriul de astăzi al României a fost străbătut de prădători feroce, dar și de adevărați giganți ai lumii animalelor. Este bestiarul dispărut al țării noastre populat cu animale la care puțini s-ar fi așteptat să fi trăit în spațiul carpato-danubiano pontic.

România are o faună destul de bogată, dar în mare parte pașnică. Carnivorele sunt în general de mici dimensiuni iar prădătorul de top al pădurilor de deal și de munte, lupul, mai are un efectiv de 3000 de exemplare în toată țara. În plus, este un animal care evită pe cât posibil contactul cu omul. Singurul animal care mai pun astăzi probleme, în mod direct, omului este ursul. Cu o populație mult mai numeroasă decât poate să susțină ecosistemul și cu o restrângere constantă a habitatului, ursul brun ajunge tot mai des în apropierea gospodăriilor, a orașelor, și a fost deja implicat în numeroase incidente.

Cu toate acestea teritoriul de astăzi al României are cea mai prietenoasă faună din toate timpurile, iar ursul brun pare un animal aproape inofesiv în comparație cu mega-prădătorii care au trăit cândva în spațiul dintre Dunăre, Carpați și Marea Neagră. Cu 30.000 de ani în urmă viața în stepele și tundrele înghețate ale României, sau în pădurile de conifere de la poalele munților era o adevărată aventură pentru micile comunități de vânători care le străbăteau în căutarea hranei. Aveau de-a face cu prădători periculoși, animale pe care astăzi nici nu ni le-am fi închipuit trăind în pădurile de pe teritoriul de astăzi al județelor Suceava, Gorj sau Alba, de exemplu. Ele sunt bestiile dispărute de pe teritoriul României, ale căror fosile vorbesc însă de o lume total necunoscută oamenilor de astăzi.

Mega-bestia din peșterile României

Dacă ursul brun ne sperie, nu știu ce-am fi făcut dacă am fi trăit în Pleistocen, adică, să zicem, acum 30.000 de ani și ne-am fi adăpostit într-o peșteră din zona Munților Apuseni. Și asta fiindcă peșterile erau în general cel mai bun sălaș pentru o fiară care astăzi ne-ar popula toate coșmarurile. Era vorba despre ursul de peșteră sau ursus spelaeus, așa cum este denumirea științifică. Ursul de peșteră a trăit în Europa și Asia în timpul Pleistocenului (2,58 milioane de ani-11.700 de ani), cunoscută drept Epoca Glaciară. Specialiștii cred că sub denumirea generică de urs de peșteră puteau fi grupate până la șase specii diferite.

Așa cum ne sugerează și numele, ursul de peșteră trăia mai mult în peșteri. Cu mult mai mult decât ursul brun de astăzi, care se adăpostește în zonele carstice doar pentru a hiberna. Ursul de peșteră trăia mai mult în adâncurile pământului și din cauza temperaturiilor și a vremii neprietenoase din Epoca Glaciară. Era însă o bestie care te impresiona de la prima vedere. Datorită scheletelor de urs de peșteră găsite peste tot în Europa, inclusiv pe teritoriul României, specialiștii au putut reconstitui modul în care arăta acest tip de urs monstruos. Avea un cap uriaș, foarte lat, masiv, cu o frunte înalta. Avea trupul foarte solid și îndesat, cu picioare puternice, musculoase. Un mascul de talie obișnuită cântărea cel puțin 400 de kilograme. Masculii de top ajungeau la o greutate de o tonă. Aveau o înălțime, la umăr, de aproximativ 1,70 metri. Când se ridicau în picioare, exemplarele mari ajungeau la peste 2.70 metri.

Avea fălci deosebit de puternice, cu niște canini care ajungeau și la 13 centimentri lungime. Scheletele de urs de peșteră găsite în România, în special cele de la Peștera Urșilor de lângă satul Chișcău, comuna Pietroasa, județul Bihor, indicau faptul că acele exemplare aveau molari de 2.6 centimetri lungime și 2 centimetri lățime.

Cu o asemenea dantură acest urs era capabil să frângă un os uman dintr-o singură mușcătură. Teritoriul stăpânit de specia urșilor de peșteră se întindea din Spania și până în Rusia. Se estimează că cele mai multe exemplare au trăit în munții Alpi, Carpați și Pirinei. Cantitățile uriașe de fosile de urși descoperite în Europa Centrală, Sudică și de Est, îi fac pe specialiști să se gândească la o populație foarte mare de urs de peșteră, în aceste zone. Teritoriul României de astăzi era dominat de stepe și tundre reci, dar avea și păduri de conifere la poalele munților, având un climat mai blând decât cei din zona Insulelor Britanice, Scandinaviei și chiar a Țărilor Baltice. Pe teritoriul României au fost găsite numeroase fosile de urs de peșteră. Cele mai importante sunt cele descoperite în Peștera Urșilor din Bihor, dar și cele de la Peștera Zeicului din Parcul Național Retezat.

