Cel mai dur și periculos inamic pe care l-a avut România în istoria sa modernă a fost generalul August von Mackensen. A spulberat trupele române la Turtucaia și apoi a contribuit la căderea Bucureștiului. Era un „bunic de fier” care a fost la un pas să șteargă România de pe hartă.

Pe 6 decembrie 1916, Bucureștiul, capitala Regatului României, capitula în fața armatei germane. Două treimi din țară erau ocupate de oștirile nemțești și austro-ungare după mai puțin de cinci luni de la intrarea României în război. Armata română a fost efectiv spulberată, dezintegrată și pusă pe fugă. Coloane întregi de refugiați se retrăgeau către Moldova. Artizanul acestei înfrângeri dezolante pentru statul român a fost August von Mackensen, un bărbat de 67 de ani, care se plimba călare pe un cal alb prin centrul Bucureștiului și primea drept recompensă cea de-a doua cruce de fier a carierei. La cei aproape 70 de ani, Mackensen era un războinic de fier, unul dintre cei mai energici și de succes generali ai Primului Război Mondial, preferatul Kaiserului german și o adevărată legendă a „Husarilor Negri”, o elită a armatei prusace. Datorită presiunii exercitate de Mackensen, în ciuda victoriilor miraculoase de la Mărăști, Mărășești și Oituz, România a terminat în genunchi războiul. Mackensen, întruchiparea ambiției și disciplinei prusace, a fost cel mai de temut dușman al României de la începutul secolului XX. „A fost îndrăzneț în fața inamicului și se temea doar de Dumnezeu”, se spunea despre August von Mackensen.

Un copil de fermier ajunge erou de război și liderul temuților „Husari negri”

Numele complet al militarii german era Anton Ludwig Friedrich August Mackensen. Din anul 1899 a devenit von Mackensen, fiind înnobilat de împăratul Wilhelm al II-lea. Cu toate acestea, avea origini umile. Acesta s-a născut în anul 1849 în provincia Prusacă Saxonia, în Haus Leipnitz, lângă satul Dahlenberg. Mama sa, Marie Louise, era casnică, iar tatăl său, Ludwig Mackensen, a fost un fermier ambițios devenit administrator de moșie.

„Familia Mackensen era o familie de fermieri din Solling, în Saxonia Inferioară. Tatăl său, Ludwig, a fost un fermier care a muncit din greu și a trecut de la arendarea unei parcele de pământ la deținerea unei moșii. Mama sa - Marie Rink Mackensen - l-a născut pe fiul ei cel mare, Anton Ludwig Friedrich August, pe 6 decembrie 1849 la Leipnitz, Saxonia”, precizau oficialii armatei prusace în anul 1938, când i-au început biografia. Visele și dorințele tatălui și ale fiului nu au coincis. Ludwig Mackensen dorea ca August să-i calce pe urme și să-i dezvolte afacere în domeniul agricol. Tocmai de aceea îl trimite la Realgymnasium din Halle în 1865, pentru a studia agronomia. Ca orice fiu mai mare dintr-o familie prusacă, disciplinat și cu simțul datoriei, încă din copilăriei August Mackensen se supune dorinței tatălui său și urmează cursurile gimnaziului agricol din Halle. Visul său era unul al măririi, fiind atras de cariera militară. Își dorea să devină un erou, să ajungă pe culmile gloriei, o dorință care i-a bântuit întreaga carieră.

După ce termină trei ani la Halle se înrolează ca voluntar în Regimentul 2 Husari al armatei prusace, în anul 1869. După un an de instrucție intensă în care-și impresionează superiorii atât prin calitățile fizice, prin inteligență, dar mai ales printr-o ambiție și disciplină aparte, August Mackensen participă alături de regimentul său la războiul franco-prusac din 1870-1871. Trece cu brio de botezul focului și se remarcă pe câmpul de luptă. A fost promovat la gradul de sublocotenent și a câștigat Crucea de Fier clasa a II-a după ce a condus cu pricepere o serie de atacuri împotriva liniilor franceze la Sedan.

