În noaptea de 12 spre 13 iunie, Israelul a lansat o lovitură masivă cu rachete asupra instalațiilor iraniene de îmbogățire a uraniului, precum și asupra unor lideri politico-militari și științifici care se ocupau de programul nuclear.
Atacul israelian a venit după o întoarcere cu aproape 180 de grade a Teheranului în discuțiile cu Washingtonul privind programul nuclear iranian. Administrația Trump a cerut conducerii Iranului să renunțe la îmbogățirea uraniului iar cele mai multe semnale care veneau dinspre negocierile SUA-Iran erau încurajatoare până când, brusc, situația s-a schimbat.
”Sunt mult mai puţin încrezător (decât înainte) că vom ajunge la un acord” cu Iranul, a declarat Donald Trump, duminică, 7 iunie, pentru New York Post. ”Ei par să tergiverseze”, a subliniat preşedintele american, care a ameninţat în mai multe rânduri că va ataca militar Iranul în cazul unui eşec al diplomaţiei.
Israelul a înțeles că Teheranul privește negocierile dintre Washington și Teheran ca un mijloc de a câștiga timpul necesar pentru a produce prima armă nucleară iraniană și a acționat în concordanță cu interesul său național, dar mai degrabă ținând cont de imperativul de supraviețuire.
Iranul amenințase de mai multe ori că va șterge Israelul de pe hartă, iar acest lucru nu poate fi făcut decât printr-unul sau mai multe atacuri nucleare, deoarece metodele războaielor convențional, hibrid sau informațional au dat greș de fiecare dată.
O primă lecție pentru toți liderii Iranului ar trebui să fie de a nu mai recurge la amenințări existențiale sau de a lansa acțiuni de orice natură care să afecteze viața sau integritatea fizică a oamenilor, oricare ar fi ei israelieni, ucraineni etc.
Operația israeliană ”Rising Lion” a vizat infrastructura nucleară a Iranului, facilități de rachete balistice și alte ținte militare. Potrivit premierului israelian Benjamin Netanyahu, Iranul are suficient uraniu îmbogățit pentru a produce nouă focoase nucleare. Armata israeliană a declarat că a folosit 200 de avioane de vânătoare în atacul său asupra Iranului, lansând peste 330 de „muniții” și lovind peste 100 de ținte în întreaga țară.
Negocierile SUA-Iran privind programul nuclear al Teheranului au loc în același timp cu negocierile ruso-ucrainene intermediate de SUA. Moscova și-a anunțat sprijinul pentru a-și convinge aliatul iranian să nu fabrice arme nucleare. Printr-o coincidență remarcabilă, ambele cadre de negociere au avansat extrem de greu, deși pe ambele problematici, președintele Rusiei, Vladimir Putin, promisese omologului său american, Donald Trump, că se va implica.
Desigur, interesul Rusiei în aceste duble negocieri este să obțină ceva care să semene cu o victorie în Ucraina. Dar refuzul Ucrainei de a ceda în aspecte cheie precum predarea întregului teritoriu al regiunilor Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson, precum și recunoașterea oficială a acestora și a Crimeei ca aparținând Rusiei, a generat la Kremlin o tendință de a continua războiul. Un rezultat favorabil Rusiei prin mijloace militare, poate fi obținut prin retragerea sprijinului militar american.
Donald Trump a acceptat jocul propus de Putin, în sensul că s-a distanțat de Ucraina ca sprijin militar, dar Moscova ar fi trebuit să vină cu ceva la schimb, cum ar fi o acțiune decisivă de a convinge Iranul să cedeze în privința armelor nucleare.
Dar, Moscova a ales să-și întârzie o intervenție puternică la Teheran deoarece a decis să păstreze problema armelor nucleare iraniene ca pârghie în procesul său de negociere cu Ucraina. Astfel, Moscova spera ca Washingtonul să preseze suficient de mult Kievul pentru ca acesta din urmă să accepte condițiile impuse de Rusia.
Se pare că Trump a înțeles că este jucat, iar Putin s-a înșelat crezând că-l poate juca pe Trump. În urma operației militare ”Rising Lion” a Israelului, Rusia a pierdut o pârghie de influență și și-a sacrificat un aliat important. Ar putea crede că într-o ecuație totală va câștiga din creșterea prețului petrolului și din redirecționarea în acest an a sprijinului militar american dinspre Ucraina spre Orientul Mijlociu și spre Indo-Pacific.
După ce în octombrie 2023, Moscova a ales să joace Hamasul și Hezbolahul, sacrificându-le pe amândouă pentru interesul ei, acum ar putea greși și cu Iranul, pentru că regimul ayatollahilor, un aliat al său, riscă să se prăbușeaacă.
Dacă Iranul va ieși din coaliția informală cu Rusia, Coreea de Nord și China, ar urma ca Moscova să joace o nouă carte de forță? Va fi aruncată Peninsula Coreeană în război pentru ca Putin să-și atingă scopul în Ucraina sau vor fi făcute presiuni asupra Chinei să perturbe, mai mult decât o face, situația din Indo-Pacific sau amândouă?
Până acum toate planurile Kremlinului au dat greș, chiar dacă SUA, începând cu toamna lui 2023, a ales să le joace, desigur cu cărțile puternice pe SUA le au. Casa Albă este încă în faza de răbdare strategică și absolut nimeni nu o poate acuza că a promovat războiul sau că nu a fost echidistantă față de Rusia și Ucraina.
Washingtonul mai cântărește încă dacă va descuraja pierderile de vieți omenești în războiul ruso-ucrainean prin sprijin masiv militar pentru Ucraina deși, comportamentul intransingent al Rusiei de a nu renunța la cererile ei de neacceptat, ar putea să ducă la singura concluzie logică – pace prin forța unei Americi mărețe. Răspunsul este doar la Moscova, iar SUA vor proceda în consecință.
SURSA: defenseromania.ro