În Peștera Urșilor de la Chișcău, Bihor, în cele trei galerii, au fost găsite nu mai puțin de 140 de resturi fosile aparținând ursului de peșteră. Locul este amenajat muzeal și oferă o incursiune incredibilă în lumea preistorică fiind considerat unic în Europa. Deși în mare parte ursul de peșteră era ierbivor, analizele făcute de specialiști arată că cei de pe teritoriul României erau în principal carnivori. Cel puțin asta arată studiile specialiștilor Michael Richards de la Institutul Max Planck din Germania si Erik Trinkaus de la Universitatea din Washington.

Se presupune că mâncau și leșuri dar își canibalizau și exemplarele de mai mici dimensiuni sau moarte. Se întâmpla ca Omul de Neanderthal sau primii Homo Sapiens de pe teritoriul României de astăzi, să intre în conflict cu ursul de peșteră mai ales că aspirau la același sălaș. Ursul de peșteră a dispărut acum aproximativ 20.000 de ani în urmă și se presupune că Munții Carpați au fost ultimul său sălaș. Cei mai mulți urși mureau în perioada de hibernare care, din cauza ultimului Maxim Glaciar, se prelungise tot mai mult. Nu avea inamici naturali.

Vremurile în care leii străbăteau teritoriul României

Ursul de peșteră nu a fost singura fiară care a bântuit teritoriul României, de astăzi, în Epoca de Gheață. Un prădător cu adevărat feroce deținea supremația lanțului trofic, rudă cu niște carnivore de top pe care, astăzi, le vedem doar la Grădina Zoologică. Este vorba despre leul de peșteră. Era mai mare decât leul african și în mare parte nu avea coamă. Leul de peșteră avea în jur de 1.40 metri înălțime, la umăr, și o lungime de peste 2.7 metri.

Aveau o greutate de aproximativ 400 de kilograme. Era cu mai bine de 10% mai mare decât leul african de astăzi. Era răspândit din Europa de Vest și până în estul Beringiei, în America de Nord. Era un prădător de vârf, preferând zonele de stepă, acolo unde vâna reni, cerbi dar și pui de mamut. Unii presupun că vânau în grupuri de câte 5-6 exemplare. Alții susțin că erau feline solitare, asemănătoare tigrilor de astăzi. În iernile reci se retrăgeau către zonele cu peșteri acolo unde se hrăneau inclusiv cu leșuri sau efectiv atacau urși de peșteră în hibernare sau exemplarele bolnave și bătrâne.

Semănau foarte mult cu leii africani, având o blană gri-gălbuie, deși, spre deosebire de leii existenți, masculii par să nu fi avut coamă. În plus, se crede că leul de peșteră avea un substrat foarte gros și dens, format din păr pufos, ondulat, de culoare gălbuie până la alb, închis și comprimat, posibil o adaptare la climatul din epoca glaciară. Pe teritoriul României au fost găsite fosile de leu de peșteră, în special în zona Munților Apuseni.

Culmea, multe dintre oasele de leu de peșteră au fost găsite în același structuri carstice cu cele ale ursului de peșteră. Fie au împărțit galerii separate ale acelorași peșteri, fie oasele lor au fost aduse împreună sub formă aluvionară de cursurile de apă subterane. O bună ipoteză este și faptul că leii de peșteră atacau urșii în bârloguri, în timpul hibernatului, și mureau în confruntare. În alte cazuri, oasele lor erau aduse în peșteri de hiene. Leul de peșteră a dispărut acum 11.000 de ani și a fost un adversar redutabil al speciilor de hominizi care au trăit pe teritoriul României, de astăzi.

Coșmarul stepelor

Oamenii de Nenderthal dar și primii Homo Sapiens de pe teritoriul de astăzi al României au avut cel mai mult de furcă cu un prădător mai mic decât ursul și leul de peșteră, dar mult mai agresiv, sângeros și abil. Era vorba despre hiena de peșteră. Vă vine să credeți sau nu, dar hienele pe care ni le putem imagina doar într-un safari african, trăiau acum 20.000 de ani în jurul Carpaților. Nu erau însă hienele pătate pe care le vedem la televizor sau în excursiile din Africa de Sud. Ci exemplare mult mai mari și mai puternice. Aveau o lungime de aproximativ 1.70 metri și o greutate de peste 88 de kilograme. În plus, picioarele erau mai scurte și mai robuste, cu fălci puternice adaptate atât sfârâmării oaselor, dar și atacurilor asupra prăzilor vii. Hiena de peșteră era considerată, alături de leul de peșteră, unul dintre cei mai importanți prădători din zona Europei și Asiei în Era Glaciară.

Vâna mai ales în zonele de stepă, având o preferință pentru cerbi și cai sălbatici. Se estimează că din totalul animalelor vânate de hienele preistorice, aproximativ 51% erau cai sălbatici. Își făceau sălașuri și în zona peșterilor, mai ales în iernile grele. Obișnuiau să se ghideze după mirosul lor fin și intrau în peșterile unde urșii de peșteră au murit în timpul hibernării. Hienele iernau consumându-le cadavrelor. De multe ori intrau în competiția pentru pradă cu leii de peșteră. Oamenii de Neanderthal au avut mari probleme cu hienele, luptându-se cu ele mai ales în stepele în care vânau și unii alții dar și pentru cele mai bune peșteri. La rândul lor, Homo Sapiens, se presupune, că au fost nevoiți să migreze din cauza atacurilor repetate ale hienelor.