Pe 4 decembrie 1871, a reușit să ia mai mulți prizonieri, fiind promovat la gradul de locotenent. Mackensen făcea parte din temutul regiment al „Husarilor negri”, trupele de elită ale cavaleriei prusace. Până la sfârșitul vieții va apărea în public purtând celebra cușmă a husarilor negri cu sinistra emblemă în formă de craniu, simbol al atașamentului său total față de acest regiment. În 1873, Mackensen a fost numit locotenent al Husarilor Negrii iar trei ani mai târziu ca adjutant la Regimentul 1 Cavalerie și promovat la gradul de locotenent major în 1878, găsindu-și loc în prestigiosul stat major prusac.

„Cariera fulger” a soldatului preferat de Kaiser

În 1882, Mackensen a devenit căpitan și a fost numit în statul major al Diviziei a 14-a în 1885. Doi ani mai târziu era şef al Dragonilor din Regimentul nr. 9. Era cea mai spectaculoasă avansare în carieră a unui ofițer prusac. Mackensen era disciplinat, dedicat, capabil, dar mai ales foarte loial împăratului.

„Pentru Căpitanul Mackensen, cel care va avansa cu viteza fulgerului și va deveni Mareșal General”, scria pe placheta făcută cadou lui August Mackensen, de prietenii săi din regiment odată cu avansarea la gradul de căpitan. Au fost niște cuvinte cu adevărat profetice. Mackensen devine preferatul împăratului. A fost singurul ofițer care i-a sărutat mâna lui Wilhelm al II-lea, în public, un gest criticat pe la colțuri de colegii săi. Asta i-a adus rapid gradul de locotenent-colonel în 1894 și comandant al Regimentului 1 de Husari. În 1899 a fost înnobilat de Wilhelm al II-lea și promovat ca general-maior în anul 1900.

„Bunicul de fier”, teroarea frontului de est în Marele Război

În lunia iulie a anului 1914, August von Mackensen împlinea 65 de ani. Primul Război Mondial , cel mai ucigător conflict de până atunci, îl prindea pe fostul husar de elită în prag de pensionare. Frustrantă situație pentru acest militar de carieră care s-a înfruptat din furia războiului doar un an. Wilhelm al II-lea nu-l lasă la vatră pe ofițerul său preferat, ci îi dă un rol deosebit de important în desfășurarea forțelor militare germane. Este numit comandant suprem al Corpului 17 de armată, cel pe care oricum îl păstorise și înainte de război.

Mackensen avea pe mână opt regimente de infanterie, un batalion de trăgători de elită, trei regimente de husari, Regimentul 4 pușcași călare, două brigăzi de artilerie de câmp, artilerie grea, dar și Detașamentul 17 aerian. Mackensen a fost aruncat direct pe frontul de Est. Și asta fiindcă până în aprilie 1915, rușii cuceriseră o mare parte din Galiția de Vest și se îndreptau spre Ungaria. Austriecii erau disperați, așa că au cerut nemților să le trimită un general capabil să-i oprească pe ruși. August von Mackensen a fost numit comandant al armatelor combinate germano-austro-ungare, numit Grupul de Armate Mackensen. Puternicul comandant german a zdrobit ofensiva rusească. Mai mult decât atât, a străpuns liniile rusești dintre Gorlice și Tarnow și a continuat spre est fără să-i lase pe oamenii țarului Nicolae al II-lea să respire.

„Comandant practic, cu instincte de vânător”, scria despre el Hans von Seeckt, șeful statului său major. Operațiunea coordonată de Mackensen a fost un succes total, drept urmare a fost decorat și promovat la gradul de feldmareșal, primind și Ordinul „Vulturul Negru”, cel mai înalt ordin cavaleresc prusac. Iar Mackensen nu s-a oprit aici. Cu o energie ieșită din comun pentru vârsta sa, feldmareșalul german i-a înfrânt pe ruși la Brest-Litovsk și Pinsk în perioada august-septembrie 1915 iar în lunile următoare spulbera armatele sârbești.

Mackensen, coșmarul românilor

În luna august a anului 1916, România, după doi ani de neutralitate, intra în război de partea Antantei. Pe 27 august 1916, a declarat război Austro-Ungariei și a invadat Transilvania. Pe 28 octombrie 1916, Germania, aliata austriecilor, declara la rândul ei război României. Feldmareșalul Mackensen își făcuse apariția în zona Dunării comandând o armată multinațională, cu generalul Emil von Hell ca șef de stat major, formată din bulgari, otomani, austro-ungari și germani.

Aceasta s-a adunat în nordul Bulgariei și apoi a avansat în Dobrogea. Până la 8 septembrie, cucerise cele două forturi majore de pe malul drept al Dunării. Este vorba despre marele dezastru de la Turtucaia. În același timp, un grup de armate germane și austro-ungare, comandat de Falkenhayn, a pătruns în Oltenia și Muntenia prin Pasul Vulcan. Armata română, prost echipată, slab pregătită și victimă a orgoliilor comandanților, a fost prinsă ca într-un clește. Târgu Jiu a fost cucerit în noiembrie, iar trupele germano-bulgare ale lui Mackensen au trecut Dunărea la Zimnicea. Era o situaţie critică, cu înfrângeri succesive. Trupele inamice ameninţau Bucureştiul.

Armata română a pregătit o ultimă acţiune de apărare a capitalei la Neajlov. Bătălia dată aici a fost considerată a fi „Marna română“. Bătălia a început bine, dar trupele româneşti au fost în final înfrânte. Până şi planul de operaţiuni al armatei române a fost capturat de inamic la Găeşti. Era un dezastru total. Ministerele de Război şi Externe erau deja mutate la Iaşi. La 6 decembrie 1916, trupele germane au ocupat capitala României .„Înaintăm pe Calea Victoriei. Îi văd venind încununaţi de crisanteme. Evident sunt într-un acces de nebunie morală; se simt în acest moment soldaţii Dumnezeului lor. Ofiţerii întreabă de Capşa, Iordache. Cu o supremă satisfacţie se instalează la mese. Plătesc orice preţuri; toţi sunt plini de bani. Astfel căzu... una din cele mai mari cetăţi ale lumii, după Paris, cu 18 forturi şi 18 fortificaţii intermediare“, scria academicianul Virgil Drăghiceanu în cartea sa de memorii „707 zile subt cultura pumnului german“.

August von Mackensen, feldmareșalul de 67 de ani al armatei germane, intra călare pe un cal alb în București. S-a și mutat în Palatul Regal. Două treimi din România erau la picioarele sale. Pentru această victorie a primit din nou Crucea de Fier. Ofensiva lui Mackensen a fost stăvilită în mod miraculos de armata română în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din 1917. Au fost niște înfrângeri umilitoare pentru veteranul Mackensen. Dar chiar și așa, presiunea exercitată de nemți, plus ieșirea din război a Rusiei, i-a făcut pe români să încheie pacea umilitoare de la Buftea București.

Feldmareșalul și naziștii

După încheierea războiului, feldmareșalul Mackensen a fost arestat în Ungaria și mai apoi predat reprezentanților armatei aliate a generalului Louis Franchet d'Espèrey. A fost prizonier militar și a stat închis până la finele anului 1919. În 1920, Mackensen, deși acuzat de crime de război, a fost grațiat și lăsat să plece în Germania. În vârstă de 71 de ani, venerabilul feldmareșal s-a implicat în sprijinirea grupărilor monarhiste și naționaliste, militând împotriva Republicii de la Weimar . Considera Tratatul de la Versailles o nedreptate și cerea răzbunare. A devenit foarte activ în organizațiile mișcării conservatoare revoluționare pro-militare, în special Der Stahlhelm și Societatea Schlieffen. Controversată a fost relația lui Mackensen cu Partidul Nazist. Eroul de război german s-a declarat fățiș de partea lui Hindeburg, adică împotriva lui Hitler, la alegerile din 1932.

Cu toate acestea, ulterior, s-a afișat în compania lui Adolf Hitler la diferite evenimente. Apărea în uniforma sa neagră și cu acea cușmă de husar cu simbolul capului de mort la evenimente publice organizate de guvernul german sau de Partidul Nazist. Alura sa războinică a inspirat crearea unor detașamente de elită ale armatei germane în cel de-Al Doilea Război Mondial. În 1940 se retrage total din viața publică. Mackensen a murit, la vârsta de 95 de ani, pe 8 noiembrie 1945, după ce fusese reținut la domiciliu de trupele Aliate. O altă controversă apărută după moartea feldmareșalului a fost cea legată de faptul că prefera să lase munți de cadavre numai să-și atingă ambițiile militare. De exemplu, în august 1914, a preferat să-i moară 6000 de soldați decât să se retragă câțiva kilometri, ceea ce l-ar fi dezonorat. „Unul dintre cei mai supra-promovați generali ai războiului”, remarcat specialistul britanic Cyril Falls.